Călătorie prin Banatul de Severin


Drumul prost, de lângă Dunăre, în refacere abia vizibilă în Caraș și mult mai personalizat în Mehedinți, străbate o zonă de un pitoresc rar, cu pescari încă înghesuiți pe mici terenuri năclăite monstruos de gunoaie. Aceiași țară minunată în care oamenii pe care istoria i-a blestemat să-și ducă veacurile, își leapădă zoaiele.

Contrastul se face izbitor când ajungi la Coronini (fostul Pescari), la cetatea Sfântului Ladislau (amintită documentar în prima jumătate a secolului al XV-lea, dar arheologic demonstrată ca fiind mai veche cu circa un veac). Pe partea nordică a fluviului, nu descoperi cetatea decât dacă ști de ea, de acasă. Dacă nu întrebi cum trebuie, săteanul s-ar putea să nici nu te îndrume către cărarea care conduce la ea. Treci printr-o mare de tufe de tot felul, ajungi apoi la un fel de pășune necurățată, te cațeri pieptiș sau ocolit, trebuie să te-ngrijești să nu cazi cu capul în jos în hăurile pe care arheologii epocii comuniste le-au lăsat ca amintire a trecerii lor pe acolo. Donjon, palat, turnuri (fig. 1, 2) au șansa de a supraviețui pentru că nu prea sunt turiști, satul este amărât și nu-și prea își reface casele.

Dar, exact pe malul opus, o altă cetate (Golubaț) îți taie piuitul (fig. 3). Turnuri semețe, curtine crenelate, tuneluri de acces auto, fac din ea una dintre principalele atracții ale acelei zone a Dunării. Reconstrucțiile aparțin epocii lui Tito, adică pe vremea când în Clisură nu se intra decât strecurat, cu gândul de a sonda o eventuală evadare riscantă din Romînia. Nu trebuie să gândești decât la neglijența de primitivi aplicată monumentelor istorice, la ocazii motivată de sloganul „nonromânismului”, pentru a înghiți în sec – a câta oară? – și a susține că avem cea ce nu merităm să gestionăm sau să fructificăm.

Dencova (cetate menționată numai la începutul secolului al XV-lea) răsare din ape numai dacă nu-ți dezlipești ochiul de pânza apelor (fig. 4). Câteva păsări acvatice o pot doar vizita.

Mai departe, turnurile Sviniței (fără mențiuni documentare, dar databilă cel puțin de la sfârșitul secolului al XIV-lea) (fig. 5) sunt primele care au un semn de popas. Dacă oprești lângă ele, imediat, alți curioși automobiliști ți se alătură. Exclamă de plăcerea vederii conjuncției de arhitectură răsărită din unde, apoi, în a doua reacție, exprimă variante de politețuri la adresa celor care s-au îngrijit să nu le observe sau să le înțeleagă.

Nimic nu ne răscolește memoria pentru defuncta Ada-Kaleh, insula de turcie și pastila de medievism sacrificată de monstrul hidroelectric de la Porțile de Fier. Să nu plângă nimeni! Nici Orșova veche nu a interesat pe cineva. În timp ce partenerii sârbi scoteau și publică încă volume peste volume dedicate monumentelor cercetate înainte de „Înecul cel mare”, colegii noștri, de mai mare înțelepciune și vârstă, solidari din București și Cluj, au lichidat într-un volum bibliofil numai ceea ce credeau ei că merită transmis urmașilor. Au ajutat și ei, cum au putut mai bine, la distrugerea mărturiilor. De fapt ce trebuiau ele să ateste: grandoarea lui Ceaușescu?  

Întâlnirea cu ruinele Vodiței este încă una dintre etapele în care sentimentele pelerinului se amestecă. Pe de-o parte, pentru starea lor (fig. 6). Tristă adică! Dacă se văd și astăzi tranșeele operate de către arheologi (rămase neacoperite, cum cere o deontologie profesională elementară), în schimb o prisacă și mormântul unui călugăr nou, maculează zona, la fel de obligatoriu de sacră ori protejată de legislație, a complexului ridicat de către Nicodim, sârbul care avea să fie recunoscut sfânt în biserica ortodoxă. Masa altarului este o improvizație sau un element trecut prin război (fig. 7). Ruina Vodiței celei vechi nu a împiedicat renașterea monahismului contemporan. Din ceea ce am văzut acolo, nu avem decât o nouă dovadă a antreprizelor de afaceri pe care același monahism contemporan le incumbă. Dacă spre vechea ruină nu ajungi decât dacă o cauți cu dinadinsul, făcându-ți propria cărare, în schimb ești obligat să te oprești la biserica de lemn, maramureșeană, și la adevăratul palat monastic, construit pe cât de rezistent se poate. Sf. Nicodim este mort de mult, casa lui nu merită nici o ceapă degerată; trăiască băieții deștepți care știu să aline, contra avantaje materiale, angoasele creștinilor din capitalismul nestructurat!

Povestea monahismului celui nou este ilustrabilă și cu Mănăstirea Mrăcunea: amintire istorică, veșnicită numai prin arheologia spiritului, acum printr-o clădire nouă, bine înfiptă la vad de șosea, cu o agmomerare incomensurabilă de kitsch arhitectonic și decorativ.

Atenționarea asupra punctelor de interes este doar o conjunctură de administratori cel mai elegant denumiți „blegi”. Dacă un tracoman notoriu, româno-italian, a reușit să maculeze într-atât muntele și marginile soșelei, nu doar cu chipul unui rege care privește spre direcția de unde i-a venit pieirea, ci și cu mândria megalomaniei semnată, atunci cât ar fi costat oare niște biete tăblițe bilingve?

Până acum am descoperit deci doi vajnici mânuitori ai istoriei: unul care se ascunde mereu după o sfântă tradiție, din care extrage doar ceea ce-i convine ca să prospere, altul care are bani de aruncat la sărăntoci care să-i înghită mofturile. Și uite așa, cele vechi și așezate se prefac în chestii noi și bălăcărite.

La Severin sunt de văzut două cetăți: ambele lăsate în restriștea vremurilor de funcționare a Direcției Monumentelor Istorice. Cea dintâi cetate medievală, cea din colțul dinspre Dunăre și vechiul pod, plutește decupată din vechiul ei temei (fig. 8). Pentru că arheologii ei, de epocă clasică, s-au grăbit prea tare să ajungă la castrul roman. Astfel se reușește măiastra expunere muzeistică a unor combinații arhitectonice greu de înțeles.

Cealaltă cetate, a banatului, se menține întru-câtva în vizor, prin ruinele-i generoase (fig. 10). Dar, apropiindu-te nu poți să nu scrâșnești din dinți la concurența pe care i-o face un parc cu bălți secate, în care escarpele și rigolele par să se fi scurs din vechile ziduri (fig. 11). Înăuntru, donjonului semeț (fig. 9) i-au dispărut balustradele metalice protectoare împotriva aburiților de entuziasm istoric care ar dori să-i vadă mai bine primul nivel orb. Cisterna este o umplutură tristă (fig. 12), iar, și mai grav, biserica cu ruine în opus mixtum (fig. 13) ocrotește pe cei care nu au busola către un WC public sau nici cel mai mic respect pentru un fost lăcaș închinat lui Dumnezeu.

O altă ruină de biserică, de lângă castru, este salvată cu bani sârbești. Greu de priceput de ce anume, pentru că, chiar și voalat, inscripția alăturată o suspectează de a nu fi fost ortodoxă. Pe bună dreptate, pentru că ceea ce se numește acolo, la nord de altar, „spațiu funerar”, nu este altceva decât o banală sacristie (fig. 14). Stigmatul Occidentului se desprinde repede și din fragmentul de portal care îi stă alături (fig. 15). 

 Moștenirea vizitată este preluată inegal de către două județe: Caraș-Severin și Mehedinți. Primul se împărtășește mai copios decât cel de-al doilea. Inegalitatea este însă inversă atunci când ne referim la zestrea protejată sau marcată din punct de vedere turistic. Nici unul dintre monumentele cărășene nu are vreun indicator! Mehedințiul le are marcate, cel puțin sumar, în așa fel încât să nu treci chiar pe lângă ele. Dar inscripționări de felul cerut de legislația europeană și românească, nu se află decât în curtea muzeului din Turnu Severin, la ruinele de pe suprafața fostului castru Drobeta.

Părăsind Dunărea, pentru a urca spre nord, pe culoarul Cernei, ajungem la Mehadia (cetate anterioară anului 1317). Cine răzbate către ea, orientându-se fără să piardă din ochi singurul turn (donjonul) păstrat (fig. 16), înțelege imediat care i-a fost rostul în vremea de funcționare. Văile care i se deschid la poale, sunt exact principalele drumuri care coborau către Severin (fig. 17).

Ciotul singuratic este una dintre cele mai minunate mostre de coabitare a moștenirii antice cu Evul Mediu. Întregul parament a fost rezolvat din blocuri romane, cărămizile de aceiași sorginte se întâlnesc peste tot, iar în mortare se disting bucățele semnificative de marmure sau calcare topite. Și aici, un ochi atent, vede cicatricea necusută a bisturiului arheologilor. Ce este mai trist, nici un singurel material scos de acolo nu a intrat pe vreo pagină tipărită. Dacă, urmașii vor veșnici locul cu vreo marcație, le recomadăm să o facă și cu menționarea: „Aici s-a făcut arheologie personală. După ce și-a satisfăcut curiozitatea, XY a plecat să conducă Muzeul Național de Istorie din Cluj-Napoca”.

Ne oprim ultima dată la Caransebeș, la limitele nordice ale banatului, de fapt în lumea principalului district românesc bănățean.

În anii 80, blocurile de locuințe au dat peste ruine pline de piese de podoabă din metal prețios. Era inventarul funerar al principalelor familii nobile române, trecute la Reformă în veacul al XVI-lea. Iute-iute, golirea a fost încredințață unui non-arheolog. Dacă soarta principalelor giuvaeruri a rămas până astăzi foarte tulbure, în schimb, ambalajul istoric dat descoperirilor a fost tipic pentru instrumentarea istorică. Biserica, care a aparținut, în modul cel mai categoric mănăstirii franciscane din Caransebeș (opinii Radu Popa, Dumitru Țeicu, Adrian Andrei Rusu), a fost proclamată românească și ortodoxă. Conservarea este un eșantion de citat ca exemplu negativ în orice școală de restaurare (fig. 18). Dar, ca să nu se termine totul aici, tocmai cei care clamau cel mai vehement falsul caracter al ruinelor, s-au îngrijit să-l îngroape și mai tare. La o distanță de sărit șotron, a început să se ridice noua catedrală episcopală a Caransebeșului. Ea a intrat, în stilul cuțit în brânză, în anexele bisericii, respectiv în claustrul mănăstirii și cimitirul aferent, fără nici cea mai mică asistență sau salvare arheologică (fig. 19). Probabil că toți slujitorii noii catedrale vor avea somnul netulburat pentru această măreață faptă. Noi scriem aici ca să nu se uite cine și cum ne manipulăm în fapte trecutul de care vrem să fim mândri.

Nici aici nu am găsit ceva de care să lăcrimăm cu bucurie. Deja ducem dorul unor asemenea relicve sau fapte contemporane.

 

Adrian Andrei Rusu