A recenza, recepţiona şi reacţiona

     Cu oarecare interes am citit răspunsul tardiv pe care Paul Niedermaier l-a acordat şirului de recenzii pe care i le-am dedicat, în urmă cu câţiva ani, la sfârşit unui volum de studii şi articole diverse[1]. Pot scrie că intenţia mea de a emite opinii despre viziunile asupra urbanisticii ardelene, publicate în ediţii germane s-ar fi oprit, precum o declarasem, la cel de-al doilea volum. S-a întâmplat însă să fiu solicitat de o editură germană, pentru a recenza un alt volum, cu autor identic, apărut în anul 2008. Am socotit că ceea ce oferisem pentru lectorii germani, să fie cunoscut şi de către români. Textul românesc a apărut pe web, fără să cunosc destinul recenziei trimise în străinătate.

     Ei bine, pot exprima, întâi de toate, gândul satisfacţiei de a fi ajuns la o reacţie. Că aceasta nu s-a produs în limba română, aşa precum au apărut toate comentariile mele, poate fi şi dovada de a refuza în continuare dialogul în interiorul istoriografiei căreia autorul de care m-am ocupat i-a aparţinut, mai ales înainte de anul 1989, şi căreia abia de i-a mai dedicat ceva particular, după acelaşi reper cronologic. Că cele mai înalte titluri profesionale şi academice descind tot de la români, ar fi fost, în umila mea opinie, o invitaţie pentru un anume conformism lingvistic. Avem situaţia în care eu scriu pentru români, partenerul meu, validat de către aceeaşi, pentru germani. Obiecţia unei eventuale lipse de politeţe s-ar putea conjuga cu judecata din fraza ce urmează. Dacă cineva (terţ) nu citeşte vreo limbă dintre cele două, pricepe trunchiat doar ce zice celălalt, indirect din referinţele textului pe care-l consultă.  

     Încep prin a scrie că recenziile mele nu s-au adresat exclusiv paginilor digitale, cum se citează mereu, ci au fost redactate, şi în manieră clasică, pe hârtie, într-o revistă deplin respectabilă[2]. Aş putea afirma că şi aceasta este o manieră de raportare la informaţie. Paginile mele, chiar prezente în biblioteci sibiene, fără suportul digital, nu ar fi fost poate citite. Mai adaug că, spre deosebire de răspunsul acum primit, tipăririle textelor mele nu s-au produs într-o „revistă de casă”, ci într-una cu bord internaţional. Poate şi acest lucru ar trece drept irelevant.

     Felul de a răspunde la o recenzie are şi el prestanţa sa. Nu sunt îndreptăţit să cred că ar fi vorba aici, concret, despre o soluţie academică. Este un fel de plângere, cu doar câteva idei de reţinut. Din acest motiv, termenii disputei (pentru că aici s-a ajuns) nu sunt de tipar istoriografic, ci de presă. Dar, cum mereu am apreciat că trebuie să reînvăţăm a scrie, citi şi asimila selectiv şi cu revere aspre la malformaţii, am decis să public aceste rânduri.

     Ceea ce poate fi discutat este înţelegerea cu care demersul a fost primit şi, în urmă, judecat. Autorul unei critici a devenit „recenzent” prin definiţie negativă, marcat ca atare nu numai prin majuscula substantivului, obligatoriu în limba germană, ci şi prin ghilimele. Ca şi când, atunci când un coleg de breaslă nu este de acord cu tine, îl poţi scoate din colocviu cu un brânci verbal, numit etichetă depreciativă ori depreciantă. Acelaşi colocviu este un teren de confruntare, nu de îmbuibare reciprocă cu fraze. Cum s-ar simţi cineva dacă referirea la persoana sa va fi grafiată „autorul”?

     Coloratura răspunsului merge până acolo încât să incrimineze maniera ziaristică, dar şi pe cea zisă „stalinistă”. Cea din urmă este incorectă în măsura în care, pe cât se pare, gustul pentru, stilul de a şi recenziile predecesorilor noştri ori contemporanilor nu îi par „autorului” deloc cunoscute. După ştiinţa generală, stalinismul era dogmatic, iar comentariile despre folosirea informaţiilor istorice şi metodele de cercetare nu contau. Pot doar glosa, departe de vremurile la care se face trimitere, în aceste clipe nu avem de ce să folosim perdele pentru hoituri şi nici mănuşi pentru disecţii, câtă vreme nu ne ocupăm de cadavre, ci de texte care construiesc ori încearcă să reconstruiască un trecut istoric. O prestaţie istoriografică poate fi descrisă şi judecată cât de colorat se poate, atât timp cât autorul rămâne recunoscut, dar nepovestit în fraze, drept un înţelept, un adonis şi un înger! Oricare revistă ştiinţifică din Germania poate furniza modele de cum şi până unde merg recenziile adevărate. Chiar adânc convinşi de această discrepanţă, trebuie să perseverăm a socoti România exceptată de o asemenea manieră de lucru?

     Fenomenul istoriografic contemporan se supune riguros prestaţiei sociale şi culturale generale din România. Ca atare, el este majoritar lamentabil, necenzurat şi numai cu oarecare efecte casnice. Spre deosebire de pleiada disciplinată a istoricilor din patrie, eu nu vreau să mă solidarizez prin tăcere cu ceea ce nu-mi place, după filtrul profesional pe care îl aplic. Dacă aş fi fost un simplu „scriitor”, „ziarist pamfletar” ori orice altceva de la periferia scriiturii, descalificarea încercată pe seama mea ar fi fost, poate, mai de îngăduit. Doar că se întâmplă să nu fiu tocmai un zurbagiu de presă, ci şi un autor-constructor de texte istoriografice privitoare la Evul Mediu. Unele capitole se întâlnesc fericit cu domeniul predilect de expresie al colegului nostru. „Duelul” ar fi fost mult mai cavaleresc dacă, pe baza uneia dintre cărţile mele, preopinentul ar fi demonstrat fie că nu ştiu ceea ce spun, nu am metode corecte de analiză, fie că aş fi dezinformat, răuvoitor, absent adesea din biblioteci ori foarte neatent. Cum nimic asemenea nu s-a produs, în „marea liniştii” lumii ştiinţifice româneşti, pot trece numai drept un clonţos, în timp ce partea opusă, drept victimă nevinovată ori, dimpotrivă, tăcut de vinovată. Finalul nu va fi arbitrat de către Academia Română – şi ea compusă, din oameni foarte muritori, produşi de epoca puţin performantă şi glorioasă –, nici de un eventual concurs de busturi post-mortem, ci de frecvenţa lecturii paginilor fiecăruia.  

     Ca să accentueze starea „incorectă”, de criticat, în care s-ar fi găsit, colegul nostru german şi-a lăsat asociat numele cu alte două autoare recenzate (un fel de „uite, şi ele au păţit ca mine, deci am de-a face cu un recenziolog incurabil”). Se simte înglobat în aceeaşi patinare negativă, fără să se intereseze dacă solidarizarea este o metodă de victimizare suplimentară ori doar una de analogizat. Mai precis, neutrul ar trebui să se-ntrebe: grupul este la fel de vulnerabil la o pană critică ori este uniform ca performanţă calitativă. Dar probabil că a fi criticat alături de două femei ar putea avea şi o urmare de orgoliu masculin rănit. Ca să scot din cauză o asemenea suspiciune, ar trebuie să reamintesc faptul că m-am străduit, pe cât am putut, să exprim opinii la o cantitate cât mai largă de volume care se ocupau de Evul Mediu. Evident, majoritatea autorilor au fost bărbaţi.

     Mă izbesc din nou de o falsă percepţie la actul de critică. Adaug că am avut chiar o singură experienţă din justiţie, în care am fost doar informat că plângerea făcută împotriva mea era fără obiect de tribunal. Paginile tipărite nu sunt copiii ori rudele prin alianţă ale autorilor. Sunt bunuri publice. Termenul care le însoţeşte – „publicarea” – mărturiseşte transferul către colectivitate şi recunoaşterea faptului că autorii se achită natural de obligaţii faţă de societatea care i-a format şi le plăteşte salariile. Institutul de excelenţă căruia îi aparţin are datoria de a lua atitudini la apariţia produselor istoriografice contemporane. Un bun scris, neasimilat, este inutil. Nici un artefact material ori intelectual nu este perfect.

     Nici un singur for instituţionalizat nu a angajat vreodată o masă rotundă cu privire la forma ori rostul criticii în conjuncturile contemporane. Cum pare să nu fi făcut nimic esenţial nici în toate marile „dureri” ale istoriei teritoriului. Derularea pregătirii doctorale este, în cele mai dese cazuri, expresia încurajării variantei necritice, cu acceptarea lucrului oricum făcut, doar să se consemneze la dosar. Mai pot scrie că datorită tăcerii groase a istoricilor, despre materia lor primă, ei sunt din ce în ce mai puţin prezenţi ori solicitaţi să contribuie la renaşterea culturală, ba chiar mai mult, la corecţia racilelor care ne dizolvă. Sunt cauzele pentru care insatisfacţia civililor naşte monştrii: dacomania, creştinismul ereditar, draculismul, sfinţirea voievozilor prea păcătoşi care şi-au căutat izbăvirea în construcţia de biserici, transformarea condotierilor pofticioşi în unificatori protocronişti, jocul cu armele de tip „stăpânul inelelor” etc. De istorie întâmplătoare, ciudată ori senzaţională se poate apuca oricine.

     De multă vreme nu ne-a antrenat şi am refuzat să ne antrenăm în opinie deschisă, dacă nu privindu-ne în ochi, măcar aşternând pe hârtie fenomenul de receptare şi asimilare al paginilor redactate de către confraţi. Nu este vorba despre ceva tipic istoriografiei, ci de o boală socială generală, în urma căreia acceptăm cu laşitate tot ceea ce ne dau vecinii de curte ori administratorii de bloc. De-i bun, nu aplaudăm, de-i rău ne mărginim cu o strâmbătură din nas. Totul devine deci formal de absurd, neproductiv şi mereu mai inconsistent. S-a gândit cineva până unde vom putea exagera în saltul peste genunchiul broaştei?

     Vreau să cred că nimeni nu se va putea acoperi profesional citându-şi diplomele ori medaliile, când doreşte să se angajeze într-o construcţie istorică rezistentă. Deşi nimeni nu mă întreabă de ce am primit un premiu al Academiei Române, pot scrie doar că l-am dobândit într-o conjunctură foarte subiectivă, la grămadă cu alţi autori. Regulamentele ori sistemul de recomandare utilizat, mă va priva de alte patalamale ale prestigiului. Drept urmare, pot să citez premiul ca să epatez, dar am decenţa de a socoti că nu are nici un fel de relevanţă pentru valoarea mea individuală, cu atât mai puţin în lentila ochelarilor cu care mi se citesc paginile scrise ulterior primirii distincţiei. Nu pot face nimic cu un titlu de excelenţă, dacă el nu mă ajută să dovedesc că oraşul Dumbrăveni exista la 1359. Iar dacă afirm sus şi tare că exista, argumentul invocat nu poate fi un premiu personal acordat pentru merite generale, la şapte secole distanţă. Ori, pieptul cu decoraţii ar trebui să mă facă să uit că am de-a face cu un semen care scrie istorie mai bună ori mai nefericită? Despre „autorităţi” s-au mai făcut aprecieri. Mereu decente, dar toţi suntem de acord că a cita o informaţie din Nicolae Iorga este un risc, a cita o concluzie istorică din Ştefan Pascu riscul este de trei ori mai mare. În cel mai bun caz, „autorităţile” sunt elegant ocolite şi se admite că au avut un rol oarecare în exprimarea unor idei, elaboratul unor sinteze ori intuiţii foarte productive. Istorici nu sunt autori de formule, ci de texte interpretative, contestate chiar că ar fi ştiinţifice, cât mai mult apropiate de literatură.

     Constat că ceea ce mi se răspunde sunt chestiuni punctuale, care sunt departe de a fi comparabile cu cantitatea de observaţii care au însoţit paginile semnate de mine. A fost făcută o anume selecţie ori s-a admis că, în rest, aş avea dreptate? Dincolo de aceste observări, rămân definitive două concluzii foarte grele: informaţiile autorului german nu au fost aduse demult la zi, iar metoda cercetării urbane prin urmărirea lotizărilor medievale de pe hărţile secolelor XVIII-XIX, este fundamental neproductivă. O pot contesta acum mai mult decât niciodată, după ce am constatat că bisericile fortificate nu au fost insule de refugiu, ci zone de locuire, în cursul secolelor XVI-XVII.

     Mereu am dat o înaltă apreciere istoriografiei germane provinciale. Sunt convins că elita intelectuală care s-a mai păstrat poate corectă şi calitativă, va putea, dacă nu acum, măcar în viitor, să-l aşeze pe Paul Niedermaier, după prestaţia istorică a lui Carol Göllner, şi între acelea de istoria arhitecturii ale lui Walter Horwath şi Hermann Fabini. În orice situaţie, îndrăznesc să sper că am fost printre puţinii care i-au citit lucrările în limba germană şi le-au apreciat în parţială cunoştinţă de cauză.

Adrian Andrei Rusu