Florin Drașovean, Costin Feneșan, Alexandru Flutur, Alexandru Szenmiklosi, Georgeta El Susi, Zsuzsanna Kopeczny, Hedy M-Kiss, Raul Șeptilici, Niculina Dinu. Cu o contribuție de Ionel Popa. Timișoara în amurgul Evului Mediu. Rezultatele cercetărilor arheologice preventive din centrul istoric. Timișoara, Edit. Mirton, 2007, 368 p. + 15 pl. (Mvsevm Banaticvm Temesiense. Bibliotheca historica et archaeologica Banatica, XLIII)


 

   Altă parte de oraș salvată! Dar „cartea ar fi putut să nu fie” dacă, întâmplător, un arheolog nu ar fi coborât privirea într-un șanț stradal, dacă nu ar fi făcut apoi „scandal” (p. 7)! Adică reamintind edililor din cel mai occidentalizat oraș că România are o legislație care este instituită pentru a-i salva patrimoniul!

Da, meritorie performanță! Numai că la trecerea arheologilor în șanțuri, s-a constat că marele oraș de pe Bega dispune de un singur arheolog medievist, care este începător (Zsuzsanna Kopeczny). Preistoricienii cu mânecile suflecate au mai cooptat apoi ceva forțe care să le prelucreze materialul recoltat. Dar, tot la repezeală, nu au dat la publicat decât „ceva” din tot. Așa ca să fie, să arate totuși că ar fi fost păcat să nu fie chiar nimic!

Patru zone decapate au devenit secțiuni. În ele au ieșit la lumină o pădure de lemne care au compus odinioară case turcești (sec. XVI-XVII), pavaje de străzi (sec. XVIII), au suprapus ori nu morminte (38 la număr) dintr-un cimitir turcesc de sec. XVI-XVII și câteva morminte (16) asociate mănăstirii iezuite. Ceea ce sunt definite pompos „nivele habitaționale” sunt mai întotdeauna refaceri de pânze stradale, eventual cu segmente mici de fronturi de case alăturate.

Materialele rămase anunțate, dar rămase invizibile sunt de pândit la o reluare: cuțite, piroane, sigilii cu „marcaje”, mosor (p. 76-77).

Aceiași Zsuzsanna Kopeczny s-a ocupat cu ceramica comună (p. 85-125). Regretăm doar că nu s-a făcut departajarea obișnuită dintre veselă și alte materiale (cahle sigure, dar și sfeșnice posibile), datări s-au făcut doar rar, iar trimiterile de la piesele catalogului la ilustrație nu sunt riguroase. Deși materialul comun nu provine din descoperiri cu multe contexte clar datate, este de reținut pentru faptul că alături de materialele publicate de la Dumbrăvița, este cel care aduce referințe la utilizările medievale și post-medievale din partea de sud-vest a României.

Cu materialele ceramice de import ne reîntâlnim din nou în această zonă geografică, dar tratate de o tânără specialistă adusă de la Dunărea de Jos (Niculina Dinu) (p. 127-141). Ilustrarea color era absolut necesară.

Între obiectele de metal se prezint㠄câteva”. Buterola (p. 143, 144, fig. 86/2) este aproape sigură de la un pumnal, nu de la un cuțit. O recomandă alura prelungă, cu buton terminal. Dintre cuțite noi am recunoaște printre ele piese zise de factură habană. Între piesele de fier, toporul de luptă (p. 149) ar merita diminutivat „toporișcă”, pumnalul ar fi un grosier cuțit de vânătoare, fragmentul de „halebardă (?)” (p. 150, 154, fig. 89/4) este un cosor de vie, pintenul cu rotiță l-am transfera de la accesoriile de vestimentație (p. 152), la cele de harnașament.

Și mai puține sunt piesele de piatră. Sunt doar două, așezate în ordine cronologică inversă. Cea cu turban nu este numaidecât una de ienicer, ci de turc, în general. Foarte prețioasă este componenta de fereastră romanică. Este, după știința noastră, cea mai veche piesă de piatră de o astfel de factură care provine de la Timișoara. Tocmai de aceea merita să i se caute analogiile.

Mai departe, doar restaurarea ne oferă câteva piese prețioase de încălțăminte (p. 169-220). Tot acolo se specifică că unele ar putea fi medievale, nu premoderne. Dacă s-ar fi făcut asocieri cu stratigrafia ori alte piese arheologice cu datare deja asigurată, am fi avut încredere în folosirea lor în viitor. Așa însă le vom privi doar ca mărturii interesante care plutesc destul de vag peste o literatură de specialitate care este doar maghiară. Nouă ni se par ca provenind în special de la încălțăminte ușoară, destul de nepotrivită unor militari.

Pentru istoria orașului a fost un reper anul 1552, atunci când a căzut sub turci. Iată că un tezaur cu acumulări de monede creștine a fost îngropat la 1565! În legătură cu această aparentă incompatibilitate sau numai ciudățenie, nici unul dintre autori nu își îngăduie vreo explicație. Dar numismatul (Raoul M. Șeptilici) face o concesie care nu i s-a părut deloc strigătoare la cer când a menționat, la distanță de numai două pagini, pe „Matei” Corvin (Matia-Matthias I) și „Matthias II” (p. 235-236).

Pentru că nu ne pricepem, nu vom avea nimic de glosat în dreptul studiului arheozoologic. Însă ne facem datoria de a semnala existența la Timișoara a unui atelier care produce „deșeuri din corn de cerb” (titlu de ilustrație la p. 243, fig. 152), din care unele au fost tăiate și fasonate. Le revine arheologilor să ne povestească lucruri despre ele. La fel, „urma de cioplire” de pe un radius distral din secolul al XVII-lea (p. 283) ar putea ascunde și încercarea de a confecționa o patină ori talpă de sanie.

Vom nota că studiul dendro nu a condus decât la identificarea unor esențe lemnoase.

Încheierea concluzivă este semnată de către Costin Feneșan. Este un bun exemplu de coabitare nefericită dintre istoricul medievist și arheologia medievală. Din acest motiv o să-l urmărim ceva mai îndeaproape.

Primul aliniat (de o pagină! - 333) face remarci cu totul generale la importanța arheologiei și deplânge lipsa izvoarelor scrise. Despre orașul și cetatea medievală, arheologia nu a produs practic nimic. Astfel încât orice fel de supoziții legate de proporția de folosire a materialelor de construcție sunt premature. Fie și numai piatra cea veche, profilată, de la biserica Sf. Gheorghe ar putea să devină un indiciu prețios, dar lăsat nespeculat.

Oricât de precare ar fi informațiile documentare legate de loc, ar trebui să se priceapă că un rege, chiar aflat în focurile luptelor pentru câștigarea regatul său, nu ar fi ales Timișoara drept rezidență dacă ea nu i-ar fi oferit o logistică socotită decentă pentru statusul său. Ca urmare a acestui raționament, la început de secol XIV, Timișoara trebuie să fi fost mult mai mult decât majoritatea localităților înconjurătoare. Trecerile unui rege ca Ludovic I prin același loc confirmă starea excepțională a urbei. Dar asocierea blazonului cu dragon cu oarecare simboluri anti-catare (p. 339) este de pus în cumpănă alături de banalitatea reprezentării Sf. Gheorghe și de hramul identic pe care îl deținea (cea mai veche?) biserica din Timișoara.

Simbolul de oraș-rezistent antiotoman (p. 339) pălește cu totul în fața orașului-cetății rezidență a principalului reprezentat al regelui din sudul regatului. Șirul acelor figuri politice a fost atât de productiv în materie de construcție pe Bega, încât un florentin pretențios ca Filippo Scolari a locuit mai ales acolo, iar pentru Ioan de Hunedoara a fost de asemenea cea mai căutată locuință, nu tabără de instruit oșteni ori de făcut depozite strategice. Același ultim personaj nu putea fi, în nici un caz, „castelan al orașului-cetate”. Cele două erau realități complet diferite și aveau administratori la fel de diferit denumiți. Amestecarea rosturilor cetății și a orașului, cu domeniul, care aparținea doar cetății, este o altă observație peste care nu putem trece (p. 341).

Cu totul neinspirate sunt comentariile legate de ritul de înhumare cu monedă (p. 344). Nu vom glosa pe seama lor, socotindu-le doar o dezinformare evidentă. Talgerul de balanță și sigiliile de plumb, ar trebui să aparțină, se zice, „vreunui negustor din colonia raguzană”. Întâi, aceleași talgere le aveau absolut toți negustorii care operau cu diversitatea de monede circulate în veacuri. Dacă am susține că posesorul ar fi fost un geambaș veneto-sarazin din Modon, tot atâta dreptate am avea. Mai apoi, dacă am fi avut prilejul să vedem acele sigilii, am fi făcut și mai precisă corectura următoare. „Greutățile” medievale nu se confecționau niciodată din plumb. Pentru că prea era moale și supus ușor schimbărilor. Noi am fi dispuși să așteptăm vederea unor sigilii de postav. Dacă colțarul de carte se datează dinainte de descoperirea lui Gutenberg (1452), de ce trebuie el bănuit ca stând pe un incunabul (p. 344)? Se speculează prea de tot pe accesoriul unei cărți care era o banalitate a uneia dintre bisericile parohiale, capele ori mănăstiri din oraș. Alte valorizări sunt mai curând manifestarea surprizei istoricului față de informații aparte cu care nu s-a prea întâlnit.

Avem, în sfârșit, „ceva” despre Timișoara arheologică. Aceasta este cea mai normală încheiere de formulat. Pentru arheologii locali ar putea fi semnul de trezire către o lume pe care au privit-o rar și cu destulă circumspecție. Dar dacă și pentru istoricul local ele par a fi șocante, atunci înseamnă cu cel puțin prin insolit ele au atras atenția.

Adrian Andrei Rusu