Apărarea deformată a unei gestionări de cercetare arheologică locală:

cetatea Oradea

 


 

  

 

Cred sincer că România nu se va vindeca fără ca spiritul critic să nu fie reinventat și pus în practică cu fermitate chirurgicală. Mai cred însă că nimic sau nimeni nu mai are drepturi de a monopoliza adevărurile de la înălțimea vreunui post administrativ, iar apoi să-și imagineze că va avea somnuri liniștite. Iar atunci când lucrul strâmb se face în public, acolo unde posed informații de primă mână, sunt cu atât mai îndreptățit să ofer și variantele necunoscute ale unor prea stângaci ambalate acuze directe. Probabil lucrul nu s-a aflat încă la Oradea și se mizează pe faptul că reclama mea de „cârcotaș” fără dreptate îmi va amortiza vocea deja adesea ridicată către fenomene prea autohtone din cercetarea istorică.

La apariția unui nou volum privitor la cetatea Oradea[1], domnul director al instituției muzeale care l-a publicat, dr. Aurel Seriogea Chiriac, face publice câteva pasaje care să justifice eternității o seamă de detalii rămase ascunse, ale „laboratorului” ei. Consideră că trebuie să explice, să justifice, ba chiar să arate cu degetul în stilul cunoscut, al vinovaților anonimi, dar pe care „îi știm noi”.

Pentru a ușura înțelegerea disputei, voi porni de la aliniatele domnului Chiriac, care se întâmplă a fi, concomitent, și un glorios profesor universitar de istoria artelor, de importanță județeană. Deci, pe scara de valori sociale feudalo-post comuniste, poziția domniei sale ar avea o mai mare greutate formală decât cea a unui biet cercetător de la Someș. Să vedem despre ce ar fi vorba.

„Revenind la cercetarea științifică [a cetății Oradea], aceasta a fost inițiată în 1991 de Complexul Muzeul Țării Crișurilor – în parteneriat (1991-1998) cu Institutul de Arheologia și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca. După o perioadă de colaborare firească, la un moment dat – deși eram titularii cercetării, așa cum suntem și acum, peste ani – am fost puși în situația de a demola încercarea de a fi eliminați din cercetare, de a fi dat deoparte chiar autorul monografiei acum în discuție, Doru Marta. De ce toate acestea? Pentru a nu împărți gloria rezultatelor, încălcându-se orice principiu elementar de deontologie profesională. Mai recent, pentru că lucrările de restaurare presupun, în paralel, și săpături de salvare, s-a încercat din nou, de data aceasta de către parteneri specialiști și nu numai, pe care i-am luat lângă noi, minimalizarea rolului muzeului orădean, prin anularea controlului asupra obiectelor rezultate din săpături, cu toate că legile din România stipulează cu claritate faptului că atunci când o instituție de specialitate s-a arătat fidelă unui șantier arheologic, cum a fost și este cazul nostru în Cetatea Oradiei, aceasta are dreptul de iure de a duce la bun sfârșit munca începută, iar patrimoniul descoperit îi aparține de drept” (p. 11).   

Din primul rând, ASC comite din start o eroare monumentală. Când vorbești despre ceva incorect, termenul de calificare al demersului este altul. De la elegantul „neadevăr”, până la plesnitura numită „minciună”. Singura scuză a domniei sale ar fi doar aceea că la acea vreme, de incipit, nu se afla la cârma muzeului și se ocupa de etnografie sau artă etnografică. Deci, pentru informația generală, șantierul din cetate a fost inițiat de către reînființata Direcție a Monumentelor Istorice, București. Ca și alte instituții similare, și Muzeul „Țării Crișurilor” din Oradea se afla în buimăcelile post-revoluționare, având însă grijă să nu-și revoluționeze propriile interioare.

Cum se întâmpla și atunci, ca și acum, responsabilitatea științifică a unui șantier arheologic aparține unui specialist ori expert, care a fost, în cazul Oradiei, dr. Adrian Andrei Rusu, de la Institutul de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Pe acea vreme, domnul Doru Marta, autorul cărții lăudate ca prag de triumf al managementului domnului ASC, era student și nimic nu-i prevedea cariera următoare, domnia sa având cu totul alte preocupări decât arheologia medievală. Nimeni din cadrul Muzeului „Țării Crișurilor” nu era nici măcar competent a face parte din colectivul de cercetare, pentru că nu se implicase niciodată în arheologie de monumente, ba mai mult, chiar întreținea o atitudine ostilă acțiunii științifice, pe motivul stigmatului „unguresc” care i-ar fi putut întina apropiindu-se de aria cetății (cazuri concrete cu foștii angajați, Doina Ignat și Sever Dumitrașcu). Singurii colaboratori reali ai șantierului au fost șeful secției de istorie, din acea vreme, istoricul Gheorghe Gorun, și a restauratoarei chimiste Olimpia Mureșan. Cei doi nu au „meritat” însă nici un fel de nominalizare între aliniatele domnului ASC, care să demonstreze suplimentar „gloria” șifonată a instituției muzeale. De aici s-ar vedea că, „instituția” se compune din favoriți ori personal de pus la dos, ai directorului aflat în scaun. În termenii domnului ASC, vorbim despre „deontologie profesională”.

Deși, pe atunci, legea românească nu prevedea cu precizie locul de depozitare al bunurilor arheologice, totuși, decizia responsabilului de șantier (AAR) a fost aceea de a nu le transporta la Cluj-Napoca, ci de a le păstra la Oradea, în Muzeul „Țării Crișurilor”. Decizia fusese una grea. De ce? Din motive extrem de simple. Aceeași instituție atât de orgolioasă, acum prin pana managerului ei, se arătase neglijentă, până la limita penală, față de patrimoniul care se găsea în propria sa curte[2]. Era vorba tocmai de lapidarul medieval, păstrat în ploaie sau sub streșini, în jurul fostului său sediu, al Palatului baroc al Episcopiei romano-catolice. De ajuns de menționat că, riscând orice confruntare cu represiunea ceaușistă, o echipă de istorici de artă maghiari a valorificat pietrele neinventariate de sub streșini, publicând un volum anume, de referință și astăzi pentru cercetare[3]. Ar trebui menționat un fapt și mai grav: deși între timp a devenit manager general, deși are în competență universitară specialitatea istoria artei, domnul ASC nu s-a preocupat vreodată de soarta acelor pietre. O parte le-am mai cules personal, aducându-le în birouri, sperând că vor fi inventariate și depozitate măcar sub vreo boltă. Rezultatul a fost că majoritatea s-au risipit, prin furt de către cine mai avea ceva știință despre valoarea lor, ori destinație idioată. Faptul este ușor de verificat prin confruntarea catalogului publicat în anul 1988 și inventarele de gestiune ale muzeului. Șantierul din cetatea ar fi urmat – cum s-a și întâmplat, să scoată alte pietre ale căror soartă amenința să fie similară. „Prețul” colaborării cu muzeul s-a văzut curând. Lapidarul șantierului arheologic (cu piese având inventar de șantier, însemnate pe fragmentele descoperite) a rămas părăsit în cetate, apoi a ajuns cu spațiul spart și devalizat. Orice control asupra sorții acelor materiale extrase din pământ cu bani și efort a fost transformat în neant.

Mai departe, ajungem la destinul personal al autorului de carte, acum apărat. După cum a rezultat deja din cele afirmate mai sus, DM a intrat „din mers” în colectivul de cercetare, învățând practic totul de la 0, în meseria sa. Cum specialitatea de arheologie romană, în care se pregătise, nu avea nicio căutare într-o arie extra Dacia, a promis solemn să devină medievistul de bază al muzeului de pe Crișul Repede. Se întâmplă însă că tocmai problemele sale personale – de care nu putem aminti nimic, dar care stau în spatele oricărei performanțe sau prestații publice, să fi provocat ori să fi multiplicat adversități pe care acum, domnul ASC le percepe ca fiind motivate de către oricine altcineva din afara instituției pe care o cocoloșește.

S-a întâmplat ca cercetarea să sufere cumplit din faptul că materiale arheologice din șantierul cetății se pierdeau până la depozitele muzeului, iar nici o săpătură nu se putea încredința, cu toată încrederea și responsabilitatea, localnicilor reprezentanți de arheologul „lor”, fără riscul de a nu avea documentația pusă la punct. Este suficient de arătat că, în volumul recent publicat, DM nu oferă nici un singur desen executat personal, cele două imagini fotografice din șantier sunt produse tot de către mine [AAR], nici material arheologic nou apărut din cercetare, după publicarea vol. I al „Cetății Oradea” nu s-a lăsat fotografiat. Ca să nu mai pomenim despre imaginile de piese care există, oferite ca la taraba de talcioc, unde, probabil că implicarea simțului artistic al Redactorului șef al Editurii „Țării Crișurilor”, care este domnul profesor universitar doctor, istoric de artă, Aurel Chiriac[4], a avut un cuvânt greu la un asemenea succes remarcabil.

Omul-autor se elimina singur din orice antrepriză serioasă și conformă obligațiilor elementare de publicare ale unei edituri acreditate. Dar, ca o bună instituție bugetară și socială de caritate, muzeul l-a bruftuluit în birouri și l-a apărat în exterior. Omul muzeului este acum un „autor prețios”, cu investiție de carte tipărită, poate chiar și cu referate de specialitate obligatorii unei edituri perfect acreditate. Aș fi fericit ca  un sigur astfel de referat să fie măcar vizibil în părți, dacă nu în integritatea sa. Deocamdată citesc doar rândurile lui Răzvan Theodorescu, care mărturisește o „frustrare de tinerețe” și rememorează elemente din istoria cetății, alături de două rânduri apreciative, într-o variantă de limbă de lemn pe care o depășește probabil doar vorbind („cu detalii relevante și cu informații precise, susținute și de o bibliografie pe măsură”, „cu acribie” – gata! p. 7). Înalții specialiști, garanți ai performanței de publicație științifică (prof. univ. dr. Cesare Alzati, Universitatea Catolica Del Sacro Cuore, Milano, prof. univ. dr. Mihai Bărbulescu, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, academician Nicolae Edroiu, Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Gianfranco Giraudo, Universitatea Ca'Foscari, Veneția, prof. univ. dr. Francesco Leoncini, Universitatea Ca'Foscari, Veneția, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, academician Ioan Aurel Pop, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Doru Radosav, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, prof. univ. dr. László Gróf, Colegiul Militar Oxford, Prof. Univ. Dr. Adriano Papo, Universitatea din Udine, Dr. Gizella Nemeth, Sodalitas Adriatico-Danubiana, Dr. György Feiszt, Arhivele Județului Vas din Szombathely), vor fi cu toții onorați că au patronat publicarea și au mai urcat pași importanți în asocierea numelui lor cu acest titlu livresc de excepție. „Eleganța” cu care principalul specialist român al istoriei medievale în problema cetății Oradea a fost depășit, este o foarte bună dovadă că el însuși fusese depășit la capitolul simpatie; sigur în primul rând de către redactorul șef. Ori și aceasta este tot „deontologie profesională” specifică? Chiar și rămas „simpatic” și în grații de manager orădean, în asemenea formă, cartea nu ar fi fost niciodată însoțită de vreun referat pozitiv. Pentru că, într-un cuvânt, este o nereușită profesională[5].  

Operația de „măiastră de tipărire” cu bani publici se devoalează atunci când directorul începe să umple tiparul cu petarde scurte, de amețit neștiutori. Ar fi nevoie, poate, de o introspecție specială, psihologică, pentru a înțelege cum poți promova ceva/cineva care nu ți-e rudă, dovedește multiplu că are limite profesionale. Lozinca sau sincera credință în ideea muzeului „înainte de toate” se transformă oricum într-o palpabilă dovadă a formei fără fond, a unui tort cu lumânări și bezele, dar amestecat din tărâțe, cu vopsele de Paști.

Domnul ASC neglijează fără subtilitate a spune lucrurilor pe nume în două privințe foarte diferite, care nu au nici o legătură cu persoana mea ori cu instituția de care aparțin. Primul a fost acela al jocurilor politice locale în care Cetatea Oradiei a intrat, al doilea este acela al arheologiei contractuale care a devenit acută la nivelul intervențiilor de arhitectură.

Să le iau pe rând. Din motive pe care nu le cunosc și nu interesează în amănunt, muzeul a încasat două zdravene bobârnace prin constituirea Administrației Cetății și a Fundației maghiare de cercetarea monumentelor din Bihor. Cert este că, în cea mai mare parte, situația se datora incapacității manifeste a Muzeului „Țării Crișurilor” de a gestiona arheologia cetății (și nu numai).

Dincolo de voia responsabilul de șantier arheologic, aflat la Cluj-Napoca, obiecte au început să fie scoase în șir și depozitate separat, prin spațiile cetății. Muzeul nu a făcut nici un gest autoritar de recuperare. Nici nu a dat semne că vrea să se instaleze ferm în cetate, cu vreun spațiu expozițional, deși i se oferise ocazia să o facă. Avea deja probleme cu propriile sale depozite și primise deja cartonașul roșu de ieșire din spațiile pe care le ocupa în fosta rezidență a Episcopiei Romano-catolice. A apărut atunci o Administrație a cetății care părea că ar lua problematica în cont separat, colaborând cu muzeul atât cât cel din urmă era capabil să o facă. Avatarurile acestei soluții, inventate de către Primăria Oradiei, sunt de scris separat. Oricum ceea ce interesează este că muzeul nu a excelat prin a se impune cu ceva, decât tot pe baza (sau mai bine spus, la remorca) jocurilor politice locale. Când, la final, aceeași Administrație a cetății a fost decapitată, muzeul nu trebuia decât să-și savureze victoria indirectă, pentru că despre vreun triumf de prestigiu nici că putea fi vorba.

Situația sa de „cocoș” călărind mândru pe alte materiale de patrimoniu din județ, s-a acutizat când în cetate a apărut o echipă maghiară, orădeană, de arheologie, combinată cu prestațiile arhitectului, atestat și pe arheologie, Emődi Tamás. Față de aceasta (Fundația pentru… etc.), relațiile muzeului nu au fost niciodată limpezi, ba chiar în stare tensionată. Dincolo de aranjarea lucrurilor, arheologii maghiari, chiar făceau profesiune, așa cum nu o presta, simbolic vorbind, Muzeul „Țării Crișurilor”. Documentele strict legate ale cercetărilor paralele din cetate nu se văd în gestiunea instituției și, evident, nimic nu a ajuns în volumul publicat. Ca și când acelea nici nu ar fi existat vreodată.

Domnul ASC evită nu numai să-și numească „competitorii” săi locali, dar „uită” să ne împărtășească detalii ale cantității imense de material arheologic neinventariat care-i zace prin depozite, provenit din cetate. Exact munca de rutină, obligația sa legală, nu a fost dusă le bun sfârșit. Era o altă pagină „internă” care nu trebuia făcută cunoscută. Istoria cetății se putea redacta și fără ca muzeul să procedeze la orânduirea elementară a patrimoniului ei. Probabil că „deontologia profesională” are definiții particulare doar la nivelul șefiei muzeului din Oradea.

Ei bine, supărările domnului ASC față de Fundație vor fi fost aplanate în vreun fel necunoscut ori rămas de povestit de alții care ar dori să nu se-ngroape istoria cercetării mai noi a cetății orădene.

Problema a doua a provocat însă „ofuscările” cele mai mari legate de către clujeanul care dorea să „fure” gloria orădenilor merituoși. Aceasta a fost arheologia contractuală de cetății. Cum am mai scris, aceasta începuse în afara muzeului, gestionată de instituții din afara Oradiei (București și Cluj-Napoca). Aici trebuie să fi născut și dat roade ambiția lui „noi, fără ei”, indiferent cum. Prima experiență tristă a localnicilor a fost derulată prin excavarea fulminantă, cu buldozerul, a spațiului interior a Bastionului Ciunt, în care avea să se înșurubeze un teatru în aer liber. Prins cu garda jos, de către arheologi bucureșteni lucrători la autostradă, dar aflați în vizită, DM era la un pas de a-și vedea suspendată atestarea de arheolog. Brusc, cineva și-a adus aminte de clujean, ca un posibil paratrăsnet al lucrărilor de arheologie făcute în haine de ospătari.

Urmarea acelor evenimente și condiții, a urmat cercetarea făcută după toate regulile. Ea s-a derulat în anul 2007. Cum domnul ASC nu știa, partenerul oricărei lucrări de restaurare nu este o instituție goală, ci profesioniști care o compun, care trag instituția după ei. Muzeul „Țării Crișurilor” nu avea asemenea capacități. Nici pe sectoarele de autostradă din județ nu a fost vreodată capabil să dețină vreo responsabilitate mai mare decât sectorială sau punctuală, pentru situri preistorice. O dovedise deci din plin, cu toată ambiția sa de nu mai lucra cu „străini” care să-i umbrească fala. Doar când s-a dorit „bifarea” simplă a arheologiei, la remorca rechinilor din arhitectură și construcții, atunci un „om de paie” este binevenit. Toată arheologia cetății derulată după anul 2007, fără nici un fel de „străin” sabotor de muzeu jignit, se înscrie ferm în această categorie. „Istorie” nu se recuperează decât prea puțin, banii se împart cui trebuie, arheologul poate trage o altă beție fericită după zece ore de praf (dacă le face cu-adevărat). Atât îi este deplin suficient, ca la orice iobag al statului.

La începutul anului 2007, s-a ivit deja o problemă, care domină toate șantierele contractuale ale patriei: gestionarea pieselor arheologice recuperate. Un lucru firesc, impus de Ministerul Culturii (ori cum se va mai numi el), transformat însă în sursă de șantaj de către mai toate muzeele județene. Ecuația este perfect „românească”: ca să-ți iau obiectele descoperite (oricum cu destinație normală în muzee), trebuie să „negociem”. Nivelele acestei negocieri depind de mușchii negociatorilor. Să vedem ce poate cere muzeul: a) angajarea unei părți din personalul său propriu (li se calculează salariul, la preț de bugetar, apoi sunt trimiși ca adevărați „sclavi” la lucru, iau, cel mult, un biscuit, din restul banilor se cumpără un scaun nou pentru contabila șefă și un prespapier pentru domnul director); b) se plătesc consumabile; c) se percepe un „beneficiu” de lucrare. Ca să recupereze „gloria” șifonată a instituției sale, în cazul Oradiei, directorul ASC a pretins ca responsabilul șantierului din 2007 să fie, cum nu fusese vreodată, angajatul său. Da, a spus fostul responsabil (adică AAR), doar pentru ca arheologia să se poată derula în bune condiții. Numai că, „înalta încredere și apreciere” a muzeului față de angajatul său DM s-a manifestat prin aceea că șeful șantierului a devenit alt angajat de muzeu orădean, dr. Ioan Crișan. Formal, DM nu putea ajunge să conducă șantierul, pentru că strădaniile profesionale nu-l aduseseră încă la calitatea de arheolog-expert. Ei bine, lucrurile au mers și așa, chiar dacă IC a refuzat sistematic să calce prin cetate decât atunci când a trebuit să semneze documentele finale de descărcare.

Iritarea domnului ASC a pornit din aceea că s-a considerat „păcălit” de contract și a socotit că propria sa instituție a fost grav amputată de „o felie consistentă din tortul” plăților. În același timp, trei arheologi și un restaurator din muzeu erau plătiți separat, cu salarii „normale”, nu de bugetari, iar din magazia sa de materiale ori unelte au ajuns pe șantier doar un număr de câteva zeci de pungi de hârtie cafenie. Concomitent, șantierul a lucrat câteva luni, adunând, pentru cea dintâi (și ultima) dată pe toți arheologii din cetate (și cei ai Administrației și cei al Fundației), a adus din Cluj-Napoca alți arheologi și studenți, a plătit desenatori, fotografi, materiale consumabile, cazarea celor din alte localități și transporturi. La rândul lor, oficialitatea sau oamenii implicați ai muzeului au rătăcit până și CD-ul Raportului final în baza căruia lucrarea urma să fie declarată isprăvită, iar muzeul să-și ia banii, de care numărul cărora domnul ASC s-a arătat atât de nefericit. Să fi lipsit șpăgile? Nici vorbă, asemenea alternative nu s-au pus, și pot scrie că, managerul nu a primit nimic în plicuri. Chiar și așa, nemulțumirea domnului ASC s-a consumat tot doar în sine, pentru că nu a fost capabil să provoace o discuție cu actele pe masă, prin care să i se facă demonstrația că instituția sa luase exact atâția bani cât meritase! Piesele arheologice îi aparțin și nu prea, pentru că tot neinventariate sunt. Probabil că cele câteva zeci de imagini de șantier, care pot ilustra încă vreo două volume publicabile, nu interesează pe absolut nimeni și le vom oferi gratuit sau le vom vinde după cum va cere istoria viitorului.

Lucrările de arheologie au continuat în cetate. Rezultatul publicațiilor se lasă acum văzut de către toată lumea. De fapt, în adevăr, este o teză de doctorat, bazată pe inspirația bogată oferită de o sinteză de cercetare pregătită pentru tipar înainte de anul 2000 (demonstrabil, pentru că a fost finanțată traducerea ei germană de către Fundația „Soros”), cu prea multe de corijat, susținută cu ani în urmă (2002). Domnul ASC, se face că nu știe ori chiar nu știe despre ce este vorba. Dar în loc să se informeze și apoi să tacă chitic, preferă să-și povestească istoria orgoliilor recuperate. În calitatea sa de manager de instituție editoare, este direct responsabil de această performanță tipografică. A publicat-o în modalitatea pe care cartea științifică din România a depășit-o deja de câțiva ani încoace (chiar de către muzeele din ogrăzile vecine Bihorului), dar într-un ambalaj desuet care nu a ajuns și la urechile „marilor” profesori sau directori în ajun de retragere, prea obișnuiți cu lozinca „carte să fie”. Autorul a fost realmente presat să facă cartea, cu toate că își cunoaște limitele și vulnerabilitatea profesională. În final, această afirmație nu-l exonerează, dar îl disculpă parțial. Iar în lipsa acestui text, lucrurile ar fi fost și mai grave pentru el. Este o victimă simplă și tăcută a unui sistem care trebuia demult să fie îngropat, odată cu talentul nostru general de a face spoieli, în loc de reconstrucții, de a mânjii cu vorbe, ce nu facem cu fapte.

Pentru cartea tipărită este nevoie însă de o abordare anume, care se numește recenzie, care nu intră între aceste alineate, special destinate unor pagini de istorie intelectual-administrativă deformate, ascunse ori deliberat destinate unor „orgolii glorioase” fără fond. Aș dori să cred că nici nu ar merita să revin cu vreo recenzie. Se va vedea dacă volumul va ajuta, va stimula pe cineva, va intriga pe altcineva ori dacă, în afara cârpacilor de istorii locale, cititori învederați în limbă română, de publicații aparent științifice, va aduce citări de impact.

 

Dr. Adrian Andrei Rusu

Cercetător principal I,

Institutul de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române,

Filiala Cluj-Napoca


 

[1] Doru Marta, Cetatea Oradiei. De la începuturi până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Oradea, Edit. Muzeului Țării Crișurilor, 2013.

[3] Váradi kőtöredékek. Szobortöredékek, építészeti faragványok, síremlékek, az egykori Biharvármegyei és Nagyváradi Múzeum gyûjteményéből. Szerk.: Kerny Terézia. Budapest, Budapest, 1989, 348 p.

[5] Este suficientă comparația cu vol. Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, Ed. Muzeului „Țării Crișurilor”, 2002, 367 p.