Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, Teleki László Alapítvány, 2008, 671 p.


 

Ambițiile profesionale ale celei mai mari arheoloage medieviste private din România de la cumpăna mileniilor II și III sunt sprijinite, iată de țara vecină și prietenă, Ungaria. Fundația Teleki, dimpreună cu Ministerul Culturii maghiar și Primăria orașului Balatonfüred și-au unit eforturile financiare pentru a scoate la lumin㠖 cum altfel –, decât un volum uriaș și somptuos grafic. Tot numai altfel se publică prin toată Europa. Pe când vor ajunge oare primăriile din România să facă acte similare prin străinătățuri?

După o campanie relativ scurtă (2000-2002), tensionată nervos datorită presiunii timpului, Daniela Marcu Istrate iese la iveală cu acest volum tradus în limba maghiară, al rezultatelor cercetărilor arheologice de la Alba Iulia.

Prima restricționare pe care recenzia este obligată să o facă este cea în dreptul contribuției singurei autoare menționată de copertă și pagina de titlu, pentru că Mihaela Ciaușescu, Sorin Cociș, Cristian Găzdac, Daniela Tănase, Angel Istrate, Peter Levente Szőcs, Monica Dejan, Florentina Chiu mai restrâng contribuția autoarei cu un număr nedeterminabil de pagini.  Poate că un pic de vedetism face bine la orgoliul trudnicilor, dar nu prea dă bine în ochii profesioniștilor. Un asemenea aranjament este introdus etic și bibliografic prin alte rigori de editare. În Introducere, autoarea nr. 1 ne scrie și despre contribuția lui Marcel Simina (desenări și prelucrare primară de materiale arheologice, p. 13), dar care, poate numai pentru că acela nu mai este în viață, nu a mai fost desemnată în cadrul cuprinsului și s-a folosit sub semnătura altcuiva. Ceea ce pare elegant și normal scris în introducere este practic contrar transpus în realitate: se mulțumește unui mort, dar i se „subtilizeaz㔠pe tăcute munca. Ignoranța noastră în clarificarea dimensiunii celorlalte colaborări este rezultatul felului în care autorii menționați sunt marcați în cuprins: numai ceea ce figurează în dreptul numelui lor le aparține ori tot ceea ce urmează până la următorul autor? Dacă vom încerca a despărți cu precizie ce înseamnă contribuția Danielei Marcu Istrate, atunci vom ști că, în adevăr, ea se pricepe ori susține că s-ar pricepe (= scrie) la contexte generale și stratigrafie, construcții, elemente de secol V-VI, morminte și cahle. Mai știm că, total ignorantă în limba maghiară, autoarea nu a avut cum să-și verifice corectitudinea traducerii aserțiunilor sale scrise. Aceasta ar fi o bună scuză pentru o serie dintre neregulile descoperite de către noi.

Înainte de a se tipări, volumul a fost lecturat de către trei specialiști. Cel pentru arheologie medieval㠄clasică”, care dă majoritatea paginației, a fost înlocuit cu Kovács András. Este vorba despre cunoscutul istoric de artă al Renașterii transilvănene, care are cu arheologia doar relații periferice. Tot domnia sa a fost găsit să și introducă volumul, declinându-și clar competența în domeniu, în dreptul semnăturii pe care și-a pus-o. Dacă ținem seama că Daniela Marcu Istrate și-a luat doctoratul în istoria artei (conducător științific Marius Porumb), atunci apropierea pare mai explicabilă. Apoi, atunci când observațiile noastre vor deveni aglomerate, se va înțelege de ce se cuvine scris că aceasta se datorează în bună parte deliberatei evitări a solicitării lecturii unui arheolog profesionist, cu competențe cel puțin egale cu acelea pe care autoarea mai sus și mai jos menționată și le asumă.

Săpătura publicată a fost, după cum se recunoaște (p. 13), mare ca suprafață dar concomitent una meschină, raportată la suprafața cetății Alba Iulia. Lucrul se relevă prin harta dispunerii secțiunilor și sondajelor care, spre a ni se fixa foarte bine, a fost tipărită identic de trei ori (paginile de gardă și p. 230).

Istoricul cercetărilor de la Alba Iulia este cea dintâi dovadă a superficialității de lectură și a deficitului de interpretare cu care autoarea a tratat realizarea. Pentru ea nu există semnalată o fortificație de pământ anterioară castrului de piatră al Legiunii a XIII Gemina (p. 15). Cu toate acestea, săpătura întreprinsă de noi în jurul Palatului Apor releva prezența agger-ului roman sub și alături de zidul de piatră. Nu se amintește absolut nimic despre contextul arheologic bulgar de la Alba Iulia, despre discuțiile mai noi care contestă instalarea lui Hyerotheus la Alba Iulia, despre datarea oscilantă a rotondei din catedrală, pe care Radu Heitel a oferit-o istoriografiei naționale și internaționale. Bibliografia folosită de autoare este în întregime veche și numai de limbă română, deși se adresează unui cititor care are și/mai ales alte lecturi. De mirare că s-a renunțat la Ștefan Pascu! Cu toate acestea, aflăm de pildă că după prima sa menționare din 1177, comitatul Alba ar fi devenit rapid cea mai mare unitate administrativă a Transilvaniei. Or, o asemenea afirmație și interpretare, face parte din „patrimoniul” istoricului necitat.

Primul lucru pe care orice interesat de finalitatea volumului îl urmărește este acela al desenelor/planurilor de sinteză, care ne orientează și au redat topografia subpământeană a sectoarelor investigate. Citind atent conținutul, vom vedea că nu au fost marcate toate secțiunile (S III, în interiorul porții, nu apare pe niciunul dintre planuri). Sintezele grafice se află grupate la p. 231-235. Scara lor este mult prea mare, iar realitățile indicate au ajuns prea mici. Ne vom ocupa întâi cu ele. Primul (p. 231) reconstituie zidurile romane. Deși sunt două tipuri de hașururi, legenda decriptează (?) doar pe unul, pe care îl denumește nepotrivit „reconstruire”. Nici vorbă despre așa ceva, pentru că ar fi trebuit să fie trasee ori negative de ziduri găsite în secțiuni. Concentrația cea mai notabilă a zidurilor este pe fațada de nord a aripii de vest. La limita de vest, acolo unde ar fi trebuit să fie zidul de incintă, eventual un turn interior adosat, planul califică construcția aproximativ rectangulară, drept „baracă”. Numai cine cunoaște locul, poate înțelege că este o încropire de tablă deținută de către arhiepiscopia romano-catolică. În mod normal, nu avea ce căuta acolo, știut fiind că, cel puțin în limba română, locuințele legionarilor se numesc tot „barăci”. Din planul de la p. 232, care se ocupă de topografia generală a castrului Legiunii a XIII-lea Gemina, s-ar putea trage totuși concluzia c㠄baraca” era un turn de incintă.

Deși există descoperiri postromane și anterioare ridicării catedralei (sec. IV, V-VI, VIII-XI), ele nu s-au amplasat pe vreun plan de sinteză. Astfel o locuință postromană o găsim la p. 47, fig. 15. Despre morminte de secol IX-X aflăm la p. 107-109. În urma lecturilor preferențiale și foarte depășite ale paginilor lui Radu Heitel, autoarea este unul dintre foarte puținii cercetători români ardeleni care mai invoca în texte de mileniu III „cultura Dridu” în Transilvania (p. 69), dar și pe aceea a „culturii Ciugud” (p. 26). Cea din urmă fusese la „mod㔠cam în primele decenii de după al doilea război mondial și „s-a topit” cu totul din analizele arheologice ale ultimelor decenii.

Planșa de la p. 233 este irelevantă din punct de vedere al sintezei pe care o așteptam, amestecând gropi, ziduri, latrine, cu turnuri și sacristie gotică, dar și zid de castru. Pe vechiul traseu de zid și turn de incintă roman este o uriașă groapă. Un pătrat hașurat cu romburi este zis „turn gotic”, latrina 1 are simbol grafic, dar pe plan este înscrisă cu litere doar „latrina 2”, a mai rămas vizibilă și stingheră inscripția „cuptor” (deși vom vedea pe parcursul volumului că ar fi fost două la fața locului), nu descoperim deloc ultimele două elemente ale legendei („sacristia gotic㔠și „scări în interiorul turnului”). În schimb, marea surpriză o constituie segmentele de fundație care sunt exterioare actualului cor, care sunt denumite „fundații ale altarului”. Numai că mai departe, în textul propriu-zis, cel puțin în parte, acelea se dovedesc întăriri (subzidiri?) de secol XX. La ele vom reveni.

Vom ajunge la pl. 6, de la p. 235 pentru a citi ce s-a înțeles rezumativ din evoluția palatului episcopal. Se împarte totul în patru sectoare. Cel mai vechi ar fi cel din est. Apoi constructorii medievali au sărit la oarecare distanță, la corpul II, care este amplasat în unghi față de cel precedent. Corpul IV este aliniat cu fațada la II. Dar, un turn „gotic” este amplasat peste zona de adosare a celor două corpuri (IV și II). Atunci întrebarea: turnul existase înainte de corpul IV sau după el? În fața corpului II este un zid (Z 33, de la p. 231, tab. 2, unde este dat drept sigur roman; text despre el la p. 47) care este situat exact în prelungirea fațadei corpului III, pe pl. 6, de la p. 235. Situația din urmă stabilește o relație obligatorie între corpul III și Z 33, care nu se este analizată însă. Aceiași situație este contrazisă de pl. 2, de la p. 231, unde prelungirea ideală a lui Z 33 nu corespunde fațadei corpului III. Ce este corect și ce nu? Confuzia este pe deplin asumată. Pentru noi, ori este vorba despre o fundație romană perpendiculară pe zidul de incintă al castrului, refolosită în Evul Mediu, cel puțin ca bază de fundare a corpului III, ori o construcție în întregime medievală. Parcă pentru a ne aduce noi argumente, în fața aceluiași zid Z 33, este semnalată groapa G 33, care are un suspect rost de șanț (de apărare?). În fine, ultimul detaliu este „bastionul de colț” din nord-vest. Percepția noastră este cu totul diferită. Noi socotim că este o imposibilitate totală ca să fie „bastion”. În primul rând pentru că zidul de incintă al cetății Alba Iulia funcționa din plin în clipele de viață ale bastioanelor, iar un bastion nu avea ce căută la interiorul incintei cetății. Apoi pentru că planimetria dată nu are nimic familiar pentru un bastion, ci doar cu o banală anexă constructivă, care era dotată cu sobe (vezi și p. 238, pl. 9).

Rotonda este amintită drept prima clădire creștină a Albei. Invocarea „turnului roman” refolosit este încă o dovadă a lipsei totale de informație privitoare la un astfel de tip de edificiu în interiorul unui castru roman de legiune. Aceiași arheologi de birou, fără relație cu terenul sau, în cazul cărții cu care avem de-a face, a lipsei viziunii critice privitoare la bibliografia veche, refuză să vadă că rotonda/turn mult-speculată este situată peste un traseu de zid orientat est-vest, care tot roman a fost socotit. Tot la fel de singulară, Daniela Marcu Istrate crede cu fermitate în „fantoma” catedralei zisă Ib (p. 77, 80), care nu este altceva decât o pură invenție a lui Radu Heitel[1]. Singura ei mirare provine din observarea schimbării radicale a cronologiei catedralei părelnice, operată în timp de către creatorul ei. Evident, nici un singur element nou nu s-a adăugat la presupusul ei dosar. Este doar colportată una dintre cele mai bizare și controversate „restituiri” ale Albei medievale.

Cronologia turnului de nord-vest a catedralei este extrasă din observații stratigrafice formulate la p. 84 (împreună cu fig. 32). S-a descoperit în nivelul său de fundare, o monedă din perioada 1272-1290, iar pe nivelul primei podele o monedă emisă de Carol Robert. Concluzia autoarei ar fi că turnul s-a ridicat „în a doua jumătate a secolului al XIII-lea”, deși mesajul monedelor spune clar altceva, respectiv că termenii sunt: sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea.  

La turnul opus nu mai avem lucrurile deloc clare. Contrafortul de colț pare că se instalează peste picioarele lui M 63, care deține în groapa sa o monedă de secol XV (p. 85, fig. 33).

Săpăturile care au atins altarul au descoperit, pe lângă intervențiile lui Möller István, fundații foarte largi, între 1 și peste 1,50 m (p. 90). Ele, sunt cu adevărat, chiar prea largi pentru a nu le căuta niște explicații. Dar nici nu s-a pus problema vreunei idei de tipărit.

Sub sacristia barocă s-a descoperit fundația altei încăperi (p. 92), care a devenit, fără să știm de ce, tot sacristie, dar gotică. Numai că, dacă documentele nu descriu explicit cum că sacristia veche ar fi stat pe sud, avem toate drepturile să ne-o imaginăm mai degrabă pe nord. Iar atunci clădirea cu fundații poate fi și numai o simplă capelă. Ea se prelungea și către est. O ruptură de fundație a dobândit o altă frumoasă interpretare: ar fi o „intrare”. Numai că nu are nici un fel de prag ori rest de montant clar descoperit acolo! În sfârșit, cronologia (sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea) este extrasă doar pe temeiul apropierii cotei de fundație cu cea a bisericii (p. 94). Să o scriem: aceiași cotă putea fi obținută întâmplător, de orice șantier posterior catedralei.

În prelungirea închiderii de sud a transeptului catedralei a fost descoperit un alt zid medieval. S-a ajuns la concluzia că a aparținut de catedralei II (p. 98). Doar că pentru a vedea raporturile cu numitul obiectiv, a trebuit să intrăm în bibliotecă pentru a găsi planurile vechi. Și de aici alte întrebări: noul zid acoperea absida laterală de sud-est? Cum se concilia el cu „sacristia gotic㔠care se afla la câțiva metri de ea, spre est?

Nu intenționăm să urmărim „perioada Möller”, a excavațiilor și restaurărilor de la începutul veacului XX, care oricum este prea extins înfățișată.

Cimitirul este prezentat pe orizonturi. Din cel mai vechi, nu se fac trimiteri decât la obiecte care i-ar fi aparținut (p. 108-110). Sunt două morminte cu componente de cai, amplasate între fațada palatului și interiorul turnului de nord-vest al catedralei. Al treilea mormânt este restituit în contradicție cu Erwin Gál (p. 108, nota 334: „date nesigure și incomplete”, „nu se limpezește de la cine a obținut informația”, apreciat ca aflat în culpă și față de datele lui Radu Heitel). Un orizont separat, 2a (!), datat la finele secolului X, a fost creat pentru un singur mormânt de copil așezat în cutie de cărămizi romane (p. 110). Indiferent de raporturile cu numeroasele cimitire de la Alba Iulia (care vor fi operate de către alte persoane, pentru că nu s-au făcut în acest volum), o concluzie simplă nu s-a tras: un sector important din perimetrul fostului castru roman nu era ocupat (în secolele IX-X) decât de un cimitir. Cu alte cuvinte, ori fortificația romană nu fusese reamenajată deloc ori nu în acel sector. Orizontul 2, cu 50 de morminte, a fost datat între sfârșitul secolului XI și începutul secolului al XIII-lea. Al 3-lea este format de morminte cu ciste și nișe cefalice, datat de la sfârșitul secolului al XII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Aici întâlnim citată cea mai dezvoltată bibliografie conexă. Grație eforturilor lui Adrian Ioniță, care a cercetat cimitirul de la Feldioara, bibliografia respectivă nu mai era un secret. Fără să privească mai departe de Transilvania și urmându-l iarăși orbește pe răposatul Radu Heitel, Daniela Marcu Istrate ne spune că ele ar fi aparținut doar coloniștilor germani (p. 112), cum lucrul este perfect neadevărat. Mai repetăm odată forma de identificare corectă: mormintele aparțin unor practicanți ai cultului catolic în relație cu obiceiurile funerare ale Europei Centrale și Occidentale. Între orizonturile de înhumare nr. 4 și 5 nu este decât o linie de demarcație cronologică (până la secolul XV, din secolul XVI) (p. 112), care să justifice separația. Deci, nu ar fi motive serioase să devină grupe diferite.

Pentru Daniela Marcu Istrate există un singur palat la Alba Iulia, cel episcopal (p. 113 și următoarele). Nici chiar dacă termenul ar fi fost aplicat realităților contemporane, nu ar fi corect pentru că acum la Alba Iulia, palatul este arhiepiscopal. Dar, istoriografia pe care autoarea a citit-o și o citează, i-a arătat clar că sunt cel puțin două entități constructive: un palat episcopal cert, alături de o clădire (poate tot palat) a prepoziturii. Ulterior, cititorii sunt bine încurcați prin aceea că anexele sunt tratate în dreptul corpurilor care devin fiecare „palate” (I-IV!). În adevăr, niciodată nu au exista patru palate, o serie de componente aparțin fie unor corpuri adosate (I cu III, II și IV), fie întregului ansamblu deja terminat în formele sale majore. Pentru înțelegerea arhitecturii abordate se cerea cunoscută arhitectura rezidențială a epocii. Volumul nu citează nici o singură situație analogă în care construcțiile episcopilor de la Alba Iulia și-ar fi descoperit asemănările. Dacă comparăm, de pildă, disproporția citărilor de la mormintele cu nișe cefalice și aceste componente arhitectonice majore, vom constata cât de inegală este raza de acoperire a competenței și a informării în domeniu. Restituirile de la Alba Iulia nu sunt tratate egal, ci cu afișarea manifestă a culturii punctuale a celui care le-a săvârșit. Pare că este vorba despre un uriaș credit care i se acordă arheologului pentru a începe să înțeleagă ceea ce îi iese în săpătură. Dar de la percepția primară a lucrurilor din pământ, până la publicarea lor este o cale foarte lungă, care nu se suplinește prin nimic extraprofesional.  

Este confirmată vechimea părții de est a complexului (corpul I). O fereastră astupată (p. 117, fig. 64) dezvăluie și existența unor pivnițe vechi. Dar aceasta este doar observația noastră, de pe un plan grafic publicat. Cronologia este extrasă dintr-un profil a cărei interpretare o vom relua. Nivelul de construcție al catedralei (p. 118, fig. 66, numit 30A), este tăiat de groapa sa de fundare și suprapus de un nou nivel de construcție (162). Deci palatul și catedrala nu pot fi contemporane, ci palatul este post quem catedralei. Ori dacă catedrala este construită după invazia tătară (p. 81), palatul nu poate fi de la sfârșitul secolului al XII-lea (p. 119). S-a făcut o raportare la un mormânt cu cistă (M 55), dar nivelul de construcție al palatului nu ajunge până la el, iar echivalarea de cote dintre un nivel cu mortar (162) și altul cu lut cu praf de cărămidă (164), nu aduce nici un argument solid pentru sugerarea vreunei sincronizări.

Palatul „gotic” (zis II) s-a instalat pe un alt zid roman (Z 24) (p. 121). Dar, cum anume am observat deja din analiza planurilor publicate. Raporturile cu zidul paralel, din față (nord, Z 33), pe care l-am văzut deja aliniat la „palatul III” (p. 235), au rămas încețoșate. Spre deosebire de autoare care crede că ar fi avut cel mult „un parter înalt”, noi ne îndoim că palatul gotic ar fi avut doar un parter pus peste o pivniță. Mai departe vom vedea că i se adosează o latrină. Dar ea nu are accese de la parter! Atunci, ea trebuie să fi deservit un etaj pe care arheologul îl respinge. La p. 122 se discută despre o penetrare a peretelui (între metrii 12,50 și 13,80). Este exact lățimea unei uși. Textul și planul grafic (p. 121, fig. 70) ne spun că avea și prag, cu două refaceri de nivel (?). Se presupune că a deservit accesul către o clădire adosată fațadei. Dar clădirea respectivă nu se lasă văzută. Ceea este deficient în cel mai mare grad, este că arheologul nu a coborât niciodată în pivnițele clădirilor actualei arhiepiscopii. Pivnițele ei sunt impresionante și, poate, într-o oarecare măsură, l-ar fi ajutat să priceapă ce se întâmplă în arheologia exterioarelor.      

Urmează elementele cronologice. Mărturiile numismatice aflate în umplutura de lângă fundații ar fi din anii 1281-1382, cu o anume concentrare în jurul anului 1330 (p. 123). Orice specialist ar fi avut dreptul să afirme că amenajările, dacă nu construcțiile, s-au isprăvit pe la sfârșitul domniei regelui Ludovic I. După acest moment s-a înregistrat o vatră (la p. 69, fig. 23, este greșit tradusă prin „sobă”) în fața zidurilor. Am căutat apoi insistent (nr. 44, la p. 34, fig. 34) și zadarnic (nr. 20) straturile care sunt bănuite a fi rezultat din înlăturarea urmelor incendiilor provocate de „invazia tătară din 1438” („1438-as tatárbetörés”, p. 123). În descrierea straturilor de la p. 566, stratul nr. 20 este „strat extrem de curat, de lut castaniu”, iar nr. 44 „nivelare cu pietriș și nisip”. Dar de unde siguranța că ar fi curățat urmele unui incendiu? Poate că nici nu ar fi trebuit să le mai căutăm rostul, pentru simplul fapt că un asemenea eveniment politic responsabil nici nu s-a petrecut vreodată! În anul 1438 avusese loc o invazie turcească care a lovit Sebeșul, fără să știm dacă și Alba. Cel mai des s-a vorbit despre următoarea incursiune, din 1440, care pare că a ajuns până la Alba, dar, se pare, nici atunci atingând interiorul cetății. Sunt scăpări istorice serioase care se amestecă nejustificat într-o realitate arheologică care se putea explica și printr-un simplu incendiu accidental (dacă, precum am scris, acela ar fi fost corect înregistrat).

După straturile primelor decenii ale secolului al XV-lea sunt semnalate gropi de schele și nivele de construcție (p. 124). Nici atunci structura verticală a palatului nu pare să fi suferit modificări. Nici un șantier nu se mai atinge de palat până la mijlocul secolului al XVI-lea, fapt cu totul improbabil, cu toate că, vom constata lucrul la p. 129, se cunoștea șantierul atestat documentar, al episcopului Francisc Várday. În final, detaliile de construcție pentru secolele XVI-XVIII devin de-a dreptul minimale.

Am ajuns în dreptul „turnului gotic” (p. 125). Este, în adevăr, doar o platformă de zidărie plină, de dimensiuni restrânse (p. 238, tab. 9), care poate fi orice altceva decât ceea ce s-a scris că ar fi. Rupt stratigrafic de zidul palatului, doar pe temeiul asemănărilor formei de zidărie, s-a apreciat că ar fi contemporan cu palatul, deci „gotic”. Am vrea să întrebăm totuși cât de personalizată este o asemenea zidărie și dacă autoarea ar fi capabilă, cu aceiași siguranță, să deosebească un zid din secolul al XV-lea (gotic), de unul din secolul XVI (renascentist). Trebuie să regretăm că un amănunt important, respectiv detaliile cărămizilor care compun acum fundațiile, au trecut total neobservate.

Pivnița este socotită săpată după construcția palatului. Autoarea încearcă să ne facă să credem că zidul ei de nord s-a clădit sub fundațiile gotice (p. 125-127). Nici acum nu s-a strecurat vreo informație despre pivnițele actuale și mărturia lor. Deci, către sfârșitul secolului al XVI-lea s-a realizat la Alba Iulia un fel de uriașă subzidire. Trebuie să o scriem că aceasta ar fi prima și unica astfel de performanță arhitectonică realizată în Transilvania, înregistrată de către arheologie. Tocmai pentru că ar fi atât de particulară, nici o putem accepta așa precum a fost restituită.  

De „turn” se atașează o mică fundație (p. 128) care conținea două piese profilate de piatră. Cum arheologul expert în monumente istorice nu trădează nici cel mai mic detaliu despre forma sau datarea lor, relevantă pentru oricare arheolog, nu avem decât datarea grosieră post quem. Ne întrebăm ce elemente de datare mai relevante, decât acele pietre profilate, îi trebuie autoarei pentru a stabili cronologiile arheologice.

Al doilea „turn” discutat (p. 128-130, foto 173-175, pl. XXIII) este cu plan circular (Ø interior = 3,60 m), cu zidărie mixtă (între care pietre profilate „anonime” din punct de vedere istoric și artistic – două vizibile la p. 147, fig. 57, 58 – și cu dimensiuni date de cărămizi) prinsă în mortar îmbelșugat. Primul lucru bizar: „nivelul său de călcare” s-a adâncit cu 0,70 m față de umărul fundației palatului, ca și când s-ar fi dorit o adâncire de pivniță ori … un bazin. Amenajările de „podele” interioare au folosit 15 cm de mortar de foarte bună calitate, în amestec cu praf de cărămidă, puse peste cărămizi tocite. Din umplutură se extrag „două monede de secol XVI [sic!], din care una de la 1685, alta cu an de batere indescifrabil” („két XVI. századi pénz (az egyk 1685-ból való…”), p. 129). Iar acum urmează observațiile noastre. Respectiva clădire atinge fațada palatului pe un sector de 0,50 m (vezi p. 128, fig. 81), mult prea puțin pentru a permite vreo ușă; în dreptul său, pe parament, la nici un nivel superior, nu este nici o ușă semnalată (vezi și foto 174); pe „podele” nu sunt urme ale vreunor picioare de scară. Poate că funcția de „turn” este o soluție prea repede aruncată la tipar, iar o alta este de avut în vedere. Dar nu ne permitem să înlocuim și de astă dată interpretarea cărții, lăsând cititorilor libertatea de a reflecta la alte soluții posibile.

Fântâna are profile, dar nu i-am descoperit planul neregulat (introdus cu o altă greșeală evidentă, la dimensiuni: 2,70 x 3 x 10[sic!] x 2,30 m, la p. 131). A fost săpată parțial, fără să ni se explice de ce nu s-a încheiat. Ar fi fost cu atât mai ușor cu cât ghizdurile erau clădite din piatră. Cronologia (p. 132, sec. XIV-XV) este dobândită indirect din vecinătatea palatului și apariția unei latrine. Deși sunt frecvente, asemenea instalații au totuși un rost legat de ambianță. Aceasta este în exteriorul unei clădiri, chiar lipită de ea. Deja nu mai putem exprima nici un fel de pretenții legate de analogii de alte construcții similare, nu ca funcție, ci ca poziție.

Latrina 1 (p. 132-134) am căutat-o zadarnic la locul unde am fost trimiși (pl. 1, p. 230), dar am regăsit-o totuși pe un plan ultrageneral (pl. 4, p. 233). Dimensiunea cea mai mare (2,58 m, p. 132) este contrazisă de planul grafic (p. 243, pl. 14/2, care conține limitele la circa 3 m), lățimea (oricare dintre cele dou㠄1,75 x 1,60 m”, p. 132) se află în contrazicere flagrantă cu profilul dat la pagina următoare (fig. 86, după scara grafică, interiorul ar fi de 0,75 m, exteriorul de 0,90 m). Parte din limita de est a fosei sale a folosit limita de vest a fântânii („a gödör keleti szélén pedig részben a kút nyugati oldalát használták”, p. 132), dar nu s-a putut data construcția ei. După o monedă de la Ferdinand I (1544) se avansează ideea că pe atunci ar fi fost astupată (p. 134). Dacă ne uităm puțin mai sus, vom constata că nu s-a observat că, potrivit cronologiilor avansate, ar fi fost foarte posibil ca fântâna și latrina 1 să fi funcționat o vreme concomitent, atingându-și pereții instalațiilor… (vezi și foto 168, pl. XXI). Deci, ridicolul merge până acolo încât am putea avea instalații cu numele de „Water Closed medieval”!

Am ajuns la „bastionul de colț” situat la limita de nord-vest a corpului II al palatului (p. 135-137). Deja ne-am oprit asupra sa puțin mai sus. Nimic din planimetria ori detaliile arhitectonice ale acestei construcții nu justifică această denumire. Nu se cunoaște nici termenul, nici conținutul său în cadrul arhitecturii militare. Corect, ea este o simplă clădire de colț, cu două camere, cu sobe interioare (vezi pl. 9, p. 238), adosată atât palatului (la sud), cât și la interiorul curtinei zidului cetății (dinspre est), ridicată la mijlocul secolului al XVI-lea. Ceva mai departe (p. 136) înțelegem de unde vine ideea „bastionului”: din conturule hărții de la 1711 (p. 20, fig. 3; în plus detalii la p. 114, fig. 62). Doar că aceiași harta indică îmbrăcarea colțului palatului și depășirea curtinelor romane și medievale. Desenul unifică doar componente arhitectonice, nu delimitează vreun bastion sigur. Iar reconstituirea lui Kovács András (la care se face apel la p. 136, cu plan la p. 114, fig. 61) nu se poate invoca în ajutor, ci trebuia susținută sau nu de către arheologie. Structura ar fi de regăsit și de discutat mai curând la capitolul privitor la sectorul IV al palatului. Contribuția lui Gabriel Bethlen nu s-a legat de vreo extindere a cetății care să se discute la nivel de incintă (cum se acreditează la p. 136), ci doar la întregirea sistemului de apărate exterioară (bastioane de colț, protejarea porților). Dacă autoarea ar mai fi avut în vedere și obligativitatea „claustrului episcopal”, ca formă de protecție, nu neapărat militară, a reședinței ierarhilor de la Alba Iulia, ar fi discutat altfel orice formulă de amenajare arhitectonică descoperită.

Lâng㠄bastion” se descoperă o construcție circulară (cu diametrul de 2,50 m), din care s-a conservat o pătrime. Reconstituirea liniilor de fugă spre vest (p. 238-239, pl. 9-10), transformă totul într-o elipsă uriașă. Este oferită drept „cuptor de copt” („sütőkemencé”, p. 136). Cum și ce anume s-a gătit într-un astfel de cuptor? Pâinea pentru toată populația cetății sau unei armate de câteva sute de soldați cantonați pe undeva aproape? Dar nu, pentru că nici „brutării” cu asemenea capacitate nu existau, nici gătitul cazon nu se asocia cu vreo construcție similară. Dacă acest cuptor a fost tăiat de „bastion”, atunci trebuie să fie anterior mijlocului de secol XVI, iar operațiunile „de coacere” sunt de imaginat sub nasul episcopului și al întregului colegiu capitular de la Alba Iulia. Puțin mai departe, datările sunt date însă pentru a doua jumătate a secolului al XVI-lea și apare amintita de către surse scrise (de către cine și unde?) „curte a bucătăriei” (p. 139). Acceptăm oricare dintre explicațiile viitoare ale arheologului. Acest magnific cuptor a fost tăiat de un altul mai mic, adosat palatului deja princiar. Autoarea bănuiește însă că nu a fost o adosare, ci limitele sale de sud au fost tăiate atunci când, prin scobire sub palat, s-au realizat pivnițele. Tot nu înțelegem: cuptorul stătuse parțial sub palatul lipsit de pivnițe? Marginile, atât cât au fost descoperite și desenate, nu delimitează nici o gură de alimentare. Și acesta par mai adâncite decât umărul de fundare al clădirii de referință. Interiorul a fost amenajat succesiv, cu multă grijă. Datat tot la mijlocul secolului al XVI-lea, el nu are altă filozofie de interpretare. Cu cele două cuptoare alături, ne întrebăm cum de nu s-a îmbrățișat mai ferm ipoteza legată de vreo bucătărie (sugerată la p. 136, potrivit unor izvoare de secol XVII, neîmpărtășite de vreo notă bibliografică).

Latrina 2 este atât de importantă încât de la ea s-a schimbat marcarea grafică a titlului (p. 137), echivalându-se cu forma adoptată la celelalte aripi ale palatului. În schimb a fost „pedepsit㔠prin ascunderea dimensiunilor ei generale.

Intrarea monumentală a urmat (aflată între corpurile II și III) (p. 138-140) cu toate că încă nu se tratase tronsonul III al palatului. În aceste condiții nu înțelegem de ce această intrare ar depinde doar de tronsonul II și montanții ei nu ar fi fost de tratat împreună. Ca să pătrunzi într-un asemenea palat direct ar fi trebuit să existe mereu o poartă serioasă, eventual un turn. Dacă el nu există, atunci, în mod sigur, undeva în față mai existase o „barier㔠pentru protecția claustrului episcopal și a rezidenței princiare. Și ea chiar există botezată drept „groapa 33” (un șanț funcționând între cca. 1350-1450). Traseul său nu se putea opri brusc în fața intrării, ci eventual trebuia cruțat ori traversat de un pod. Numai într-un asemenea aranjament, fântâni, cuptoare sau clădiri vor fi fost expuse pe frontul de nord al ansamblului. Toate cronologiile elementelor disparate trebuiau deci conciliate cu o viziune de ansamblu de funcționalitate, defalcată pe secole. Dar, probabil numai după lectura acestei recenzii se va lua act de marea cantitate de probleme care s-au lăsat neatinse sau au rămas în contradicție unele cu altele.

La concluziile privitoare la „palatul II” aflăm că el a fost construit tot în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca și „palatul I”. Se repetă mai atenuat ideea construcției pivniței (ori a peretelui ei de nord) în a doua treime a secolul al XVI-lea („într-o vreme de adaptări renascentiste despre care se scrie des în istoriografie, dar despre care, de fapt, nu știm nimic”, p. 139). Este improbabil ca din argumentările formulate să se conceapă vreun șantier care s-ar fi ocupat de asemenea sectoare de construcții. Cât privește „bogata epoc㔠din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ea se restrânge arheologic la o latrină. Tot acolo se invocă stări istorice amintite de către izvoare („curtea bucătăriei”, starea ruinată a „acestui” palat în jurul lui 1600) care nu apar în nici o notă critică. Un judecător mai aspru ar putea scrie: sunt „simple povești”!

Palatul III (p. 139-142) este socotit ca element de legătură dintre palatul „romanic” și cel „gotic”. Totuși, el nu are relația confirmată cu „palatul II”, de care-l desparte un spațiu de poartă, neconstruit, în care nici nu s-au făcut săpături decât în dreptul corpului presupus mai vechi (II, prin S III). Arheologul este în dilemă dacă a fost inițial doar un zid de incintă sau o clădire propriu-zisă. Aproape că nu mai este o surpriză cronologia sa, care este de la turnura secolelor XIV și XV („în jurul lui 1400”, tot aici). După ce se compară cronologiile cu celelalte corpuri, se va vedea cât de harnici trebuie să fi fost cei circa opt de episcopi de la Alba Iulia care au stat în scaune în medie trei-patru ani (excepțiile sunt ale lui Goblin – 1377-1386 și Ștefan Upori – 1401-1419). Uitându-se de prepozitură, acum toate clădirile fac parte din rezidența episcopală, iar corpul III (deci dubiul incintei a dispărut pe aceiași pagină unde fusese avansat, p. 142) s-a clădit „foarte repede” după celelalte.

Uriașa surpriză o constituie „palatul IV” (p. 142), care a fost ridicat la anul Domnului 1968, adică în plină epocă comunistă. Termenul folosit este atât de inadecvat, încât ne lasă fără nici un comentariu.

Elemente de fortificare încep cu un aflat sub semnul întrebării zid de incintă (Z 34). L-am amintit deja și noi, mai sus, când am stabilit pe de-o parte că ar fi aliniat cu linia de fugă a „palatului III”, pe de alta, nu. El este compus din pietre și fragmente de cărămizi, legate cu lut nisipos (p. 151-152). Notăm că arheologul nu a sesizat nici un fel de calitate care să-i indice dacă respectivele fragmente de cărămizi au fost romane ori medievale. Dacă datarea sugerată ar fi „în jurul anului 1300” (p. 153), atunci cărămizile sunt sigur romane. Mai apoi, trebuie să ai o cu totul particulară percepție ca să-ți imaginezi o asemenea fundație, fără mortar de var, drept bază a unei curtine. În schimb, felul de construcție (lățimea de 0,65 m, înălțimea de 0,70 m) și dispunerea riguros perpendiculară pe zidul cetății, ne îndeamnă să credem că ar fi fost vorba despre fundațiile de piatră ale unei clădiri romane din lemn (baracă militară).

În fața „palatului II” a fost înregistrat㠄groapa 33” care devine șanț și este datat din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la mijlocul secolului al XV-lea (p. 153). Doar că groapa-șanț se aliniază riguros la Z 34 (conform pl. 6, p. 235), care s-a datat mai timpuriu („în jurul anului 1300”, tot în p. 153). Datarea s-a făcut după gropi de secol XVIII și materialul de umplutură. Iarăși ajungem la incompatibilități: fântâna medievală funcționează între un palat și un șanț, practic în berma unui sistem de apărare.    

Piesele de la Alba Iulia sunt încurcate într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o. Ele au numere de inventar care nu contează în nici un fel pentru ajungerea la ele. El este provizoriu, nepermițând regăsirea obiectelor nici măcar în volumul tipărit. Aceleași subiecte de analiză sunt listate pe complexe și uneori și pe categorii aparte. Drept urmare, o cifră anume identifică cel puțin cinci-șase lucruri separate (spre pildă, nr. 46 este de întâlnit la p. 338, 354, 373, 388, 414, 425 etc.). La câte un număr de categorie avem surpriza să aflăm câte două ori mai multe piese diferite ori fragmente care nu sunt, în mod obligatoriu, originate într-unul și același obiect. În alte cazuri, dezvoltarea se face cu litere (ex. nr. 43a-d, la p. 373). Mai apoi, aceleași piese primesc, lângă ilustrații, un al treilea număr (ex. tab. 40/7).

Reflectând fidel și partizan simpatiile autoarei și nu valoarea materialelor de confecție, totdeauna cahlele sunt așezate în fruntea tuturor materialelor publicate. Sunt judecate mai importante decât alte clase „favorizate” prin subcapitole (monede, ceramică comună), în timp ce tot ce a mai rămas dintre celelalte materiale sunt catalogate în grămada codașă de „piese speciale” (fier, sticlă, os). Analiza aparte a categoriilor, denumește piesele de metal (p. 217), dar pentru piesele de os și sticlă nu are compartimentări egale. Ca să fie și mai „particular㔠clasificarea, imediat au urmat inserate „piese deosebite de ceramic㔠și „piese deosebite de piatră”. Pentru a înțelege în continuare deficiența majoră a orânduielilor, mai trebuie să o scriem că autoarea, care – se mărturisește –, este într-atât de bine specializată în arheologia monumentelor istorice, a lăsat complet în afara publicării și analizei pietrele profilate. S-ar înțelege că ele nu sunt interesante pentru subiectul monumente, nici nu au valoare pentru datări ori nici nu există în zonele cercetate. De fapt, am comite o eroare de recenzare pentru că asemenea pietre au fost găsite (p. 100, fig. 21, 101, fig. 24-26, 147, fig. 57-58, pl. XVIII, fig. 158, sunt amintite adesea ca intrând în clădiri sau ruine dezvelite). Se cuvenea publicată totuși o scuză și o explicație, pentru a nu susține în text c㠄materialele au fost integral publicate”. Ele s-au „ales” după cum autorii s-au priceput la ele ori după cum au reușit să-și mobilizeze colaboratorii. Dacă ele vor vedea vreodată lumina tiparului, numeroase datări și concluzii ale arheologului indiferent la ele vor fi, pur și simplu, aruncate în aer.

Ne ocupăm de forma de publicare a materialelor după logica urmată de către volum. Începutul îl fac cahlele, cu peste 600 de fragmente, care au format 337 de tipuri și variante. Cifric sunt încă detaliate, pe locuri de descoperire (exemplu: „15 buc. în groapa 1”), dar nu se face nici o trimitere la tipuri, ci se adoptă o combinație bine încâlcită: mai întâi aparent cronologică (dar cu cahlele habane separate de piesele din secolul al XVII-lea!), apoi pe complexe separate, cu evidente reveniri la cronologie și pierderea relevanței tipologice. Trimiterea la pl. 2 (cu 9 obiective) (p. 167) nu are absolut nici o utilitate. Cinci fragmente, foarte atipice, sunt clasate în secolul al XIV-lea (p. 168, 336, pl. 65/193-195; 417/1, 3). Ca să vedem ceva serios din același veac trebuie să sărim la p. 175 (p. 378, pl. 90/1), dar deși se indică o analogie de la Buda, piesa de la Alba este socotită de secol XV. Din secolele XIV-XV ar fi cahle-oale (p. 113/4 – cu două profile antagonice ca grosime; 9), la fel de problematice ca datare. Meschine sunt și cele din grupusculul următor (p. 341, fig. 66/1-2). În categorie intră fără probleme cahle-oală cu brâu median interior (p. 417, pl. 113/3, 5) ori piese care pot fi și semitubulare (dacă nu sunt cumva olane! – alt subcapitol total necunoscut expertului în monumente istorice) (p. 417, fig. 113/6, 8) care sunt folosite și în secolul al XVI-lea. Acestea ar fi piesele din complexe. Din alte situații neconcludente sunt neconvingătoare fragmentele citate de la p. 407, fig. 109/3 (probabil din același serie cu cel de la p. 418, fig. 114/19), p. 408, fig. 114/8 (posibil și sec. XVI), p. 407/ fig. 109/6, p. 409, fig. 111/4, 6, 7 (sec. XVI?), p. 407, fig. 109/5, 10 (ibidem) și încă altele. Repertoriul secolului al XV-lea a fost restituit într-atât de sărac, comparat cu secolul care urmează, încât este neverosimil pe de-antregul. Mai departe, între cahlele secolului al XVI-lea vom vedea că autoarea introduce acolo piese despre care avusese ferma convingere că măcar ar putea data la limitele celor două secole XV-XVI (Sf. Gheorghe). Eroarea provine din aceea că datează cahlele din aceiași perioadă istorică din care ar data și locul de descoperire. Deci, dacă stratul este de secol XVI (exemplu nr. 48, la care oricum este prea largă datarea), atunci fragmentele ar trebui să fie obligatoriu anterioare. Sobele nu s-au distrus deci simultan cu crearea depunerii stratului! Nici analogiile nu o ajută, pentru că o parte dintre cele citate sunt sigur din secolul al XV-lea (cu analogii la Feldioara). Dar, dacă rămânem doar la cahlele cu Sf. Gheorghe, atunci un fragment (p. 171 – text, 418, fig. 114/3 – desen, 422, fig. 118/3 – foto), care conține doar torsul îmbrăcat cu armură al unui personaj oarecare a devenit în carte „probabil Sf. Gheorghe cu sabia, stând în picioare peste balaur“ (p. 171). Iar, mai departe, alt fragment din partea superioară a unei cahle, în care se distinge numai un decor arhitectonic, poate fi un Sf. Gheorghe, dar fără analogii! Intuiția pusă astfel în joc aici este de neacceptat. O socotim chiar o „non-metodă”.

Discuția cronologică se reia apoi pe complexele de descoperire. Consistentă este cea în jurul cahlelor cu cavaleri (p. 175, 177), dar care pleacă numai de la un fragment care nu conține cavalerul (p. 377, fig. 89/3). Pe baza unui fragmențel de cahlă, unde se distinge un personaj care are tunică până la genunchi și picioarele goale (p. 379, fig. 91/6), autoarea încearcă să ne convingă că a văzut o parte din cahla cu leu păzitor de copac (p. 177, cu trimiterea la ilustrația deja semnalată), când respectivul tip de cahlă la care suntem trimiși nu conține nici un fel de reprezentare umană. Reconstituirea de la fig. 111 (p. 179) este, cum o recunoaște și textul, foarte problematică. Dar atunci de ce ne-a mai fost oferită?

O categorie de piese a fost denumit㠄gotice cu influențe renascentiste” (p. 182-191). Calificarea este eronată în ceea ce privește principala piesă (p. 183, fig. 114, împreună cu o mulțime de fragmente de la p. 185), care nu mai are absolut nici un element gotic. Nu au ce căuta în dreptul analogiilor, fragmente de la Cluj care conțin duble orientări de călăreți, toate cu lancea în atac, nu în cumpănire cum sunt cele de pe cahla cu care se face comparația. Nici piesa purtând călăreț cu arbaletă pe umăr (p. 187, fig. 117), nu are nimic gotic; tot astfel, nici plăcile cu decor „în diamant”. Între cahlele renascentiste, cu mare grăbire este așezat în seria reprezentându-l pe Sf. Ladislau un alt fragment neconcludent (p. 192, fig. 121). Este absolut de neacceptat identitatea fragmentului „b”, care conține partea din față a unui cal și piciorul unui călăreț orientați către stânga. Pe lângă că toate analogiile privesc invers, fragmentul nu are nimic care să identifice intenția de reprezentare. Din păcate, este o pură ficțiune ceea ce ni se oferă.

Se remarcă cu mare satisfacție depășirea numărului de cahle găsite la palatul episcopal de la Alba Iulia, comparativ cu cele de la Oradea (p. 195, nota 610). Desigur, pe deplin adevărat, doar că autoarea a uitat să mai compare și contextele în care au evoluat cele două obiective. „Palatele” de la Alba mai stau în picioare și nicăieri nu s-a coborât sub 3,50 m adâncime pentru a recupera vreo relicvă materială!

Socotind că deja urmărirea subiectului „cahle” este mult prea lungă, trecem la următoarele materiale.  

Nu vom stărui deloc asupra ceramicii comune. Motivul nu este, nici pe departe lipsa observațiilor de formulat, ci doar dimensiunea la care ar putea ajunge această recenzie.

În toată această derulare, nici un singur rând special nu este destinat ceramicii de construcție. Cu toate acestea, cărămizi par a fi implicate la refacerile de la mijlocul secolului al XV-lea (p. 124). Sunt și țigle de secol XIV-XV menționate accidental, dar nu și publicate ca atare. Știm sigur că din dreptul capelei Lázó au ieșit olane semitubulare cu frontoane ascuțite. Arheologul publicist se pare însă că nu știe să le recunoască de nicăieri de unde le scoate din pământ. Să mai adăugăm că, din toată săpătura nu s-a identificat nici un fragmențel de frescă sau stucatură. De la Alba Iulia este pur și simplu imposibil ca ele să nu se fi găsit!

Aceleași piese „speciale” sunt publicate fără cap și coadă, cu descrieri asemenea. Iată spre exemplu succesiunea revărsării de la XVIII. 7. 3 (p. 365-366): cap de cui, „bandă întăritoare de colț de ușă [?], cuie” (fără desen), capăt de mâner de cuțit din cupru (nedesenat), „cuțit haban sau de Stiria”, din fier (corect, extremă de mâner, din tablă de cupru; cele două tipuri de cuțite nu sunt identice!), sfeșnic, aplică (posibil un otic), clește de ridicat piatra, cu un braț păstrat (după scara grafică, dimensiunea sa ar fi de circa 12,3 cm! – este imposibil de ridicat pietre cu un asemenea „cleștișor”), amnar, cercevea de plumb, piese de os neidentificate, mâner de os (conform desenului, identitatea este foarte problematică), mâner de cuțit de lemn, fund de ceașcă (!) de sticlă (și astăzi sunt rare!), gât de flacon, inel median. Pe pl. 85 (p. 364) ordinea este cu totul alta, se începe cu piese de sticlă (1-2), dar a treia piesă de sticlă a sărit la nr. 11, urmează lemnul (?), osul, apoi fierul amestecat și el cu plumbul și cuprul.

La XVIII. 8. 3. (p. 367-368, desene la p. 369, pl. 87) se continuă cu mâner (de cuțit, dar necunoscut ca tip și utilitate), inel median de flacon de sticlă, gât de flacon (pierdut pe planșă între oale banale din lut), ochi de geam, din nou inel median de flacon, cu trimiterea la ilustrație ca și la cel precedent (pl. 87/10, are deci două descrieri diferite). 

O banală potcoavă de cizmă se clasifică între piesele neidentificate (p. 364, pl. 85/8, 366). Capetele de mânere de cuțite, îmbrăcate în tablă de cupru (p. 364, pl. 85/14) trec drept provenind de la cuțite „habane sau de Stiria” (p. 365). Aceasta în deplina necunoaștere a producției habanilor. O piesă similară doar că mai decorată, a rămas îns㠄placă decorativ㔠folosită pentru „toc sau mâner” (p. 395, ilustrația p. 398, pl. 105/8). Cerceveaua de plumb nu poate fi decât de la un vitraliu (p. 366), cu toate că sticla însăși nu există, iar cele mai frecvente cercevele au provenit de la ochiuri fără nici o peliculă de vopsea. Plăcuțele unei cămăși de zale (lorica) (p. 395, 398, pl. 105/7), nu sunt recunoscute ca atare. Un mâner de unealtă de os, un „cui ornamental” de bronz (sau poate că el există la p. 398, pl. 105/6, fără a se face trimitere la el?) și patru pipe (p. 395, 399) nu au meritat a fi desenate, în favoarea altor câteva zeci de cioburi de vase ceramice foarte banale, chiar atipice. Altă dată (p. 404) ni se comunică în ordine „cuie” de fier, piesă neidentificată (fără descriere și desen, deci condamnată să rămână la sentința autorilor), cuțit sfărâmat în bucăți (fără desen), „verigă ovoidal㔠(noi o vedem cataramă cu profilul literei D, p. 405, pl. 107/2), aplică de carte (?), atât de mică, încât poate fi pusă pe orice, piesă de fier din ochiuri (imposibil de văzut și comentat), un cui izolat, apoi alte cuie și un „cârlig de uș㔠(tot invizibil), „cioburi de sticl㔠(invizibile), „sticl㔠(de fapt, probabil buza unui vas de mai mari dimensiuni), fragmente de ochiuri de geam, „pandantiv globular” (care este ori o podoabă ori o componentă de candelabru).

Majoritatea lucrurilor interesante apar la XVIII. 16. Aici clasificarea s-a făcut după materiale din morminte și altele din straturi. Listarea este la fel de buimacă. După fier se pune bronz, apoi argint, apoi aur, apoi din nou bronz și fier, fără ca să se distingă grupele de funcții ale materialelor. Doar la materialele din starturi s-a înțeles, în sfârșit, că ar trebui făcută totuși o ordine, cel puțin după materiile de confecție. Între ele ar fi meritat să le arătăm autorilor care ar fi variantele mai fericite de grupare (unelte, instrumente, componente de harnașament, podoabe etc.), dar ar fi prea didactic și mult prea mult de lucru. Treptat, pe parcursul lecturii, am înțeles că au fost introduse în aranjamente care privesc doar Evul Mediu, și piese romane. Pentru ele existaseră însă tratări de text și desene grafice independente (p. 54, pl. 21). Oare chiar s-a dorit ca să se producă deliberat o asemenea mixtură ori este exact nivelul sincer în care s-a putut pricepe sarcina de publicare?

Ne interesează mai mult să aducem observații la felul în care s-au înțeles piesele în sine. Prima piesă (nr. 24), prima obiecție: dacă este un mâner de fier, cu componentă de argint (p. 524, 540, pl. 191/14), nu este absolut nici o garanție că ar proveni de la un cuțit. Aplica (nr. 25, p. 535, pl. 186/11) este desenată astfel încât par a fi acolo două lucruri diferite. Sârma (nr. 26, pl. 186/12), nu poate fi nici măcar „probabil” ac de păr din secolele XII-XIII (p. 524). Întâi pentru că nu avem analogii, apoi pentru că acele de păr nu se fabricau astfel încât să se poată spirala. „Închizătoarea îngust㔠(nr. 27) la care se face trimitere (pl. 188/2) este o pastilă rotundă, concavă. Deci ce putea închide? Aplica (nr. 28) de la pl. 188/12, nu poate fi datată din secolele X-XII. Nu s-a descoperit lângă vreo monedă. Așteptăm analogii convingătoare. Dar, după cuiul-nit de acolo, ar putea data cel mai devreme din secolul al XIV-lea. Un fragment de sârmă de bronz (nr. 29) este astfel introdus: „roman (?) sec. XII-XIII”. Procedura amețitoare de cronologizare se repetă similar la nr. 62. Să încercăm noi să-i scuzăm pe autori, scriind că ar putea fi piese romane refolosite în Evul Mediu? Datările inelului (nr. 30), amnarului (nr. 31) și vârfului de săgeată (nr. 32) sunt la fel de îndoielnice. Nici țâțâni (nr. 33) de secol X, nu am mai văzut. Un cuțit banal, de import (nr. 35), nu se putea suspecta a fi „pumnal” (p. 540, pl. 191/12). Este în continuare o taină de ce cuiele s-au răzlețit unele de altele în asemenea manieră (nr. 36, 39, 44, 48, 54, 56-58, 67, 70, 73, 81-82 etc.). Contrariant, cuiele de la nr. 55 (p. 544, pl. 195/10-16), au fost clasificate „fragmente de obiecte neidentificate”. Nr. 69, tot un cui, este catalogat după cunoștințe pe care recunoaștem cu modestie că nu le posedăm, drept cui roman veritabil. Potcoavele au pățit-o identic în procesul împrăștiere (nr. 34, 37-38), lamele de cuțit de asemenea. La nr. 41, nu este „componentă de lacăt”, ci cheie de lacăt. Din „accesoriile” care sunt grupate două împreună (nr. 42), fără să se asemene între ele, una este o scoabă de mobilă (pl. 195/3), cealaltă poate fi orice altceva. La nr. 43, este o mic㠄unealtă minune”: instrument de scobit linguri de lemn! Nu recomandăm urmarea acestei interpretări de utilitate. „Probabilul” interior de lacăt (nr. 45), nu este altceva decât un banal cui cu cap în T și corp îndoit spiral (p. 544, pl. 195/5). La nr. 47, nu este o „componentă”, ci un piton. Nr. 71 este un semicerc care aduce a cârlig de agățat. Nr. 74 este un capăt de teacă de cuțit de luptă. Nr. 77 ar putea fi un cui fragmentar. Nr. 79, nu știm de ce ar trebui să fie ac de fibulă romană, și nu un spin de cataramă medievală. Deja credem că am adus dovezi destule de cum a decurs „prelucrarea” artefactelor arheologice. Atenționăm asupra felului în care acestea ar putea fi preluate și manevrate în alte studii. Socotim că cel mai sănătos ar fi ca toată redacția, identificarea și datarea să fie înconjurate de maximă prudență posibilă. Este atât de mult diletantism implicat, încât nu recomandăm nimănui să urmeze vreo afirmație aici tipărită.     

Și ilustrația s-a complicat pe măsura versiunii baroce a textului. Există figuri, fotografii și planșe, fiecare cu numerotare proprie. Toate sunt împrăștiate în volum. Ilustrația fotografică are paginație cu cifre latine și este la mijlocul volumului. S-a vrut totuși să se producă și excepții pentru pl. 88-96 (iarăși favorizatele cahle!) care, conform listei ilustrațiilor (p. 581), ar fi trebuit să conțină numerotații făcute în funcție de numărul catalogului din text. Numai că, la tabele respective, numerele de catalog au dispărut misterios. În cadrul ilustrației și-au găsit loc fotografii color care nu au absolut nici o relevanță, nici nu au vreo legătură cu cercetarea (101 – fațada catedralei, 103-106 – interioare unde nu s-a lucrat, 107-108 – fotografii ale unor intrări din clădire, 117-119 – rigole noi din jurul catedralei, 120 – peretele de sud al sacristiei, 127-132 – clădiri actuale ale arhiepiscopiei, 182 – alt colț de clădire nouă). Toate mormintele au fost „pedepsite”, drept pentru care nu li s-a acordat nici o fotografie color. În ilustrația color, dintre piese doar unele cahle au răzbătut. Felul de a asocia desenul grafic cu fotografia se aplică doar ceramicii comune și unor cahle. Asocierile dintre cele două redări este „insolit”: fragmentele de vase nu sunt adesea fotografiate perpendicular (ex. p. 369, pl. 87/7, 9), alteori sunt însă corecte (ex. p. 369, pl. 87/), uneori fotografia este aliniată la buză/fund, alteori nu (p. 334, pl. 63/162, 329, pl. 58/95, 103, 341, pl. 66/13, 349, pl. 74/4, 369, pl. 87/3, 385, pl. 97/6, 507, pl. 170/10), fiind mai jos ori alături (p. 342, pl. 67/1), ba la stânga (p. 342, pl. 67/1, 345, pl. 70/2, 369, pl. 87/7, 495, pl. 158/7), ba la dreapta (p. 341, pl. 66/9, 343, pl. 68/4, 369, pl. 87/8, 495, pl. 158/1), ba și fotografii duble, la stânga și la dreapta (p. 482, pl. 145/1); sunt cazuri de contradicții flagrante între fotografie și desen (p. 490, pl. 153/5); nu există nici o consecvență în asocieri: sunt pagini întregi în care se recunoaște un anume stil de redactare (p. 324-335), în altele în care există doar cazuri izolate tratate diferit (p. 345, 346, 348, 476), alteori nu există decât desen grafic (p. 320-322, 347, 391-393) ori numai fotografii (p. 308, 323); uneori se redau segmente de guri, văzute de sus (p. 357, pl. 78/2-3), cel mai des nu; profilul toartelor se redă doar întâmplător (p. 357. pl. 78/3), cel mai des, nu (ex. p. 358-360); avem ori nu avem linie de asociere între vederile din față și cele din profile (vezi la cahle absența lor, la p. 376-384, 389-390, dar la ceramica comună prezența lor este aproape consecventă, numai că ba este linie continuă, ba este câte o liniuță scurtă); reconstituirile grafice ale gurilor de vase sunt ba pe jumătate (p. 324, pl. 53/33-45), ba, cel mai des, întregi (în aceiași p. 330, majoritatea sunt cu guri întregi, la p. 333 sunt jumătate/jumătate); deși majoritatea profilelor grafice de vase este simplă (golită), se mai lasă și cu profil înnegrit (p. 481, pl. 144/10, 481, pl. 144/10, tocmai bine pentru a ne deruta); iar printre cahle, există tot piese răzlețite tratată identic (la p. 383, pl. 95/10, la p. 406, pl. 108/4 sau câteva printre altele, la p. 407, tab. 109, în timp ce la p. 408, toate cahlele au profile negre); probabil pentru a face relația cu ceramica romană care toată are profile negre, pentru a fi remarcată cu dinadinsul că este altceva, aceleași profile de vase romane sunt așezate spre stânga (p. 279-296), nu spre dreapta ca cele medievale și post medievale; ca să facă aceiași supărătore diferență de mâini de specialist diferit, necenzurat de autorul principal, majoritatea vaselor romane nu sunt valorizate cu puncte (p. 279-296, dar totuși șase excepții la p. 296-297). Și scara grafică a desenelor dispare de la un moment dat (p. 456-458, 461), altă dat㠄danseaz㔠fără motive pe planșe care ar avea loc pentru o redare uniformă (vezi în opoziție p. 479, 484-485).

Dacă ceramica comună este cât de cât reconstituită grafic, la guri sau funduri, în lumea cahlelor, autoarea, specialistă declarată a domeniului, abia dacă ne oferă câte ceva similar. Dar, noi spunem că i-ar fi fost prea ușor să contureze profile întregi de cahle semitubulare (p. 376, pl. 88/3-5, dar am văzut totuși și un profil, la p. 417, pl. 113/6, fără să i se asocieze o vedere însă), unele chenare (p. 377, pl. 89/1) sau elemente de decor geometric (p. 377, pl. 89/4-6, 389, pl. 98/12, 419, pl. 115/2). Trebuie să ai prea multe materiale în față ca să nu poți observa că fragmentele de la p. 418, pl. 114/3 și 6 provin din aceiași reprezentare (cahle). Mai putem protesta la felul de redare grafică a cahlelor de la p. 417, pl. 113/3, 5, 7 și 10. Înțelegerea noastră în domeniu nu poate fi transmisă și altor cititori pentru a ști că, de pildă, fragmentul de la p. 377, pl. 89/2, este traforat doar, și nu are trei bucățele disparate, cum sugerează desenul profilului. Dar, pentru ilustrația de la p. 409, pl. 111/8, ne vine foarte greu să dăm vreo dezlegare. Nu știm de unde vine siguranța apartenenței fragmentului de la p. 404, 410, pl. 112/3-3a, la o sobă.

Tabelele ilustrațiilor sunt atât de îngrozitor alcătuite, plasate și citate în text, încât trebuie să ai o răbdare elefantină să le cauți mereu și să le compari. Vom da un singur exemplu. La piesele de metal, textul de la p. 524-525 trimite către următoarele planșe, în ordinea de tratare a pieselor: pl. 191, apoi 188 (două piese), 186, 188 (3), 187, 186 (2), 193, 194, 191, 195, 194 (2), 195, 191, 192 (2), 195 (4), 189 (2). Aceleași planșe cu ilustrații sunt situate la p. 534-545, deci la zece-douăzeci de pagini distanță în carte de locul în care au fost descrise. Maniera este comună tuturor compartimentelor volumului. În acest fel, s-a creat un adevărat labirint, cumplit de greu de urmărit, iar în final obositor și ineficient.    

Inconsecvența desenelor pieselor speciale este asemănătoare: există piese care au secțiuni pe ele, altele le au alături, altele nu le au absolut deloc. Pedepsite însă prin dezinteres, absolut nici una nu primește vreo fotografie.

Orice autor care se vede citat își urmărește felul în care i s-au folosit informațiile și textele. Nu am dorit cu dinadinsul să facem o astfel de anchetă, dar am constatat că ceea ce se întâmplă pe parcurs cu paginile noastre anterior publicate este o adevărat㠄vânătoare” de pete negre. Ei bine, să vedem despre ce este vorba.

Primul „diferend” îl înregistrăm la p. 18, unde autoarei i se pare că ar mai fi de discutat cum că în secolul al XV-lea, cetatea medievală a atins limita de nord a castrului legionar. Numai că nu ne dă nici un fel de altă ipoteză de nouă ipoteză sau cronologie. Deci este o simplă critică non-constructivă, avansată doar de dragul dezacordului.

Deși publicasem o sinteză asupra cercetărilor de la Alba Iulia (Cetatea Alba Iulia în secolele XI-XV. Cercetări vechi și noi, în EphNap, 4, 1994, p. 331-351), ea nu a fost băgată în seamă în traversarea bibliografiei socotită esențială pentru arheologia și istoria medievală a Albei, doar a rămas folosită din plin pentru informație. Este și acesta o „subtil㔠metodă de a face producție în stil personal, cu „îngroparea” specialistului nesimpatic.

Lipsa de materiale romane publicate a fost tot păcatul articolului nostru. Probabil că angajată într-atât de mult în dezlegarea succesiunii fortificațiilor romane, Daniela Marcu Istrate se pregătește intens de a ne face surpriza în a se orienta către arheologia unei noi epoci de care nu s-a ocupat decât cu totul întâmplător. Deci, se extrage din afirmațiile ei că dacă ar fi avut materialele romane de lângă palatul Apor la dispoziție, ne-ar fi lămurit pe deplin succesiunea fortificărilor castrului Legiunii a XIII-a Gemina. O asemenea dispută era mai potrivită cu Vasile Moga, cel care contează drept cel mai avizat monograf al castrului și care se întâmplă a fi și arheologul care s-a limitat a publica din zona Apor doar atât cât i-a convenit ori a fost în stare să o facă (iar textul său special pare a fi cunoscut și citat, p. 600).

„Materialele au rămas necunoscute, înțelegându-se aici și cele numismatice” (p. 23, cu nota 89) – susține volumul recenzat. Acestea au fost, totuși, publicate! Pe lângă cele din primul articol de informare, s-au adăugat altele. Ulterior, cahlele de acolo au apărut separat în Ziridava, 19-20, 1996, p. 143-146; sticlăria în EphNap, 5, 1995, p. 314-316, 318-323; o cataramă de bronz s-a publicat în EphNap, 6, 1996, p. 281-283 și urm.). Ca să se contrazică și să-și arate subiectivismul aserțiunilor, la p. 33, nota 33, se face referire la o monedă de-a lui Sigismund de Luxemburg, descoperită de către noi, din zona cu „materiale necunoscute”. Informația nu era orală, ci tipărită! Mai departe, la p. 170, nota 409, p. 172, nota 424, p. 177, nota 453, 178, nota 459, p. 182, nota 511, se dau trimiteri la descoperirile noastre de cahle, iar la p. 223, nota 770, la sticlăria din Alba Iulia. Cu alte cuvinte, declarativ, în sinteza cercetărilor nu prea am făcut nimic, dar când s-a trecut la studiul materialelor ni s-au descoperit desele „ingerințe” istoriografice care se întâmplă să fi deținut un oarecare rost din moment ce au fost invocate. Să o spunem însă pe cea dreaptă: autoarei nu i-a păsat prea mult de materiale Albei (cu excepția cahlelor și ceramicii comune), lăsându-și coautorul, Angel Istrate, să o contrazică de facto, în economia aceluiași volum, atunci când s-a ocupat de căutarea analogiilor pentru celelalte piese analizate. Aici nu am făcut decât să oferim probele de discernământ și divergență cu care coautorii s-au înzestrat la redactări.

Materialul timpuriu, din secolele XI-XII a rămas, conform înțelegerii de colaborare de la săpături, lui Mihai Blăjan, de la Muzeul Unirii din Alba Iulia. Dacă colega noastră se arată într-atât de nemulțumită despre starea de publicarea a acestor materiale care, precum am scris-o, nici nu au căzut în responsabilitatea noastră directă, ce am putea spune oare noi dacă i-am lua la rând lista nesfârșită de șantiere din care nu s-a văzut publicat absolut nimic? Comparând doar cu volumul de recenzat în față, frapant de evident este parti-pris-ul vis-à-vis de Radu Heitel ale cărui uriașe cercetări arheologice din Alba Iulia au lăsat, din punctul de vedere al materialelor mărunte, cam totul îngropat în uitare. Dar, la adresa lor ori a atitudinii arheologului care le-a extras nu s-a găsit nici o resursă pentru a le deplânge necunoașterea. Despre morți doar de bine, pare că sună judecata din spatele acestei atitudini istoriografice.

Următoarea punctare negativă se face doar când este vorba despre cercetările noastre concrete de la Palatul Apor. „Este ciudat” spune textul, „că cercetările nu au oferit nici un fel de informație privitoare la cetatea medieval㔠(p. 23, cu nota 89). Să recapitulăm, pentru cititori, nu pentru voit neinformata/dezorientata ori aflată în propria sa contrazicere, noastră colegă, că în afara acelui deja citat articol care oferea suprapunerea zidurilor de castru cu zidurile ulterioare și ancadramentul gotic de poartă, tot în același loc au mai fost marcate urmele vechiul agger de pământ, drumul de strajă, limita de refacere a noilor ziduri de incintă, apoi locuirea ulterioară celei romane, până la instalarea actualei clădiri în care rezidează rectoratul Universității „1 decembrie 1918” din Alba Iulia. Mai departe, la p. 33, într-o notă de subsol, cu trimiterea la articolul „deficitar de informație”: „surprinzător, numai în partea nordică a castrului au fost găsite case din sec. XVI-XVII”, apoi la p. 40 s-a remarcat poziția zidurilor tot atunci găsite. Surpriza nu sună a ceva cu adevărat benefic, ci chiar contrar tuturor celorlalte informații arheologice furnizate din cetatea albensă. Parcă ar fi trebuit să nu descoperim nimic ori să fi publicat la fel de puțin sau nerelevant ca alții. În același loc, autoarea punctează diferența de 0,20 m care este dată de autorii colaboratori (romanistul și medievistul) pentru grosimea zidului de castru. Atât doar că, a „uitat” să arate că respectivul zid fusese săpat doar la exterior, iar grosimea sa era o simplă apreciere, pe baza altor grosimi de zid roman din Alba Iulia. Iar noi scrisesem negru pe alb, iar acum o repetăm spre a convinge de „inocența” maculată gratuit: „grosimea oscila în jurul dimensiunii de doi metri” (p. 345). Mai departe, la p. 43, nota 120, ni se arată că s-a preferat, probabil pentru că aceasta a fost înclinația sentimentală a opțiunii, dimensiunea romanistului. Aici nu avem nici un fel de comentariu.

La p. 44, nota 123, autoarea preferă să discute cu noi stratigrafia romană, cu toate că ea fusese misiunea colegului Vasile Moga. Acela, autor al unei monografii a castrului Legiunii XIII Gemina (citată, dar ambalată într-o „lăudabil㔠condescendență, chiar și atunci când săpăturile sistematice de după anul 1980, nici măcar nu sunt localizate în teren de către autorul lor; vezi afirmația volumului de la care pornim, la p. 23, nota 83), a fost lăsat însă să-și savureze liniștit lunile de activitate profesională oficială care i-au rămas până la pensionare. Dacă legenda noastră grafică nu corespunde întru totul cu cea a textului este doar pentru că s-a lăsat afară descrierea stratului nr. 25, care era o depunere geologică. Deci, nu trebuie decât vrei ca nu înțelegi ceva! Sau chiar să nu poți înțelege, așa precum lucrul reiese din interpretarea propriilor sale profile, de lângă monumentele pe care trebuia să se concentreze volumul. Nici acest lucru nu ar fi, până la un punct, de imputat pentru că în arheologie există, într-adevăr, foarte multe situații în care nu se înțelege o stratigrafie. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre una de aproximativ cinci metri adâncime, doldora de resturi de construcții. A fost doar o mică șarjă care să ne indice cât de imperfect am putea fi, pentru că în definitiv, precum rezultă din aceeași notă, de fapt s-a înțeles totuși că ar fi vorba despre depuneri care s-au produs cu prilejul lucrărilor la castru.

Să-i arătăm apoi preopinentei noastre că nu există contradicție în citarea valului de pământ pomenit de către Radu Heitel. Acceptasem valul ca simplă informație și într-un loc (la p. 333, din textul nostru) și în altul (p. 341, mai precis decât Daniela Marcu Istrate, care indicase p. 341-345). Pe larg scrisesem numai la prima zăbovire, că ar fi greu de presupus că valul lui Heitel să fi fost unul medieval.

Pasul următor, vine la p. 45, tot în notă (nr. 127), pentru că, păcatele noaste, cum am fi putut spera să intrăm comentat în pagina principală alături de nume atât de celebre ca Mircea (pe aceiași pagină și M.) Rusu, Radu Heitel, Gheorghe Anghel. Nici logica citării morților în pagină nu funcționează, pentru că ultimul autor mai face plimbări prin locurile în care am săpat împreună cu toții!

Privind probabil către fig. 4, publicată de către noi, la p. 344, Daniela Marcu Istrate se întreabă de ce am făcut o marcare grafică specială la parament. Dumneaei avea nevoie de un umăr de fundare (care era mai jos cu două asize și aparținea zidului roman), pentru a înțelege că ar fi un alt tip de zid. Noi l-am văzut însă structurat altfel cu și prin parament, pentru că, practic, a treia asiză nu mai există identică cu cele de mai jos. Ea se compune din blocuri diferite, probabil egalizate la o line acoperită de tencuială sau numai înlocuită de construcția palatului. Urmează o răstălmăcire: „urmând gândirea lui A. A. Rusu, ar trebui să credem că edificatorii secolului al XVII-lea de aceea au săpat valul ca să identifice ruina zidului de curtină și să se poată sprijini pe el”. Și iată fraza noastră tipărită, cu ceea ce nu a înțeles sau nu a vrut să priceapă autoarea cu care suntem în opoziție: „După câte cunoaștem, palatul Apor a fost construit la sfârșitul secolului al XVII-lea, deci înaintea [subl. din text, n. n.] marilor demolări necesitate de ridicarea cetății Vauban (prima jumătate a sec. XVIII). Ca urmare, demolarea zidului castrului s-a produs cândva în evul mediu. Este greu de imaginat că lucrurile să se fi petrecut în cursul secolelor XV-XVI, când știm precis că cetatea medievală era în funcție în perimetrul vechiului castru”. Și mai departe, peste o locuință de secol XII și de la începutul secolului al XIII-lea „se interpune apoi o depunere masivă (0,90 m) de pământ relativ curat, în care nu se găsesc alte materiale decât fragmente de cărămizi romane. […] Cu alte cuvinte, socotim că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea s-a produs această dislocare de pământ. După părerea noastră ea provenea numai din vechiul agger roman. Operația trebuie să se fi produs numai odată cu desfacerea zidului roman și înlăturarea pământului care acoperea parte[a – greșeală de tipar, îndreptată acum, n. n.] interioară a aceluiași zid”. Deci zidul fiind sprijinit la interior de către valul de pământ, a necesitat o decopertare parțială. Nici vorbă de secolul al XVII-lea, ci a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când s-a construit marea catedrală și palatul episcopal. Mai departe, ceea ce se aștepta explicit este aceasta: „Practic, deasupra asizelor blocurilor aparținătoare de zidul castrului nu se observă nici un fel de etape intermediare.” Există un ancadrament de poartă al cărui prag coboară sub nivelul cu locuința din vremea lui Sigismund de Luxemburg, aflată la interior, apoi sunt ferestre cu ancadramente gotice și renascentiste, care nu-și au loc într-un zid de cetate. Concluzia era: ar fi greu de crezut ca peretele de deasupra asizelor romane să fi fost medieval (p. 347-348). Daniela Marcu Istrate a tranșat însă cu un singur argument: și pe curtinele de sud ale cetății sunt paramente asemănătoare. Iar absența nivelelor o socoate ca fiind răul în urma căruia nu mai putem ști nimic. Doar că ridicarea privirii și către paramente era/este obligatorie pentru un „expert” în arheologia monumentelor pentru a pricepe ce se întâmplă cu același zid aflat în pământ.

La p. 204, în discuția despre ceramica secolului al XIV-lea, se găsește prilej de a se menționa drept exemplu singular de „datări incerte”, lotul de vase din cetatea Florești (cercetată de noi!). Atât doar că cetatea funcționând aproape numai în secolul al XIV-lea, doar cu probabilitate din ultimul deceniu al secolului anterior și sigur abandonată în primele decenii ale secolului al XV-lea, numai cineva cu adevărat rău intenționat ar fi socotit ceramica de acolo cu datări „incerte”. Acesta bineînțeles și dacă comparăm lucrurile cu relevanța datărilor oferite de către celelalte publicații/articole citate, în exact același context. Să mai adăugăm că referința bibliografică de la nota 669 (Rusu 1983), poate fi căutată zadarnic, pentru că, pur și simplu, nu există!

Referindu-se la ceramica smălțuită timpurie, de tradiție bizantină (p. 218), nu sunt citate fragmentele, probabil cele mai multe publicate până acum, de la Oradea. Autoarea știa monografia, dar a folosit-o (sau doar soțul ei coautor a făcut-o?) numai pentru cahle sau ceramică târzie. Care este „rețeta” corectă de sortare a folosirii informațiilor? Întâmplarea ori sentimentul?

Că autoarea a avut inabilitatea de a nu-i despărți pe toți autorii diferiți, care poartă numele de Rusu în așa fel încât să nu fie confundați la citări, nu poate fi decât una dintre moștenirile școlii pe care a urmat-o. În alt context am putea admite și o simplă scăpare nevinovată. S-ar simți probabil la fel de lezată în amorul propriu dacă sub numele de „Istrate” s-ar căuta numai citarea numelui soțului domniei sale.

Urmează concluziile. După cum s-a văzut, este enorm de mult de observat și corijat la ceea ce ni s-a oferit. Volumul este o perfectă oglindă a stilului grăbit și deficitar în care arheologii își achită obligațiile profesionale de dincolo de gropile secțiunilor. Este o chintesență a neorânduielii, a lecturilor întâmplătoare și, de la un anume moment, al sentimentelor care le guvernează selecția informațiilor și a interpretărilor.

Din alt punct de vedere, după volumul despre Sibiu, ne aflăm în fața unei recidive, care amenință să devină serie. Pentru că după numărul șantierelor la care autoarea a deținut responsabilitatea și amploarea lucrărilor supravegheate, materia așteptată și de oferit spre publicare va fi literalmente imensă. Dimensiunea recenziei prezente arată că după asemenea manieră de restituire, totul ar trebui rescris îndată ce se citește de către un terț. Dacă publicațiile viitoare nu recuperează calitate, atunci am fi cu totul îndreptățiți să solicităm imperios restrângerea competenței de lucru în teren a autorilor. Cu asemenea soluții de publicare nu se face știință, ci doar rapoarte mediocre. Iar textele tipărite ar putea să arate mereu înroșite de corecturi pentru a nu ajunge poluante în profesiune.

„Camuflajul” limbii maghiare nu i-a scutit de responsabilitate și critică pe realizatori. Autorii s-au înșelat dacă vor crede că cineva va bate frenetic din palme la vederea masivității volumului și la aspectul său exterior. În țara vecină, arheologia medievală este predată sistematic la nivel universitar, grupele de cercetare sunt bine antrenate și informate, și practic nu există muzeu provincial care să nu aibă măcar un profesionist în domeniul arheologiei medievale. Probabil că în același mediu, cărții maghiare cu autori români i s-ar putea acorda calificativul de harnică lucrare de licență, cu multe pagini, dar scrisă la nivelul unui absolvent cu capacități modeste. Volumul pe care l-am recenzat este, din păcate, una dintre cele mai proaste cărți de vizită pe care arheologia medievală din România o poate oferi istoriografiei din Ungaria. Din acest motiv, această recenzie se dorește a exprima un adevăr diferit: a fost făcută tocmai ca să se ia act că în România se poate înțelege, judeca și măsura, și altfel o substanță arheologică ca aceea provenită de la Alba Iulia. În mod absolut natural, recenzia aceasta va fi tradusă și în limba maghiară. Îmi consider publicațiile răstălmăcite și tratate cu totul subiectiv în fața colegilor străini. Este un plus de motivație la intenția pe care am exprimat-o la final.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Adaug faptul că am văzut personal în anul 1975, pe ce se baza R. Heitel în „demonstrația” „planului” acelei catedrale. Am însoțit atunci, ca cel mai tânăr, un grup de istorici clujeni în frunte cu V. Vătășianu. Realitatea șantierului nu a convins pe nimeni în legătură cu prezența unui monument ecleziastic, la vest de actuala catedrală. Absolut nimeni, nici după ieșirea din comunism, nu a îndrăznit să avanseze problema marcării pe sol a acestei false restituiri.