Pastila de medievistică literară

Spovedania domnească

      Domnia Ta, solule, trebuie să şti că ţara mea eu o cunosc bine; nimeni nu mă-ntrece. După anii mei de şezut pe tron, ştiu tot. Numai aşa am reuşit să stau în ea călare, fără vreun mădular mai scurt ori mai puţin. Nu sunt boierii şi poporul bandiţi sângeroşi, dar sunt măieştrii de stors vlagă prin ceea ce fac ori, de-andoaselea, prin ce nu fac. Ţara asta te suge şi topeşte prin ce nu-i! Asta ca să şti, de la-nceput, ce vajnic trebuie să fii de vrei să domneşti în ea!

     Ştii şi mătăluţă că ţara nu-i poporul. Asta-i şaga deştepţilor cu şcoli, ce se trag din mume de ţărani. Plaiul aista-i prea înţelenit de oieri. De ar fi fost căprari, ar fi fost rău amarnic: uite ce fac grecii în ţara lor! Le place să se razeme în bâte, coate, să stea mult pe dosuri, la taclale făr de miez, să vadă soare şi lună culcaţi pe spate, să cânte din orice pai şi frunză, de nimicul zis „dor”. Toate le fac cu trasu-mpinsu, nimic de voie ori de pricepere din născare. Sărăcia şi nevoia vin din greaţa lor de pământul prea bogat unde s-au născut. De-i bun locul, au crezut că-i deajuns s-o ducă şi ei bine, hăulind cu flori la ureche. Nu poate nimeni să-i bage-n jug de multă trudă de lucru. S-au nărăvit a face puţin, a chefui des, a scheuna la orice zgârietură, bob de grindină ori urmă de labă de urs. Nici la mânie nu fac faţă: sunt doar iepuri cu icnete de măgari.

     Ca să-i ţin în frâu am învăţat iute că trebuie să le dau gânduri noi de frământare, din vreme-n, vreme. Ce să-i faci dacă pâinea şi circul s-or terminat de pe vremea marilor romani? Aşa, într-o lună le-am găsit o minune a Sfântului Zigudterie, în alta i-am asmuţit împotriva otrăvitorilor de vrăbii, a urmat apoi un zvon de război cu georgienii, o căsătorie deşucheată între o boieroaică mai bătrână, cu-n fante spaniolesc, în alta am scos la iveală un vârf de ac şi am susţinut că ar fi de la un cactus adus fără de voie, tocmai de la gheţuri. Şi, de fiecare dată, prostimea s-a mirat, a dat din gură, până i s-a uscat, a uitat că le luasem banii de cumpărat brăcinare, ori s-a arătat gata să sfâşie pe oricine le spuneau oamenii mei că ar trebui, pentru că eu, doar eu, m-am supărat şi doar eu se cuvine să pedepsesc.

     Am avut mereu grijă, ca supuşii mei din oraşul de scaun să o ducă mai bine decât restul ţării. Aşa m-am ferit de revolte şi i-am şi făcut prietenii mei, de au venit cu lăcrămaţii cei din Trotuş ori Gorj. „Prietenii” s-au râs atunci de jălbari şi i-au luat chiar la glume şi ouă stricate. Ce-mi pasă mie de un fitecine de la Dunăre ori fundul Bucovinei? Dacă acolo l-a lepădat Dumnezeu, ce vină am eu? Nu-i place? Să se băjenească, că nu le-oi da eu sare ori paturi. Gloata a fost mereu prea largă şi ai de unde alege.

     Dar parcă doar cu ei m-am jucat astfel? Oşteanul meu nu poate de lepra feţei târgoveţului, popa ortodox l-ar arde pe rug pe papistaş, chiar de-i neam cu el, ispravnicii de ţinut ar mânca inima boierilor divaniţi, ce să mai vorbesc de strepezeala tinerilor la gingiile descărnate ale moşnegilor şi babelor?

     Ca să dau linişte jilţului meu, m-am îngrijit să aduc la cârmă boieri cu minte şi suflet de goange moi, care să pupe, lingă şi laude toate mădularele ori bubele mele. Adunătura, schimbată la vreme, după-ngrăşare şi pricini de furăciuni mărunte scăpate la lumină, am făcut-o mereu vinovată de ce era mai rău: molime, ploi grase de la Sf. Petru, prădăciunea tătarilor şi cazacilor, secatul bărbăţiei bărbaţilor şi sporirea nemăsurată a robilor ţigani cu trei degete la mâna stângă, lipsa cheagului pentru caşul de oaie ori preacurvia vreunei călugăriţe. Câte vini ar fi, vinovaţi sunt veşnic mai mulţi! Pe mult păcătoşii cu mintea fătătoare de minuni jefuitoare, i-am ţinut în iertare ori amânare, ca să mă slujească câineşte şi să ştie că doar de mine le stă capul pe umeri.

     Haita boierilor au lăsat-o la-mbuibare, strigând ca la comèdie doar de jalea poporului, dar nechemând nici un nespălat la vreun chef de botez ori de Paşti. Or fi scârboşi de nemernici căftăniţii, dar măcar sunt ceva mai curăţei şi nu put de năduşală ori fum de foc slobod. I-am folosit ca scule de preţ, la jumulit biruri, la scurtat argint din bănuţii cu chipul meu, la dat sfaturi de pace pentru cei hotărâţi să ceară socoteli cu toporu-n pumn, la împrăştiat tulburări de minţi, la spoit de biserici, la ameţit negustori şi meşteri străini jecmăniţi. Au dansat boierii mei cum le-am cântat eu, iar ca preţ s-au rotunjit de nu şi-au mai văzut de burţi cârnăciorul făcătoriu de plozi, decât în oglinzi venete, de au cules la voie nestăvilită feciorii de fecioare ori podoabe ce nu stau bine la bordeie. S-au înţolit după cum le-a tăiat capul, şi-au îngropat muierile cu blănuri în vară şi le-au legat cu lănţuge de preţ şi pietre colorate. Capetele proaste de lacome nici că ştiau ce face cu galbenii, decât să bage-n ele la crăpelniţă, să facă case şi să schimbe rădvanele la fiece lună. Până şi la făcut copii nu se încumetau de grija drobului de sare de pe cuptoare. Nici că se află lume în care boierii să fie mai de folos pentru mine şi mai de nefolos către alţii ori altele.

     Cărturăria am strigat-o în patru vânturi, dar sunt scârbit de ea. Cetitorul de slove i-un prizărit fără podoabe de mădular în nădragi, care n-are habar cum să facă tăiş de ucis din pană ori zdrobit prin tiparniţă. Ţinut flămând şi momit când trebuie, este slugă plecată, gata să-mi caute iertăciuni şi rosturi de mult împlinite, la toate potlogăriile ori prostiile ce mi-ar fi trecut prin cap ori ogradă. De-aia îl ţin de bun, pe lângă coşar ori potcovar. E mai lesne la preţ să cumpăr meşter de ocazie, fără să-l cresc eu. Cu unul străin, rup gura omenirii arătând că am şi eu cu ce se mândresc alţii.  

     Am lăsat liberă cârtirea, până la condurul şi chelia mea. Ştiu că nu erau decât glume de beţivi, fără vlagă de oşteni. De nici mămăliga din mei nu erau ştiutori s-o mestece, cum m-aş fi aşteptat să facă din ea bombe de bombarde? Le-am şters botul cu pumnul doar de nu râdeau, ci se-ncruntau la hazuri. Pedepsesc rar, dar îngrop des. Nu trebuie, numaidecât, să pui ţărână peste careva. E destul să-l acoperi cu năclăială de vorbe şi vini scornite.

     Ce-i aia „regulă” ori „lege”? Ne-a dat Dumnezeu destule şi pe alea abia le ţinem! Acu să fac eu o lege pe care să n-o calc, de mi-e voia? Aş! Mai sănătoasă e porunca! La trei zile după ea, de nu-i trebşoara dusă la capăt, o uităm ori scoatem alta. De-o repetăm, va pricepe neamul că nu-i şagă. Chiar nu ştiu de ce n-am scos încă o „pravilă de porunci”?! Şi aşa, la taină, să las dâră de cărturar adevărat, domn solomonic de-nţelept, aş fi putut dicta în fiece clipită „Adevăruri de minciună pentru creşterea pruncilor de încoronaţi” ori „Chibzuiala de a învârti morişca pământenilor nefolositori de batiste”. Apoi, le-aş fi încrustat pe pergament de cel mai fin, cu litere de aur şi chinoroz, legate în tăblii de fildeşuri cu perle. Ei, vezi că ştiu ce se cere la raft de bănos?

     Cu străinii nu prea am avut noroc. Nu m-au înţeles, pe mine şi norodul meu, niciodată. Tot mereu aşteptau ceva de la mine, eu le dădeam vorbe, ei aşteptau să tot fac şi să dreg. Nu le-a plăcut. Da nici mie, că aveam – mă-nţelegi, mândria mea. De veneau la noi, nu pricep de ce ar fi vrut drumuri ca la ei? Ce nu era bine în vămuitul fiecărui puitor de pecete de-aci? Doar eu nu le dam lefuri de viaţă dulce, aşa că trebuiau ai noştri să-şi scoaţă ei rostul cinului şi caftanul de lucru.

     Dumnezeu nu mi-a dat decât fete, aşa că nu prea am pentru cine să las tronul. Şi aşa s-or găsit clevetitori de or zis că seamănă cu mine doar la buzele de sus. Pe toţi băieţii din flori nu i-am însemnat la cur, ca să le fac în ciudă celor de scriu cronici; să n-aibă de unde dovedi că-s scoborâţi din os de domn. Ginerii i-am tot ales, dar nu pot afla unul mai acătării, care să-mi fie pe plac ori asemenea. Să se piardă-n lume şi să ajungă, după mine, la împletit coşuri de răchită!

     De-oi muri, zurbagii ce or apuca a nu fi tăiaţi de briciul gâdelui meu arap, or căuta iute un vodă de schimb şi umplutură. De-o apare vreun grec de Despot, sas de Johann-Iancu, talian de Gaşpar, armean ori raguzan, crescut de leşi, turci, ruşi, ingleji ori unguri, se vor închina repede, pe faţă doar, şi vor porni dosnic la a socoate averi noi. Abia cu acela vor pricepe ce mare fu pierderea de mine, ce gaură o-i lăsa în soarta neamului! Şi pentru că nu-mi vor mai face statui, m-am grijit să mi le fac singur, cât trăiesc!

Potop n-o mai fi, dar de s-ar deşerta apele de păstrăvi şi berzele n-or mai veni, tot nu-mi pasă! Pofta poftită mi-am făcut-o! Am degustat din toate cu polonicul, am călcat în străchini în toată voia, am spus ce n-am gândit şi am gândit ce nu m-a obosit.

    Mi-eşti tare simpatic, solule! De vreun ceas, de când l-am dat afară pe tălmaci, zâmbeşti înţelept, înţelegător, iertător şi foarte drăgăstos. Vezi, aşa îmi place mie să mă spovedesc, să mă uşurez la cap, cum fac cu udul la băşică. Nu vreau popi! Mă întristează cu ţoalele lor negre şi cu zicala „să urmezi ce zice, nu ce face popa”. Se poate mai mare minciună de spălător numit de păcate? Iar la urmă, mai cer şi leşie de spălat – zic ei, păcate! Ce ştiu ei? Astea, ale mele, nu sunt decât dăltuiri de istorie!!

     Iaca aşa, acu că mă simt bine, ia-ţi catrafusele şi cară-te din faţa mea. Sunt atât de mare pentru tine, că mi-e milă de mine că mi-am pierdut vremea spovedindu-mă!

     Steno-criptare după auzul prin peretele iatacului domnesc, pecetluită în butelie şi pescuită în burtă de varan, la trei veacuri de la săvârşire.

     Domnitor incert ori necunoscut; posibil Dan al V-lea Pletosul ori Iliaş al IV-lea Bâlbâitul