Petru Virgil Diaconescu, Arheologia habitatului urban târgoviștean. Secolele XIV-XVIII.

Târgoviște, Edit. Cetatea de Scaun, 2009, 113 p. + 75 tab.

 


 

 

 

După numărul de studii care au precedat acest demers (150 articole și șapte monografii – prezentate ori nu într-o listă cu rândurile brusc rarefiate pentru a intra între p. 99 și 105), scoaterea unei alte lucrări, noi, ar fi fost o chestiune de simplă concurență personală. Conceptele de abordare sunt exprimate adânc la interiorul volumului și nu la-nceput. Citindu-le, nu putem decât zâmbi la conjugarea aportului arheologiei medievale cu „intuiția bineînțeles științifică a unor mari istorici” (p. 64). Invocarea generală a unor deficiențe de cercetare este valabilă oricând, la începutul unei publicații proaspete. Dar nici termenul de „istoricist”, aplicat cu tentă peiorativă (p. 64), nu se numește istoriografie corectabilă. Nu știm nici cine se face vinovat la Târgoviște de cercetări incomplete, nepublicate, moarte prematură, dezinteres ori deficiență profesională. Ca istorici, știm că asemenea culpabilizări vagi nu vor conduce nicăieri și, în forma tipărită, rămân, din păcate, vorbe goale care se întorc către cine le exprimă, nu către cine ar fi în drept să le merite. Recomandăm deci oricui este dispus ori pregătit să facă critică, să o facă până la capăt, așa cum este normal. Și pentru că lipsa criticii, ca și cea a rațiunii, naște monștri și subproduse.

Volumul a rezultat dintr-o teză de doctorat. O parte din ea nu se vede aici, iar autorul are inabilitatea de a scrie că are un capitol III pe care l-a publicat împreună cu alți trei coautori (p. 10). Probabil că la vremea susținerii tezei, nici un membru al comisiei de analiză nu a constatat că i s-au prezentat pagini colective.

 Ceea ce frapează la acest volum este ideea cu totul particulară cu care este abordat habitatul ori ceea ce autorul a reținut ca fiind habitat. De la început a fost exclusă Curtea Domnească, fără de care Târgoviștea nu ar fi fost niciodată ce a fost. Pentru că doar datorită ei au existat acolo mai multe biserici, chiar și catolice, și tot ei i se datorează și preocuparea pentru fortificare. Oricum, multe construcții definitorii locului sunt rodul politicii domnești, nu al comunității de târgovișteni.

Din moment ce „arhitectura de cult” și, asociată ei, arhitectura mănăstirească (case, incinte și anexe de mănăstire) este integrată habitatului, ne mirăm de ce nu au apărut și cimitirele odată cu ea. Pentru că înhumații sunt cea mai bună dovadă a locuirii, al peregrinării, refugiului final și asocierii la un anume cult. Dacă într-o biserică nu se locuiește, de ce ar fi ea oglinda habitatului? Nici măcar suprafața sa nu este un indiciu direct, ci doar trimiterea către prosperitatea ctitorilor ei. Dar, asemenea interogații ori asocieri nu se găsesc în volum. Bisericile nu sunt incluse pentru că ar lumina oarecum habitatul, ci pur și simplu pentru că stau în calea arheologului.

Ca metodă, autorul trece grăbit peste toate detaliile a 50 de puncte arheologice, înregistrate în răstimp de 30 de ani. Sinteza se dorește axată doar pe „contribuția personală” a sa. Iarăși o soluție care nu are ce căuta într-o monografie de sit ori de tip de așezare. Doar nu se poate ambiționa doar la performanța „Târgoviștea lui P. V. C.”. În orice caz, cum vom constata, finalitatea este grav parțială, iar titlul volumului devine prea ambițios și necorespunzător cuprinsului.

De la prima întâlnire cu locuințele de lemn, impresia despre slăbiciunea conceptelor cu care se manevrează devine mai acută. Falia instituită între locuințe „de tip rural” și cele orășenești este deplin artificială. Iată declarația de non-identitate: „Trebuie subliniat că arhitectura de lemn cu planimetria, modul de dispunere în teren și probabil organizarea interioară a spațiului locuit reprezintă tiparul viitoarelor locuințe din piatră și cărămidă” (p. 71). În realitate, nimeni nu ar putea aștepta ca un sit să conțină doar unele ori altele dintre acele locuințe, presupus a fi ori nu diferite. Iar dacă un „oraș” este plin de locuințe „de tip rural”, ori de case de piatră care doar le înlocuiesc pe cele de lemn, atunci ce fel de așezare ar mai fi ea cu-adevărat? Este un „oraș-rural”? În adevăr este o artificialitate care este numită doar de către arheolog oraș, dar deține case aparținătoare de un sat ori cu anume îmbogățiri care ar merge și la oraș. Pe parcurs se întrevede însă cum că o parte dintre case chiar au aparținut unor sate adevărate (Ruși, Lucieni etc.), care ulterior au fost reunite la Târgoviște. Deci este o mixtură care nu prea deține granițe conceptuale, iar realitatea vizată istoric nu este altceva decât o simplă dorință istoriografică, rămasă nedemonstrată. Pentru că a fost o capitală, pentru că i se spune „oraș” din când în când, Târgoviștea trebuia demonstrată și arheologic ca fiind numaidecât altceva decât un sat. Nici că mai contează că rădăcina toponimului care stă în atenție este „târg”. Acela este pomenit rar ori nu are nici un fel de identitate. Urbanismul este presupus și afirmat până la obsesie fără ca detaliile sale să aibă vreodată consistență corespunzătoare.

Dacă sunt numite 40 de locuințe orășenești din secolele XIV-XVI, cartea nu tratează separat decât patru. Cam puțin, pentru un „oraș”. Cititorul care nu știe locul dâmbovițean are mari probleme cu siglele lor de identificare. În fiecare perimetru se începe cu cifra 1, care se adaugă consecvent și debusolant, câte o literă mare. Alte complexe locative nu au nici un fel de identitate stabilită prin vreo denumire particulară. Nici o sinteză cartată nu s-a oferit, astfel încât efortul de a pricepe repartițiile din teren este serios de trudnic.  

Se vede apoi că desuetul „semibordei” (chiar și „semibordee locuințe”, p. 64) are drept de cetate în categorisire. O întreagă istoriografie arheologică îl respinge pentru că nu este decât o făcătură tehnicistă, dar autorul nostru îl utilizează cu seninătatea celui care este înafara aceleiași istoriografii. Avem și o casă „prototip” ori „singura locuință cu certitudine urbană” (locuința 1 B/1976, p. 66, 67), iar în apropierea paginației, celelalte sunt „aproape contemporane”. Probabil unei neatenții i se datorează afirmația de felul „cea mai veche locuință cu un singur nivel, depistat la Târgoviște” (p. 20). Mai departe avem însă prioritatea definită prin a scrie despre „cea mai veche locuință de orășean din spațiul românesc propriu-zis cunoscută până acum” (citat după citat, p. 65, cu repetiție și la p. 66). Să înțelegem că nu s-au mai găsit case fără etaje de la începuturile locuirii zonei ori că erau cu totul rare, pe lângă cele cu etaje? Casa unicat nu merita a fi mai serios glorificată? Locuința 2B este astfel descrisă încât ne lasă să înțelegem că ar fi avut sobă de cahle în beci. Dacă a fost ridicată la parter, deasupra beciului, nu ne putem imagina de unde a rezultat postamentul atât de bine documentat. Pentru că el trebuie să se fi prăbușit și sfărâmat, de fapt, în beci. Tot acolo ciudățeniile continuă cu o „galerie de tiraj” care leagă beciul cu un cuptor de olar! (p. 17). La fel de tranzitată de la parter la beci este și baza sobei din locuința 1A (Calea Domnească) (p. 20). La o altă locuință cu beci (Colegiul „Ion Ghica”) avem „o groapă pentru colectarea apelor provenite din infiltrații” (p. 20). Puțin mai departe, într-un alt cartier și mai nouă în timp, reapare o altă groapă cu imaginat rost identic (p. 21). Chiar nu este în ordine. Asemenea lucruri nu sunt nici semnalate, nici recunoscute ca atare în alte locații arheologice. Pornind de la faptul că medievalii constructori știau să se apere altfel de problema apelor drenabile, am sugera că utilitatea i-a fost complet diferită (ghețărie, provizii etc.). Să mai adăugăm că adunarea apei infiltrate transpare din volum ca o preocupare aproape generalizată în Târgoviște. Dacă în adevăr așa a fost, atunci lupta cu apa „rea” a fost una dintre coordonatele habitatului local. Oricum, supărător, asupra detaliilor caselor se revine în dreptul capitolului care trebuia să se ocupe de structura urbană (p. 66).

O locuință-prototip, care deține două nivele a ajuns barometrul sigur al urbanizării Târgoviștei. Iată și argumentarea, pe care ne vine foarte greu să o socotim scrisă convingător ori măcar cu minim de logică: „Argumente cum sunt: laturile paralele cu dimensiuni inegale, suprafața relativ redusă sau raportul dintre lungime și lățime, care apropie perimetrul beciului săpat cu laturile paralele inegale, de planuri uzitat la excavarea bordeielor, descoperite în oraș și în imediata apropiere, îndreptățesc presupunerea avansată” (p. 66). Pe asemenea concluzii se poate pune ceva preț? Dacă un venetic a fost îndemnat să scrie la 1613 că erau pe acolo „case de formă românească, urâte”), iar altul scria despre aceiași târgovișteni urbanizați că „nu fac prea mare cheltuială cu construirea caselor” (citate la p. 75), în ce măsură îi poate contrazice autorul acestui volum? Chiar așa de repede se poate uita o moștenire medievală precară, care ne menține în plin secol XXI la cel mai mare număr de case din pământ din Europa? Cine pe cine amăgește? Istoricul pe sine ori pe toți contemporanii săi?

Era o casă 3, despre care se putea scrie cel puțin că aparținuse unui om cu stare socială remarcabilă, nu neapărat negustor (p. 20). Aceasta pentru că nu se prea știe cum locuiau boierii vremii în Țara Românească. În schimb, cu destul aplomb, alte două case, una vecină bisericii, alta de pe un pământ domnesc, ajung „case parohiale” (p. 21-22), fără să știm nici măcar dacă biserica avea acest har. Dar dispunem și de casa unui „cetățean bogat” (p. 22). Avem și o „suprafață locuită logic” (p. 64) sau „faze [de podele] predinastice” (p. 65).

Ce fel de case urbane sunt acelea în dreptul cărora principala mobilă neperisabilă (soba) este trecută foarte ușor cu vederea? Când se mai scrie ceva despre ea, este în urma monedelor și a ceramicii (p. 19), deci are mai puțin importantă decât unele materiale de cultură măruntă, cum vom vedea, nici acelea prea răsfățate de atenție. Dacă se folosește expresia „tip borcan cu perimetrul marginii pătrat” (p. 19), se cheamă că nici nu s-a citit vreodată despre cahle-oală cu gura rectangulară. Nici cel mai mic detaliu de feronerie de construcție nu există în dreptul acelor case? La fel de șocant de șchiop este termenul de „ocniță cu nivel de călcare” (p. 17).

Se trag concluzii de o platitudine monumentală, din care cităm: „Cercetarea, deși nu a reușit surprinderea întregii zone, are o deosebită importanță în aprecierea evoluției urbanistice și istorice a orașului la începuturile sale, în secolele XIV-XV” (p. 19).

Fântâna cu ghizduri din cărămizi (p. 18), este prea timpuriu de datat până la mijlocul secolului al XV-lea. Nici în Transilvania nu existau astfel de instalații înainte de secolul al XVI-lea, în mediul urban. Cele mai vechi erau fie din lemn, fie clădite din piatră. Să mai adăugăm în sprijinul opiniei noastre că nici case de cărămidă nu există încă în aceeași perioadă de timp.

Arhitectura ecleziastică a fost tratată direct, cu toate că manevrarea ei în urbanism ar fi necesitat abordări în primul rând contextuale, nu de obiective. Deși par a fi cunoscute la Târgoviște 29 de biserici, din care „21 au fost cel puțin sondate” (p. 31), pe hărți vom găsi localizate cel mult 15 (planșa 54, dar doar zece la planșa 57). Estimarea nu se însoțește vreodată de o enumerare. Dacă vom aprecia însă felul în care autorul pretinde a fi descoperit biserici de lemn, atunci avem dreptul la un plus de îndoieli asupra numărătoarei. Simpla prezență a unor structuri din lemn, minore ca extensiune și fără nici o particularitate clară de edificiu de cult, pe amplasamentul unor lăcașuri din materiale rezistente (Crețulescu, Sf. Nicolae-Geartoglu, Sf. Ioan), ca și cimitirul cu gropi fără particule de mortar (Sf. Nicolae – Andronești), nu pot identifica biserici anterioare. Structura de lemn poate proveni de la orice clădire anterioară, tot astfel precum cimitirul poate funcționa și fără biserică. Deci lotul de biserici de lemn al Târgoviștei nu este decât enunțat excesiv, fără a fi dovedit. Singura demnă de reținut este faza veche de la Biserica Roșie. Datările convenționale („existența unei biserici de lemn, mult anterioare secolului al XIV-lea”, p. 35) nu sunt argumentate. Fiecare monument dispune de o prezentare particularizată, cu subdiviziuni neuniforme, cu date lipsă la vreunul dintre capitolele posibile (arhitectură, arheologie, elemente de istoria artei, cimitir, valorizare). Autorul abia dacă știe ceva din elementele cu care un arheolog medievist ar trebui să abordeze un monument ecleziastic. Un contrafort de colț devine, nu un detaliu structiv, introdus pentru a menține o boltă șubredă, ci o conformare la moda epocii (p. 60). Terminologia folosită este parcă reinventată în față fiecărui monument. Descrierea „săpăturilor reconstituite” de la „Biserica Catolică Sf. Maria” (p. 49-51), evită să ne spună vreo dimensiune simplă a componentelor majore (altar, navă, sacristie, contraforturi, ziduri). Dimensiunile date la un moment dat (15,50 x 9,50 m, p. 50), nu știm de unde ar proveni: de la navă ori de la cor. S-a crezut că nava este rezultatul unei lărgiri, nu a unui proiect original, care aparține obligatoriu tuturor bisericilor gotice. Planul (42) conține trasee negre, care sunt, laolaltă, și fundații, și secțiuni arheologice. Importante par să fi fost acolo doar dalele de pardoseală și osemintele din cavoul transformat în osuar. Există stâlpi ciudați „din piatră albă cu profile gotice” (p. 50), unde nici măcar natura exactă a suportului material nu se poate recunoaște (calcar? gresie?), iar natura istorică (gotică) este deplin tăinuită. Deci a fost un picior de cristelniță, de tabernacol, de amvon ori vreun montat de ușă ori fereastră…

Nu avem nici cel mai mic detaliu privitor la sistemele de acoperire, ferestre, eventuale podoabe de frescă. În schimb avem o „tainiță”, care nu este decât un banal și uzual cavou. Toată datarea se datorează nu arheologiei, ci „vasului pentru abluțiuni menționat în cronica Mănăstirii Franciscane, anterior anului 1417”. Nostalgia „tainiței” reapare și la biserica Sf. Gheorghe (p. 60), unde ni se sugerează că ar fi ținut ascunsă vistieria statală (biserică „adăpost pentru tezaurul domnesc”, cu justificarea: „este o explicație pentru tăcerea din arhivele de epocă asupra bisericii”! p. 60-61). Locul cu tezaurul era concomitent și unul de pelerinaj! Probabil că se imaginează în subtext o adevărată expoziție cu piese din tezaur, care să profite de zelul religios al românilor. În timp ce biserica se vizita asiduu, se putea obroc pe menționarea sa în texte scrise, pentru a o feri de hoți! Fără ilustrația pietrei cu păuni și „potir sacru”, am putea să bănuim că ar fi vorba și despre o spolie romană cu păuni reali, în jurul unui kantaros.

Vechea mitropolie a Țării Românești, nu este amplasată în capitol nici la început, nici la final, ci undeva pe la mijloc. De ce s-a amplasat astfel în economia volumului? Nu avem nici o explicație. Acum nu este vorba despre o simplă biserică, ci de un ansamblu întreg, cu mai multe clădiri și incintă. Aflăm, din alt punct al lecturii, că 1/3 din ocolul orașului era proprietatea aceleiași instituții. Pentru „urbanismul” local este esențial de văzut cum s-a născut o astfel de hartă generoasă. Nu ni se explică însă nimic, astfel încât trebuie să ne imaginăm că au fost exproprieri, donații sau cumpărări de la orășenii cei fără de boieri ori de la domnia brusc interesată să-și schimbe imaginea capitalei și să-l aibă pe mitropolit alături, nu doar aproape, ci și bine dotat funciar. Cum putea fi ridicat un palat în „asize” ori în „casete”, iar nu cunoaștem. Dacă ne-am fi regăsit doar în fața unor elevații de pereți, poate am fi fost mai pricepători. La deficiențele de informații arhitectonice și arheologice care însoțesc subcapitolul, nu mai era nevoie de nici o discuție asupra pisaniilor, pentru că, oricum ea nu a adus nici un fel de noutate. La „originalitate” se adaugă doar sugerea scaunului „intermitent” la Argeș și Târgoviște, probabil după plăcerea și capriciul domnesc, dar destul de ambiguu din punct de vedere al instituției ecleziastice.

Aproape de necrezut, abia pierdut pe undeva între alte pagini, cititorul care nu cunoaște locul, află că biserica Stelea este, corect, Mănăstirea Stelea (p. 70). Până atunci fusese cam ciudat: numai biserici să fi existat la Târgoviște și nici o singură mănăstire ortodoxă? Dacă am recuperat o nouă formă de instituție ecleziastică ne-am regăsit însă în absența arhitecturii complexelor mănăstirești. Nu l-au interesat pe autor? Dacă ar fi fost astfel, măcar ne putea face serviciul unor trimiteri bibliografice la o asemenea temă. Mai departe înțelegem că prima mănăstire a locului a fost una catolică, apoi a apărut mitropolia ortodoxă și, prin secolul al XVI-lea, și mănăstirile ortodoxe (p. 73).

Susținând că majoritatea bisericilor locale datate din secolul al XIV-lea, sunt ridicate de către orășeni, negustori și meșteșugari (p. 46, 73), autorul îi așează în prioritate și apoi la concurență cu domnia și clar în urma stării boierești. Or, imaginează o Târgoviște mai bine dezvoltată decât Curtea de Argeș, astfel încât cititorii ei ar trebuie să-și pună serios întrebarea de ce capitala nu a fost aleasă inițial aici și nu dincolo. Singura explicație pare să rezulte ar fi că Târgoviștea era mult prea „democratic-urbană” și nu plăcea instituțiilor statului, evident prea „feudale”! Boierii vor începe, timid, să populeze periferia Târgoviștei, din secolul al XVI-lea. Nu pentru că acolo le-ar fi convenit mai mult, ci pentru că au fost constrânși de orășenii cei vajnici. Fără nici cea mai mică lectură privitoare la dreptul ctitoricesc ortodox, se socotește că aceiași boieri au uzurpat treptat și ticălos „proprietatea” orășenească (p. 73) și bisericească. Încă un pas ce ne despărțea de la afirmarea însăși a statului muntean de către țărani și orășeni! La rândul lor, negustorii, dar de astă dată transilvăneni (sași catolici ori români ortodocși?), par a fi suspectați pentru geneza unui plan urbanistic aparte (p. 44). Dacă mai cităm apoi cum că „locuitorii foloseau o ceramică de factură superioară, … deopotrivă cu vârfurile societății feudale românești” (p. 54), avem deja definită o întreagă înțelegere a fenomenelor istorice. Mai rar o asemenea viziune „democratică” (ca să nu o denumim de-a dreptul marxistă) asupra progresului culturii materiale și spirituale muntene, de la simplul vas de gătit, până la filozofia orașului.

„Structura urbană a orașului medieval” este capitolul III al cărții. Ea este „un organism complex” rezultat din „condiții specifice de mediu” (p. 63). Frumos și gol. Evoluția urbană conține și etapa preurbană (nr. 1)! Se vede apoi că „preurbanul” l-ar reprezenta târgul, deși cu numai o pagină înainte se admitea și prezența inițială a unui sat. Peste doar câteva alineate avem însă „târg sezonier frecventat de satele dimprejur” ori „târg periodic” (p. 65, 68). Satul-târgul-orașul lunecă din nimic în nimic. Până la urmă, nu aflăm care ar fi vatra cea mai veche a Târgoviștii. Este doar intuit golul pieței de la încrucișarea de drumuri care i-ar fi dat motorul evoluției. Urmează apoi o listă de citate care nu impresionează, nici nu sunt de frumusețe clasică, recoltată din cărțile „autorităților”. Comparația cu Transilvania și cu rețeta de oraș a lui Pirenne, este trasă de păr: doar cronologia se apropie întru-câtva, în rest, formele majore de comparat sunt absente. „Orașul” este sau nu este oraș în funcție de Curtea domnească. Arhitectura sa „influențează hotărâtor arhitectura urbană a Țării Românești” (p. 71). Un lucru care nu s-a dovedit încă nicăieri și nici în acest volum. Când prima casă de piatră se ridică pe la 1400, fără curtea voievodală, nici că se poate discuta statutul superior al așezării. Atunci? Cât de determinantă ar fi fost o structură autonomă, o materialitate desprinsă major din rural?

Nebuloasa locativă de la începuturi (după mijlocul secolului al XIV-lea) este crezută „un centru administrativ, militar și vamal care a precedat reședința domnească” (p. 65). Aceeași realitate istorică confuză este un perimetru cu două axe și cu vreo șase biserici socotite a fi toate aproximativ contemporane. Nici Curtea de Argeș ori Suceava nu se puteau lăuda cu așa ceva între 1350 și 1400! Nu ne putem îndoii că înfățișarea acestei aglomerări este prea ușor și prea excepțional făptuită?

Cu două monumente catolice sigure (o biserică parohială și o mănăstire franciscană), adăugate altuia nelămurit (Crețulescu), nu s-a pus nici o singură clipă problema cât de românească ori de alogenă ar fi fost populația locului. S-a diluat fenomenul prin socotirea bisericii parohiale ca fiind a „negustorilor germani” (p. 66, 69). Dacă ea ar fi fost doar a trecătorilor/veneticilor, atunci avea doar dreptul la numirea de capelă. Cum însă Târgoviștea avea și o mănăstire a unui ordin mendicant, este exclus ca populația catolică medievală să fi fost una fluctuantă și redusă ca număr. Prin statutul lor, franciscanii trăiau doar din pomenile catolicilor stabiliți în aglomerări urbane ori apropiate ca statut de ele. Această simplă informație este de natură să ajute esențial la stabilirea unui „barometru” de evoluție a localității. Raporturile franciscanilor ori ale dominicanilor cu tipurile de așezări sunt atât de banale pentru o istoriografie europeană, încât sunt este jenant să le reafirmăm. Fără să dezvolte cu adevărat implicațiile unei informații de la 1435, autorul știe că pe atunci erau în loc „Haneș și pârgarii” (p. 68). Primul poate fi și un antroponim, dar prea seamănă cu substantivul comun german „Hann” (= jude, primar), la care se alătură „Burger”-ii, românizați în pârgari. Singura concesie majoră arătată etnicilor alogeni este că ar fi deținut un „un mic cartier de locuințe” (p. 69). Prin vocație, ceilalți români, majoritari în Târgoviște, ca peste tot în țara lor, au fost motoarele urbane ale plaiului lor strămoșesc…

În scurt, orașul Târgoviște exista când a apărut curtea. La 1394, „târgul-preoraș” este însă complet ars. Deși stăpânea doar jumătatea de răsărit a statului, evident că numai Mircea cel Bătrân putea tripla aria sa de locuire și introduce construcțiile de zid. Un autor cu numele de „Ibidem” precizează doar că același domnitor „s-ar fi putut gândi să aleagă un nou centru rezidențial”. Introducerea, chiar dubitativă a unei „reședințe a ținutului”, autorul este vulnerabil la întrebarea dacă mai cunoaște așa-ceva în alte ținuturi ori județe muntene. Care centru era, după cum citisem în alt loc, încă copleșit de prezența bordeielor. Minunăția urbană este contrazisă de „așezarea rurală din secolul al XIV-lea, [care – n. n.] își păstrează același caracter până cel puțin la sfârșitul secolului al XV-lea când [apar – n. n.] alături de tradiționalele bordeie” (p. 69).

De la P. P. Panaitescu citire, politica voievodală față de orașe este „tocmai ca în Apus”. Nimic mai eronat! Niciunul dintre comunitățile economice românești cu tendințe superioare nu a atins stadiul „orașelor libere regale” din restul Europei. Iar demonstrațiile de compatibilitate sunt de-a dreptul neserios concepute la nivelul acestui volum. La factorul geografic se discută numai despre teren, la factorul politic și economic se retratează o biserică și ceva din contururile drumurilor din vecinătatea sa, despre drumul Giurgiului marcat prin fortificația lui Mircea cel Bătrân (p. 70). Grijulia domnie pare a ceda mitropoliei o treime din suprafața „orașului”. Fără vreo explicație. Au vândut „orășenii” fostul lor pământ? Dispunem și de un „cartier boieresc” (p. 73), domnul stă și el pe undeva, după ce s-a poziționat peste o parte mai veche de oraș (p. 67), rămânem să ne întrebăm ce mai rămâne efectiv „orașului” propriu-zis ori poate, mai corect, ce fel de oraș ar fi acela care este hărtănit în asemenea mod, fără ca istoria sa să fi fost cutremurată ori restrânsă la o umbră citadină. Ca să ajungă a fi calificat drept oraș, a fost nevoie doar ca să crească numărul locuințelor (chiar de multe erau bordeie), să se introducă noi tehnici de construcție, iar aria să se tripleze (p. 67). În același timp, orașul era „aerisit” iar populația a fost mereu supraestimată (p. 73). Oare chiar atât înseamnă pentru autor, consistența unui oraș?

Finalul, care trebuie să corespundă „primului oraș al Țării Românești” (p. 68), este o altă deziluzie. Singura politică domnească este impozitarea, nu față de structura „urbană”. Protocronismul „organizarea municipală” este absorbit fără reținere de la Emil Vârtosu (p. 68). Orașul are ceva case, dar nu cunoaștem nici măcar un gard, o cișmea, un han, vreo amenajarea de drum, nu simplu traseu, darmite vreo altă lucrare publică definitorie. Oricare din clădirile domniei nu dau nici un fel de barometru al „urbanismului”, ci doar al performanțelor de confort atinse de elita statului. Revenirea la biserici, nu ne ajută ca să credem în realitatea orașului. „Concluziile” finale (p. 76-77) sunt de-a dreptul de neglijat. 

Deși nu este o temă a habitatului, la componentele de apărare ale Târgoviștei se revine mereu. Cu câteva pagini înainte s-a amintit vag un „șanț de apărare” (p. 65), despre fortificarea unei părți a localității (p. 68). Sunt mai multe subansambluri care nu formează niciodată „cetatea” Târgoviștei. Ocolul așezării este departe de a fi vreodată o fortificație, ci doar o delimitare protectoare împotriva animalelor sălbatice și tâlharilor. Mitropolia își închide un perimetru de vreo șase hectare. Abia de este loc în a mai discuta despre „cetatea” Târgoviștei, cu toate că un cronicar turc o identifică în secolul al XV-lea, iar un occidental o reafirmă la început de secol XVI. Arheologia o și identifică parțial. Este de prisos să o scriem că autorul nostru absoarbe informațiile pentru „orașul” său (p. 78). Ceea ce  era „un centru administrativ, militar și vamal care a precedat reședința domnească” (p. 65) ori „un nucleu aladministrației locale” (p. 79), nu este altceva decât cetatea domnească a Târgoviștei. Conceptul ar trebui reținut indiferent de manevrele către realitatea orașului pe care le găsim în volum.  

Se repetă adesea că autorul fortificațiilor este Matei Basarab (p. 70, 80). Doar că „orașul” și cetatea sunt confundate. Este destul de simplu a se trage concluzia că, în realitatea artificial îngroșată, domnul dispune cum dorește de locul său, iar „orașul” nu este decât o așezare aflată la deplinul său cherem. Hibridul „interesant”, definit ca o conjugare de „curte și oraș”, preluat de Teodor Octavian Gheorghiu, este adaptat iarăși fără nici o conotație critică (p. 74). Același autor pomenit remarcase, dar nu o scrisese suficient de răspicat, că Târgoviștea nu avea fortificațiile ei, ci erau ocupată de insule fortificate separat, aparținătoare domnului și instituțiilor bisericești. Nu a fost nici un fel de problemă în a scrie că „Târgoviște, [sic!] constituie primul și de fapt singurul oraș medieval de la sud de Carpați, care a beneficiat de fortificații urbane” (p. 84). Nici nu mai comentăm „medievalul” de la mijlocul secolului al XVII-lea, pentru că o mare majoritate din istoricii români se obstinează să creadă că strămoșii lor au ieșit din Evul Mediu direct în veacul luminilor. O parte din descoperiri arheologice relevante (un turn de poartă) au fost distruse, în anul 1992, „din interese obscure” (p. 80). Pe lângă valul cu palisadă apar și turnuri cu „cameră capcană” (corect poate „gură de lup” ori „cursă de șoareci”). Înalta înțelegere a ansamblului este sintetizată prin rostul ei de a sâcâii pe turci și de a asigura vama. Pentru eternitate, vom remarca și cel din urmă țel, acela „sanitar” al fortificațiilor, adică de a drena apele! (p. 85).

Discuția asupra aprovizionării cu apă (cu majusculă, la titlu!) se rezumă doar la aprovizionarea complexului de la curte și mitropolie. Atât doar că pentru a o cunoaște trebuie să parcurgem sectoare separate (p. 55-56, 86-88). Noi vedem în ruinele aflate la vedere nu numai puțuri, ci și fântâni de perete, cu bazinete semicirculare. Ne facem chiar datoria de a le ilustra aici. Se menționează vag folosirea apei și în târg și nu avem nici un fel de date despre formele lor. Pe autor nu l-au interesat nici sorgintea posibilă a operelor de hidrotehnică, nici nu ne trimite către lucrări similare inspiratoare. Târgoviștea rămâne izolată cu toate descoperirile ei. Pe undeva trebuie să regăsim și ulița „Iazul morilor” (p. 74), pentru a avea nostalgia unor componente de peisaj uman despre care nu s-a scris un singur rând. Dacă a mai existat și „Podul lui Bănică”, se cheamă că și poduri vor fi fost făcute pe undeva, de către cineva.

Transferul descoperirilor mărunte către promisiunea unei viitoare mari tipărituri, care să le topească în analiza „locuinței de tip urban din spațiul sud-carpatic” este o altă decepție. În primul rând pentru că un astfel de tip ar fi imposibil de personalizat. Iar dacă ar fi fost de demonstrat, atunci în acest volum i-ar fi fost adresa.

Piesele materiale se restrâng numai la ceramică; și aceea puțină și desenată diferit de la o planșă la alta. În rest, descrierea se face cu liniuțe de școlar care nu știe stenografie ori de inginer care se exprimă mai des cu rigla, decât cu vocabularul, pe categoriile fundamentale cu sau fără smalț, împreună forme și culori, veselă comună și cahle. Mai departe avem repere prețioase de felul: „inventar gospodăresc, format din cuie, ace, sule de fier și un vârtej folosit poate pentru zgardă, ca și catarame, potcoave etc.” (p. 19), „mai ales cele două inele sigilare”, „borcane oale, cahle” (p. 20), „inele, ace, agrafe, nasturi etc.” (p. 52), „inele, cercei, ace de păr, etc.” (p. 58). Unicele pardoseli ale bisericii Stela Veche nici măcar nu sunt descrise în detaliul „câmpului central cu motive geometrice” (p. 52). Iată și „strachina smălțuită, inscripționată de autor” (p. 65). Forma de redare a materialelor nu-l împiedică pe autor să afirme că „Pe baza fragmentelor de borcane cu buza în „streșină”, se poate face o datare la început de secol XV (p. 20). Care a fost de fapt menirea arheologului? Să bagatelizeze și să transmită în derizoriu orice piesă scoasă din pământ?

Să privim acum ilustrația volumului. Cea dintâi constatare privește forma sa amalgamată, fără nici un fel de preocupare pentru unitate. S-au „adunat” acolo de toate. Nimeni nu poate pricepe care a fost contribuția efectivă a autorului, dar este clar că multe desene nu-i aparțin, fie pentru că sunt chiar marcate ca atare, fie pentru că au o grafie selectiv grupată, fie pentru că sunt clar relevee de arhitectură, nu arheologice. Nu este doar o inabilitate, nici o soluție ieftină, ci punerea în tipar a principiului „cui îi va păsa, de fapt?”

Planul 53, care oglindește „evoluția așezării” Târgoviște în secolul al XIV-lea, merită a fi comentat. Constatăm că nu este oraș, ci un târg cu două perimetre distincte, între care se poziționează neutru și „piața permanentă”. Doar că acolo unde este, i se poate spune mai curând târgul de vite sau de fân, locul în care mărfurile speciale, de valoare nu sunt aduse. Ele aveau loc mereu la adăpostul așezării, în chiar centrul ei, eventual lângă vreo biserică.

Planșa 56 operează cu lotizări. Greu de spus cât au fost de reale, oricum sunt prea egale și cu zone greu de acceptat drept „loturi” – cu trei case, cu un atelier, cu două case fără ieșire la uliță…

Planșa 57 are fortificații depărtate de zona de locuire. În cadrul acestui perimetru nu a existat nimic? Mai curând, ori linia de fortificare nu este bună sau cercetarea arheologică nu s-a interesat de perimetru.

În cele trei pagini de rezumat englez, străinii interesați vor dispune de enunțuri revelatoare, ca acesta: „The fortification was built by Matei Basarab and it’s the last medieval defensive structure raised in Moldavia and Valachia, it’s differs radically from previous ones by structure, scale and is actually only being adapted to artillery” (p. 94).

Grija pentru text este superficială. Am menționat deja excesul de liniuțe, bune pentru note neprelucrate sau non literare. Avem pagini întregi care au rămas netransferate din plicticosul „Times Roman”, majoritatea în care punctele cardinale au majuscule, în timp ce pentru Habsburgi s-a păstrat minuscula. Virgulele preced adesea parantezele ori pe echivalentul latin al lui „și celelalte” (etc.), iar punctele cu virgule nu sunt urmate doar de litere mici. Alteori, aceeași neglijență de localizare în frază, naște „bun câștigat inclusiv, …” (p. 65). Și notele, practicate în sistemul Oxford nu sunt consecvente. Am regăsit descrieri întregi, neabreviate (p. 25). Folosirea lui „ibidem” este exclusă, în mod normal, din același sistem. Absența oricărei dorințe de a implica note infrapaginale a dat, acelorași note, o particularitate și mai neplăcută.  

Socotesc că cercetarea de la Târgoviște s-a externalizat cu toate racilele în care s-a complăcut decenii de-a rândul. O capitală de stat, o efigie istorică de mare calibru, a fost lepădată la cheremul unui muzeu județean, la performanța mediocră a unuia dintre funcționarii săi. Ea s-a necăjit în restituire, fără ca vreodată să se compare cu ceva similar, muntean ori românesc, balcanic ori central-european. Este publicarea în deplina inconștiență cu care ne-am tratat întreaga abordare de viață publică. Ceea ce avem în față și vom fi nevoiți a citi multă vreme, până la o strecurătoare critică responsabilă, este insuficient ca finalitate, minor ca profesionalism și condamnabil ca investiție culturală de termen lung.

 

Adrian Andrei Rusu