Pastila de medievistică literară

Ștefan cel Mare iese un pic din cetatea Sucevii[1]


După vecernie, Sfatul stă la cumpănă grea. Papistașul crai Jan Olbricht a călcat toate legile și înțelegerile de palme bătute și vorbite în biserică, punând la cale înscăunarea unui fitecine, slugă de credință a leahului.

Vodă și boierii știu deja ce-or face. Doar că chibzuirea trebuie tăiată în felii, pentru fiecare.

Lângă ușa sălii de taină, căpitanul de străji Gorgan ot Cacova Jijiei stă cu urechile astupate, dar cu ochii treji la vodă. Știe că nu va dura mult și va sta să purceadă. Și afară e deja beznă și plouă cu găleata, ca de când ar fi fost potopul la noua întrupare a neamului omenesc.

Da, vodă se mișcă mai des în scaun. Gorgan simte că se apropie clipa lui. Da, așa-i. Zice vodă:

„Boieri, domniile voastre, cumpăniți mai departe, până într-un ceas. Mă trece sfânta mea nevoie”.

Gorgan a și deschis ușa, repezind către străji semn de mult știut și deja învățat. Unul zice:

„Da plouă de varsă, căpitane!”

„Astupă-ți mâncătoarea cea cu zgomot! Dă fuga să scoată cortul cel mic.”

Vodă vine. Dar sunt 32 de trepte de coborât până-n curte. Câteva vânturi pline de carne de vânat, umplu rotocolul de scări în jos și nasul căpitanului. Calul, au adus oare calul? Trebuie îmbunat nărăvașul cel dăruit de cazaci, trebuie să i se pună pătura, chinga, hamurile. Deh, până la șa e cale oarecare… Dar grăjdarii știu deja ce să facă. Clipita e mai mică decât truda lor.

Vodă vine, fără a păși deplin și cu tărie. Poate o fi fost mai bună o șa de femei, să stea cu picioarele adunate?

„Poarta, lasă podul odată, măi tândală”, strigă disperat căpitanul, văzând că oștenii de la scripeții cei mari par a fi încetinit prea mult. „Cortul aici-i? Da făclii aduseră-ți?”

„Toate” răspunde încă neconvins cu totul sergeantul.

Trupa pleacă în galop. Vodă, căpitanul, opt ținători de cort, șase făclieri, altă oștime de vegheat – Doamne ferește! – la vreo scursură de prădători orfani de țară ori de boieri cu gânduri strâmbe.

Vodă nu doar tresaltă în mișcarea calului. Se vede că are alt necaz adaos.

Ajung în Câmpul Șanțurilor, cam de față cu Casa de oaspeți a domniei. Nu prea e bun locul. Prea e tropăit și plin de clisă noroioasă. Căpitanul stă în cumpănă. Vodă scâncește:

„Da zăboviți odată!” 

Oștenii simt la fel. De n-ar turna așa… Până și căciulile de blană se lasă deja grele, iar penele li s-or pleoștit demult.

Gata, repede, că vodă e și el om. Uzi până la brâu, vitejii cu rost de veghetori se pun roată, oștenii de trebuință desfac cortul și-l țin în mâini, fără să-l înfigă de pari. Doi făclieri se bagă sub el, că, deh, vodă trebuie să-și găsească ușor brăcinarul… Își aduc aminte de ziua în care vodă, picat cu rășină de făclie, a urlat către nemernicul de stângaci „Te tai, mă liftă păgână!” Încolo, nici unul nu mai are nas de codană sfiicioasă ori ochi de broască la vedenia dosului dezgolit al Mușatinului. Știe deja tot târgul, ba chiar și bună parte din Moldova, câte alune se găsesc pe el.

Vodă, la capătul chinului cel mai păcătos, se chircește și se sloboade. Uf, s-a făcut! Încurcată treabă să ți cetatea curată.

Oștenii stau cuminți, deja învățați. Doar după ce se isprăvește isprava, unul lunecă pe noroi și mai departe. Nădragii căpitanului se umplu de pete de mai multe culori, tocmai acolo unde ploaia nu-i bătuse. Strânge din dinți și pumni, lasă că vede el nătângul!

Convoiul se întoarce. Nu-i a bine. Vodă suduie iar. N-a băgat bine de seamă și s-a cam mânjit și el, din prea mare grabă și frică de udătura ploii. Nu poate intra așa, înapoi la boieri. „Aduceți alte cizme și alți nădragi” strigă căpitanul către femeile dinspre iatacuri.

Se lasă din nou liniștea. Sfatul pornește din nou.

Căpitanul cugetă. Cu ani în urmă, pe când slujea doar cu brațul, fără de cap, avusese un tovarăș, unul Neculai de pe lângă Cetatea Albă. Adică dintr-un loc unde oamenii de tot soiul se mai întrepătrundeau și-și mai limpezeau oleacă mai mult mințile. Și zise Neculai odată: „Da di ce nu rămâne vodă la o vadră, în cetate?” La care Gorgan i-o tăie: „Da tu te caci în casă, mă Neculai? De tu nu, atunci cum s-o facă vodă, în mândreața asta de lucrătură de cetate?” Neculai s-o răzeșit curând pe malul Nistrului, iar Gorgan, bun tălmăcitor de fapte domnești căcăcioase, ajunse căpitan.  

Iar acu, la culmea stării lui de oștean, gândi mai adânc: „Craiul ista, leahul adică, i-o fi bine prin pădure la noi, că are lărgime și frunze de toate felurile. Da, după ce l-om bate la Codrul Cosminului, s-o întoarce sigur la el în Wavel, adică cum ar veni, la Suceava lui. Acolo-i mai greu! Că acela e de vreo patru ori mai mare ca Suceava noastră și când io veni să umble, apoi tare cu suferință trebuie să-i fie! Ori o fi avut vreo scurtătură anume? Nu mi-i de mirare că vodă al nostru e umblăreț cât poate, de înflorește fetele de pe plaiuri. Decât să stea săracul în cetate, la canon de umblătoare…”

Și noaptea se lasă de tot peste cuibul de vultur al lui Ștefan Vodă, ăl de va fi sfânt pe vremea lui vodă Ion din neamul lui Ili(c)escu.

 

Fragment din O samă de isprăvi, a diacului Bogdănilă Pișăciorovici

 

Unii înțelepți sunt gata a jura că o asemenea mârșăvie de lucru nu s-a petrecut niciodată. Că adică vodă o avut încăperea lui de taină, sus, lângă sala de ospețe, cea de taină, iatac și paraclis, iar nevoia și-o făcea în clipită, fără ca cetatea de piatră să pârâie de nemulțumire.

Ori, de sfânt ce-a fost, lepădarea lui mirosea a florile raiului, lăsând binecuvântare acolo unde apuca să rămână?