Fortificaţiile Sebeşului medieval


Oraşul Sebeş este situat în partea de sud-vest a Podişului Transilvaniei, pe cursul râului Sebeş, la 56 km distanţă de Sibiu pe drumul european E81. Localitatea aparţine unui teritoriu cuprins în zona de colonizare săsească din sudul Transilvaniei, ce fusese locuit până la începutul secolului al XIII-lea de secui – terra Syculorum terrae Sebus -, iar din 1224, prin Diploma Andreană, a fost inclus în unitatea administrativă a Provinciei Sibiului[1]. Toponimul german al localităţii, sub forma Malembach, apare pentru prima dată într-o scrisoare a papei Ioncenţiu al IV-lea, din anul 1245[2], prin care preotul paroh primea îngăduinţa de a obţine venituri suplimentare pentru revigorarea parohiei după marea invazie tătară din 1241-42.

Structura urbană a Sebeşului se conformează tipologiei oraşelor de colonizare din secolele XIII-XIV, în care nucleul îl reprezintă biserica parohială înconjurată de o amenajare defensivă proprie, iar trama stradală este configurată pe două străzi principale paralele, care încadrează biserica pe laturile de nord şi sud. Poziţia excentrică a bisericii sugerează o dezvoltare a aşezării spre est, perimetrul incintei medievale fiind definit în această parte de un convent dominican construit după 1322.

Prima construcţie defensivă din piatră a fost ridicată în secolul XIII în jurul bisericii parohiale romanice, probabil pe o formă de plan ovală. Cercetările arheologice efectuate la restaurarea din 1960-64 au evidenţiat lângă peretele estic al corului urme din fundaţia zidului de apărare[3]. Se presupune că după construirea corului gotic, terminat înainte de 1383, incinta bisericii a fost lărgită la o formă de plan dreptunghiulară (88 x 52 m), probabil cu turnuri la colţuri[4]. Într-o descriere a oraşului, făcută în anul 1736 de inginerul Johann Conrad von Weiss, responsabilul imperial cu fortificaţiile în Transilvania, este amintită “marea biserică înconjurată de un zid simplu”[5]. Din această fortificaţie se mai păstrează o porţiune din zidul sudic şi vestigiile unui turn în clădirea aflată pe colţul sud-estic.

            Până la începutul secolului al XV-lea, Sebeşul a cunoscut o evoluţie economică ascendentă, devenind un important centru meşteşugăresc şi comercial. Atestată în 1308 ca reşedinţă a scaunului Sebeş, localitatea a fost ridicată la rang de oraş regal înainte de 1341[6], iar în 1387, la cererea locuitorilor, a primit de la regele Sigismund de Luxemburg dreptul să-şi închidă cu ziduri cetatea[7]. În 1438 oraşul a suferit grele pierderi în confruntarea cu oştile sultanului Murad al II-lea, moment care a marcat începutul declinului său economic. A urmat apoi intrarea vremelnică a Sebeşului împreună cu cele nouă sate din scaunul omonim în posesia nobililor Johannes şi Andreas Pongracz de Dengeleg, prin actul de donaţie al regelui Matia Corvin din 1464[8]. În 1485 se preconizau măsuri de întărire a fortificaţiei slăbite de incursiunile turceşti, prin construcţia unui nou zid de apărare prevăzut cu şanţ de apă[9]. Tentativele de consolidare şi modernizare a fortificaţiei s-au limitat, se pare, la întărirea porţilor cu barbacane şi la câteva completări cu structuri şi amenajări defensive de importanţă minoră.

Fortificaţia Sebeşului îngloba intravilanul de atunci, acoperind un perimetru de 1700 m[10], cu turnuri de flancare, turnuri de poartă şi un şanţ cu apă lat de 17-25 m. Între şanţ şi zidul cetăţii exista o bermă înierbată, a cărei lăţime ajungea la 5 m. Cetatea a avut la început cel puţin trei turnuri de flancare plasate în exterior şi trei turnuri de poartă pe laturile de vest, est şi nord, poziţionate în interior. Poarta de nord avea rol secundar şi probabil era prevăzută cu pod ridicător din lemn peste şanţul cu apă[11]. În a doua jumătate a secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea cele două porţi principale, de la est şi respectiv vest, au fost întărite cu câte un turn plasat în afara curtinei şi câte o barbacană. Probabil în aceeaşi perioadă, pe latura de sud a cetăţii fost construită o poartă secundară cu turn exterior şi pod ridicător. Mult mai târziu, în 1634, pe latura de est a fost construit un turn circular, aşa-numitul Turnul fierarilor.

O bună parte din curtinele de piatră s-au păstrat până azi, împreună cu patru turnuri de flancare, cu turnul porţii de nord, transformat, şi cu vestigiile unui turn de poartă la vest. Curtinele au fost construite din piatră de râu legată cu mortar, pe o înălţime de 5-7 m şi o grosime medie de 1,5 m; zidurile erau prevăzute la partea superioară cu drum de strajă pe console din lemn şi parapet cu creneluri aşezate la intervale de 6 m şi ochiuri de tragere înguste. La exterior, zidurile aveau din loc în loc burdufuri de 3x2 m, realizate din zidărie de cărămidă pe console din piatră, ale căror urme se mai păstrează pe latura de sud. Suprafeţe compacte cu zidărie de cărămidă, datorate refacerilor din secolul XVIII, pot fi observate la partea superioară a zidurilor pe laturile de sud şi est; probabil tot atunci a fost introdusă sprijinirea drumului de strajă pe arce din cărămidă vizibilă azi pe latura de sud.

Turnul croitorilor, cunoscut şi sub numele de Turnul studentului, amplasat pe colţul de sud-est, este unul din cele mai bine păstrate, cu primele două nivele datând din prima fază a fortificaţiei de piatră, etajele superioare fiind adăugate probabil în secolul XV. Aceeaşi vechime o are şi Turnul cizmarilor, de pe colţul de nord-vest, construit tot pe plan pătrat, care este atestat documentar în 1513[12]; acest turn conservă în bună măsură forma sa iniţială, înălţându-se cu 3 m deasupra zidului de apărare şi având două nivele de tragere.

Un alt turn de apărare se păstrează pe colţul de nord-est, care este cunoscut sub numele de Turnul poligonal şi a fost construit probabil la sfârşitul secolului al XVI-lea în locul unui turn pătrat[13]. Se pare că în aceeaşi perioadă a fost refăcută şi curtina din vecinătatea turnului, cu zidărie de cărămidă şi ochiuri de tragere pentru arme de foc.

Ultimul turn de apărare care se mai păstrează este un turn bastionar de formă cilindrică, cunoscut ca Turnul fierarilor, care a fost introdus pe latura de vest în 1634; mult transformat, el este în prezent utilizat ca locuinţă.

Dintre cele patru porţi ale oraşului, s-a păstrat cea de nord şi urme ale celei de vest. Poarta de nord, care avea rol secundar, a avut un turn interior cu intrarea apărată de hersă. Transformat în locuinţă după scoaterea fortificaţiei din uz, turnul mai păstrează în exterior o parte din deschiderea de poartă cu jgheaburile laterale pentru glisarea hersei. 

Din turnul porţii de vest (Poarta de jos), demolat în 1963, s-a păstrat partea stângă a deschiderii şi urmele jgheabului pentru hersă. Într-o fotografie anterioară demolării turnului, se poate observa urma golului porţii şi cea a unui zid, care-l lega de o structură plasată în afara incintei. La circa 15 m spre nord se păstrează structuri dintr-un alt turn, de data aceasta exterior, care făcea parte, se pare, din sistemul defensiv al barbacanei[14]. Într-un plan al oraşului redactat în 1769, poarta de vest apare alcătuită dintr-un corp masiv adăpostind trei porţi succesive, flancat de o incintă spre nord şi o barbacană la vest, cu intrarea deviată spre nord. Din descrierea făcută de Georg Marienburger în 1785, aflăm că această poartă, “mult mai puternică” decât cea de est, avea un turn masiv, acoperit. În 1905 se mai vedeau „trei arce puternice, care au sprijinit înainte pe de-o parte turnul şi pe de altă parte  poarta din faţă“[15].

Despre poarta de est (Poarta de sus), în întregime dispărută, avem informaţii din documente grafice şi din descrieri de secol XVIII. În planul din 1769, această poartă este alcătuită din două turnuri legate printr-un coridor şi apărate de o barbacană spre sud, înconjurată de un zid exterior pe laturile de nord şi est. Intrarea în cetate este deviată spre sud, cu trecere prin trei porţi – o intrare în curtea barbacanei, apoi în coridorul dintre turnuri şi în final prin turnul interior. În 1785, Georg Marienburger descria această poartă astfel: „Se mai pot observa, foarte clar, rolele podului mobil, care se aşeza peste şanţul oraşului, acum umplut. Pe partea dreaptă este acoperit cu un zid foarte masiv, de forma unei semiluni, astfel încât poate fi văzut numai atunci când te apropii foarte mult. Mai departe, înspre est, zidul se uneşte cu un turn patrulater, încă foarte bun, de la care pornea un zid de aproape şase stânjeni lungime, până la unirea acestuia cu zidul propriu-zis al oraşului.“[16] Dintr-o altă descriere, făcută în 1905 de Andreas Heitz, aflăm că această poartă “era formată, dinspre oraş, dintr-un turn patrulater masiv, înalt, cu un acoperiş mai mare şi înalt ”[17].

*

Potrivit unei relatări din anul 1661, datorate lui Evlia Celebi, Sebeşul era “o cetate mare, pătrată, înconjurată cu un zid simplu şi scund“, care avea unele porţiuni construite din cărămidă, iar altele din piatră[18]. Dintre documentele grafice, cel mai vechi este o reprezentare ideală a oraşului, realizată de Jacob Schollenberger în 1666, în care fortificaţia apare cu un singur rând de ziduri, cu 14 turnuri de flancare şi două turnuri de poartă înalte, având câte o barbacană semicirculară alături.

Mult mai importantă ca sursă documentară este imaginea realizată în 1736 de Johann Haas pentru inginerul von Weiss, care prezintă o perspectivă a oraşului dinspre nord-est. De la stânga imaginii spre dreapta pot fi identificate următoarele structuri: Turnul croitorilor, Poarta de sus cu cele două turnuri legate printr-un zid cu drum de strajă, o porţiune mai înaltă a zidului de apărare urmată de un turn probabil dezafectat (o veche poartă ?), apoi o structură ruinată greu de identificat şi turnul poligonal de pe colţul nor-estic; urmează apoi Turnul porţii de nord, Turnul cizmarilor şi Turnul fierarilor.

O scurtă descriere consemnată în 1736 de Johann Conrad von Weiss, arată că fortificaţiile Sebeşului, care avuseseră “în vremurile de demult” zid dublu cu şanţ de apă, nu fuseseră încă refăcute după stricăciunile cauzate de răscoala Curuţilor,[19] care a tulburat Transilvania în primul deceniu al secolului al XVIII-lea. Despre “resturile triste ale vechiului zid exterior”, vizibile încă peste tot, relata şi Georg Marienburger în 1785, care vedea în fortificaţia oraşului doar o umbră a celei vechi, cu zidul său gros de cinci picioare care n-ar fi putut rezista atacului unui armate duşmane[20]. Şi Lucas Joseph Marienburg amintea la începutul secolului al XIX-lea de vechea fortificaţie cu zid dublu, care ar fi fost refăcută în timpul principesei Izabela (1541-1551; 1556-1559)[21]. Intenţii de modernizare a fortificaţiei Sebeşului ar fi existat mai întâi în 1551-52, din iniţiativa generalului Castaldo, apoi în 1566, prin hotărârea Dietei de la Sibiu, dar ambele au rămas nefinalizate[22].

Până în prezent, cercetările arheologice s-au limitat la un sondaj efectuat de Marcel Simina în anul 1998 la partea interioară a zidului estic, în curtea casei din str. Mioriţa nr.2, unde a fost surprinsă baza zidului medieval, gros de 1,50 m, construit din bolovani de râu[23]. Sondajul a evidenţiat o diferenţă de grosime şi de tehnică de construcţie între baza şi elevaţia zidului, conducând la concluzia că elevaţia, cu grosimea de 70 cm, este o reconstrucţie modernă.

            Fortificaţia oraşului Sebeş este considerată drept exponenta unui prototip arhaic în sistemul de apărare al oraşelor din Transilvania. Căderea oraşului la atacul turcesc din 1438 pare să fi marcat ireversibil declinul său economic, oglindit foarte sugestiv în silueta bisericii parohiale, a cărei reconstrucţie s-a oprit la frumosul cor hală atribuit atelierului lui Peter Parler. Lipsa posibilităţilor materiale a reprezentat un factor decisiv în păstrarea vechiului sistem de apărare, în pofida tentativelor oraşului de a-şi moderniza fortificaţia în ritmul dezvoltării armamentului şi metodelor de asediu.   

 

Mihaela Sanda Salontai

 

Bibliografie

 

Angelescu et alii 1967: M. Angelescu, G. Gündisch, A. Klein, H. Krasser, Th. Streitfeld, Restaurarea unui monument de arhitectură din epocile romanică şi gotică în cadrul ansamblului de monumente feudale de la Sebeş-Alba, în vol.: Monumente istorice - Studii şi lucrări de restaurare, 2, 1967, p. 90-119.

Anghel 1976: Gheorghe Anghel, Fortificaţia oraşului Sebeş, în Apulum, XIV, 1976, p. 147-160.

Borbély 1943: Borbély Andor, Erdélyi városok képeskönyve 1736-ból, în Erdélyi Múzeum, XLVIII, 1943, p. 213-215.

Entz 1996: Entz Géza, Erdély építészete a 14-16. században, Kolozsvár, 1996.

Gündisch 1981: Gustav Gündisch (hrsg.), Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen 1458-1473, 6. Bd., Bukarest, 1981.

Heitel 1964: Radu Heitel, Monumentele medievale din Sebeş-Alba, Bucureşti, 1964.

Niedermaier et alii 2004: D. D. Iacob, P. Niedermaier, J. Pál, Z. K. Pinter, M. S. Salontai, Städtegeschichteatlas Rumäniens - Mühlbach, Reihe C Transsylvanien, Band 3, Bukarest, 2004.

Marienburg 1987: L. J. Marienburg, Geographie des Grossfürstenthums Siebenbürgen, Hermannstadt, 1813, Nachdruck im: Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens, Bd. 12, Köln Wien, 1987.

Müller 1985: Georg Eduard Müller, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Köln-Wien, 1985.

Nägler 1981: Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981.

Niedermaier 1979: Paul Niedermaier, Siebenbürgische Städte, Bukarest, 1979.

Vătăşianu 1959: Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, Bucureşti, 1956.

Zimmermann, Werner 1892: Franz Zimmermann, Carl Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (1191-1342), 1. Bd., Hermannstadt, 1892.

 

Ilustraţie

 

Fig.1. Sebeş, planul oraşului (prelucrare după Niedermaier 1979): 1. Poarta de vest – 2. Poarta de est – 3. Turnul croitorilor – 4. Turnul poligonal – 5. Poarta de nord – 6. Turnul cizmarilor – 7. Turnul fierarilor – 8. Fost turn al barbacanei (?).

Fig. 2. Zidul din jurul bisericii evanghelice.

Fig. 3. Drumul de strajă, reconstituire grafică.

Fig. 4. Console de burduf, vestigii păstrate pe curtina sudică.

Fig. 5. Turnul croitorilor

Fig. 6. Turnul cizmarilor

Fig. 7. Turnul poligonal

Fig. 8. Poarta de vest cu barbacana, propunere de reconstituire.

Fig. 9. Poarta de est cu barbacana, propunere de reconstituire.

Fig. 10. Vedere de Johann Haas, 1736 (după Borbély 1943).

 

 


 

[1] Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981, p. 176.

[2] Zimmermann, Werner 1892, 71.

[3] Angelescu et alii 1967, 114.

[4] Anghel 1976, 152; Vătăşianu 1959, 40; Niedermaier 1979, 192-193.

[5] Borbély 1943, 213-214.

[6] Niedermaier 1979, 60.

[7] Anghel 1976, 147-148; Müller 1985, 24.

[8] Gündisch 1981, 204-206.

[9] Entz 1996, 455.

[10] Anghel 1976, 153.

[11] Heitel 1964, 29.

[12] Heitel 1964, 29.

[13] Turnul a avut şi o incripţie cu anul 1678, dispărută între timp, care atesta probabil o refacere, cf. Anghel 1976, 157.

[14] S-a presupus că acesta ar fi fost un turn de poartă construit mai târziu şi ulterior dezafectat, cf. Heitel 1964, 28.

[15] Niedermaier et alii, 2004, XI.

[16] Niedermaier et alii, 2004, IX.

[17] Niedermaier et alii, 2004, XI.

[18] Niedermaier et alii, 2004, VIII.

[19] „Sie war zwar vor Zeithen mit einer doppelten Maur und einem Wassergraben umgeben, welche aber in der leztern Corruzischen Unruhe fast an allen sithen der Erde gleich gemacht worden, welche wegen der groszen Armuth derer Einwohner noch dato nicht völlig aufgeführet worden.”, Borbély 1943, 213-214. 

[20] Niedermaier et alii 2004, 9.

[21] Marienburg 1987, 279; Müller 1985, 24.

[22] Anghel 1976, 150.