Poarta cea mare a Transilvaniei


            Este locul aproape legendar prin care, s-a spus și se mai crede încă, ne-ar fi venit concetățenii noștri maghiari acu vreun mileniu. De or fi fost și alte căi, mai mărunte ori mai altfel direcționate este deja o subtilitate pe care mult mai puțini o cunosc, o admit ori au convingeri ferme despre ea.

            Se mai numește înc㠄Poarta Meseșului”, pentru că se leagă de munții destul de scunzi cu acest nume. Astăzi ea pare a fi doar comoara Sălajului, iar ceilalți concetățeni români își trăiesc fiecare amarul existenței, legați fiind de câte un deal, o vale, un copac din vecinătatea blocului în care habitează în condiții numai zise de oameni civilizați.

            Cât de zdravănă o fi fost bariera politico-militară care i-a întâmpinat pe ungurii lui Tuhutum, este o chestiune care merită un pic filozofată. „Arcașii” lui Gelu par să fi fost departe de putințele unei lucrări, dacă nu gigantice, cel puțin impresionante. Dacă nici măcar bordeiele lor nu ne sunt cunoscute cu adevărat, cum ar fi să acceptăm că au pus stavile peste kilometri de văi? Și totuși… Prietenul românilor, cronicarul Anonymus, ne șochează încă odată cu un adevăr cutremurător:

            Atunci – zice el în capitolul XXII, din Cronica sa mult citit-citat㠖 „au hotărât ca hotarul regatului ducelui Arpad să fie Poarta Mezesină. Atunci locuitorii țării au construit, la ordinal lor, porți de piatră și au făcut, îngrăditură mare de copaci la marginea regatului.”

            Notarul cel cu obraz acoperit de rușine ori de pudori neștiute a trăit la unul-două veacuri (opiniile sunt sfâșiate între erudiții ori pătimași) de clipa istorică în care Poarta a fost răzbătută. Oricând ar fi trăit însă, el știa cert un lucru: contemporanii săi nu erau capabili de opere atât de mari. Drept urmare, în logica sa simplă, le-a pus în cârca neamului care trebuie să fi trăit pe acolo și se opunea unei plimbări de agrement cu arme la oblânc, pe spinare ori în mâini. Cum spuneam puțintel mai sus, nu putem să fim de acord ca arcașul fără spadă și casă zdravănă ar fi fost meșter și harnic de „porți de piatră”!

            Ne rămâne atunci un lucru simplu ca și oul lui Columb: de nu sunt nici românești, nici ungurești, lucrările cele de tăiau ori răzbăteau Meseșul au fost făcute înainte vreme de către voinicii din cohortele Imperiului Roman. Nu ar fi unicele, nici măcar la nivelul provinciuței dacice. Harnici arheologi locali ori clujeni se tot ocupă de ele din când în când, ba adăugând noi trasee văzute prin păduri și văi dosnice, ba trăgând câte o minusculă incizie prin ele, să le vadă intestinele, ca să spună apoi, plini de normală satisfacție: „da, sunt romane!”

            Din copleșitoarea moștenire romană, abia dacă ne-a interesat ce s-a ales cu adevărat în Evul Mediu cu ea. Sunt totuși semnale că medievalii nu au luat totul mură-n gură, ci au fost și ei creativi. Ba pe Măgură, ba pe Ortelec există valuri noi, toponimul din urmă trimite către o zonă de pază, iar cimitirul de acolo, chiar la o trupă care ar fi hălăduit apărând ceva, împotriva altcuiva.

            Ajungem apoi la Mănăstirea Sf. Margareta de Antiohia despre care sunt date documentare puține. Se știe că a fost ctitoria ducelui Almos (circa 1070-1127), fiul regelui maghiar Geza I, cu ceva înainte de 1106. Că a fost încontinuu sub protecție regală, benedictină, cu rosturi serioase pe drumul de care și vămi care lega Ardealul de restul Vestului, știe foarte puțină lume. Pietre de-ale ei s-au adunat cu trudă dintr-o anumită arie, la fel, câteva morminte sunt demult publicate. Însă pentru că romanul ucigaș de daci ne-a fost și chiar ne mai este foarte drag, călugărul benedictin, suspectat a fi doar ungur, nu a avut nici o căutare. Că, la vremea respectivă, numiții benedictini erau mai mult italieni ori nemți, veniți să-i învețe pe localnici europenitate creștină, nu le-a spus-o nimeni selectorilor de ținte arheologice zonale.

            Până la vremuri paradisiace pentru oameni, oferim ceea ce natura ne-a lăsat ca decor din vremurile despre care am scris (fig. 1). Mulțumirea noastră se îndreaptă către aparatul digital care a fost în stare să redea acest valoros document istoric.

 

Gelu Munteanu (cu colaborarea lui Adrian Andrei Rusu)