Pastila de medievistică literară

 Urări pentru Atletul lui Hristos, viitorul învingător de la Belgrad


La cale de două zile de Kossovo, anul domnului 1448, cetele armiei au luat porunci să se rânduiască a primi soldele. Căpetenia a hotărât să le dea parte din cele cuvenite, să fie mai veseli și inimoși a se bate cu turcul. Dar, cum se știe, nu toți or lua denari. Mulți sunt luați de slujbași cu simbria în pământuri, alții nutresc să poarte către cășile lăsate la poalele Carpaților câte o pradă bună, de orice fel ar fi. Toți sunt bărbați de nădejde, creștini dovediți, gata să taie oricând un grumaz ori să înțepe vreo burtă nelegiuită.

Rândul trece încet. E chiar lung. Lângă un cazan purtat de o cotigă pe două roți, o unguroaică găti cogeamite de gulaș. Băgă în el tot ce știa de-acasă, dar fără paprika, de creștea încă numai peste Marea cea Mare, dar și ceva în plus, din desaga jefuită a unui neguțător armean, fără de noroc căzut în calea oștimii.

Îmbiați de miros, de plictis ori chiar de foame de mâncare caldă, cătane se desprind din șiruri și se apropie de chimista de bucătăreasă. Se alese așa ca împărtășiții de gulaș să fie unul Jiri, de lângă Taborul Boemiei, care dorea să uite anii în care reteza din căruță picioarele cruciaților veniți să bage la noroi potirul husit, Crk de lângă Zagreb, vechi năimit umblat și prin Italia, un neamț tocmai de la Levocha, viitoarei Slovacii, pe nume Georg, și doi alții ce păreau a fi rude, dar ziceau că stau departe unul de altul, unul prin valea Izei, la comitatul Maramureșului, Borilă, altul de lângă Ialomița, la miazăzii, cu numele de Stamate.

S-or înțeles deplin la primit și plătit gulașul. Sătui fiind și treaba de fuseră chemați departe de împlinire, Jiri, de nu era el cel mai voinic, dar cu mustața lui în furculiță crezându-se mai curajos la femei, îndrăzni:

„Marika, nu ai tu lângă cazanul cela, și ceva de spălat piper de gulaș?”

Cum de nu? Femeia era pusă pe afaceri mari, să-și mărească cireada de bivoli cu coarne de trei picioare lungi, din pusta de lângă Tisa.

Buni-bucuroși, toate cătanele binevoiră să urmeze vrerea lui Jiri. La început, primele cupe se băură cu înțelepciune de cătane bătrâne, adânc pătrunse de importanța luptei împotriva turcilor, pentru credința cea dreaptă, de dor de neveste urâțite de munci și nașteri, de copii mulți și mereu goi la funduri și-n burți.

Georg, muiat mai repede, fiind el învățat mai mult cu berea de-acasă, vru numaidecât să arate că fiind singurul orășean, știe să lege prietenii și să-și facă tovarăși.

„Io vreau să ridic cupa pentru marele nostru general, domnul Johann!”

Capele s-or întors către el, cu mutre nepricepătoare. Avem noi așa un general? Se întrebară pe rând Mariska, Jiri, Crk, Borilă și Stamate. O fi, ceva om de-al lui, ziseră în gând. Dar, începutul se făcu. Crk își zise atunci că ar fi politicos, din moment ce s-o băut pentru „generalul Johann”, să se bea și pentru adevăratul general:

„Să trăiască întru la mulți ani, generalul Jan!”

Jiri cunoștea numele. Să se fi gândit habotnicul de hrvat la marele Jan Ziska, spaima papistășimii central-europene? Așa că ridică cornul de berbec, făcut cupă, și mai sus decât Crk.

„No, dacă-i pe-așa, musai să bem una țapănă și pentru Iancu, ăl mai mare român de-o avut Ungaria!” bubui Borilă.

Stamate, știa că ăl mai mare român fuse Basarab cel Bătrân, de care-i povestise vlădica Istifanie de la Cormeana, dar auzind așa un nume cunoscut, și fiind el, din fire, dedat la lingușeală, dădu glas de sprijin:

„Drept îi, pentru Iancu să bem!”

Mariska, de-i ascută pe toți, începu a se roși, ca după stat prea mult lângă dogoare de vatră.

„Da voi, capete tunse de foarfeci de oi, țiitori de scule în labe păroase, cu copite în loc de unghii, chiar așa de tare vi se ascunse sub bărbi nerase obrazul? Băurăți pe rând pentru fereala de pântecăraie a tuturor piticilor voștri de șefi, de care nici unul dintre ceilalți n-auziră, și nu sunteți în stare să beți pentru marele vostru general, de vă dă chiar acu soldele?”

„Cum” săriră într-un glas și împreună, fără să fi făcut vreodată lege ori armonie de cor, Georg, Jiri, Crk, Borilă și Stamate, „păi eu pentru el închinai!”

„Da, voi nu aflarăți încă de numele lui cel adevărat? Nu știți până acu, înainte de ziua în care, mai jos, la Kossovo, turcii vor tăia jumătate dintre voi, iar alt sfert îl vor vinde la târg, că singurul și adevăratul lui nume, cu care îl cinstește regatul, este Janos?”

Să fi picat cerul în cazanul cu gulașul rămășiță și tot n-ar fi ieșit un scandal mai mare.  Georg, Jiri, Crk, Borilă și Stamate începură a gâlcevii cum că fiecare închinase de drept și de fapt pentru Johann-Jan-Iancu-Janos Hunyadi, marele guvernator, generalissim al oștilor creștine.

Dar, povestitorul a uitat cel mai important lucru de scris: cearta din jurul cazanului s-a purtat – cum altfel? – în limba latină, limba armiei pe care o vorbeau cu toții.

 

 

Fragment transcris din Raportul lunar al cardinalului spion Tomberone, adresat Sfântului Scaun  

 

Se știe că, după circa 550 de ani, lupta a fost câștigată, de fapt, de către albanezi. Tot pe acum, fără să mai vorbească latina, ca eroii de la Kossovopolie, istoricii au păstrat disputa științifică din jurul cazanului cu gulaș.