Giuleşti (jud Maramureş).

Fundaţiile bisericii cneziale  din sec. al XIV-lea

Monument de arhitectură inv. nr. 5567


 

Istoric. Cele mai complete date privind aşezarea din Giuleşti le găsim în lucrarea lui Radu Popa, Cnezatul Marei, studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, cu un studiu antropologic al cimitirului din Giuleşti, întocmit de Ioana Popovici. Studiul a fost editat de Muzeul Judeţean Maramureş – Baia Mare, în anul 1969.

Iată câteva idei edificatoare în ceea ce priveşte trecutul localităţii, precum şi al fundaţiilor bisericii cneziale din sec. al XIV-lea din Giuleşti. Maramureşul face parte din „ţările” româneşti din cuprinsul Transilvaniei. El se identifica geografic cu bazinul superior al Tisei, fiind înconjurat din toate părţile de masive muntoase înalte de 1000 până la 2300 m sau de zone largi improprii unei locuiri omeneşti permanente. Prima ştire documentară referitoare la realităţile de pe Valea Marei datează din anul 1317. Documentul, un privilegiu acordat de regele Carol Robert lui Dragomir şi fraţilor săi, fii lui Dragoş, nu s-a păstrat decât printr-o consemnare mult mai târzie , din 1349, când se pare ca Dragomir nu mai trăia, deoarece este vorba de un Giulea, fiul lui Dragoş, stăpânind satele Giuleşti şi Mestecăniş de pe valea Marei (fig. 1). Familia Giuleştenilor se compunea în 1349, cu ocazia întăririi ei în stăpânirea satelor Giuleşti şi Mestecăniş, din Giulea, fiul lui Dragoş, şi fii săi Dragoş, Ştefan, Tătar/Tatomir, Dragomir, Costea şi  Miroslav. În 1360, anul în care a urmat stabilirii lui Bogdan în Moldova, regele Ludovic a acordat cnezilor  maramureşeni credincioşi coroanei un şir de diplome, prin care le întărea, cu titlu nobiliar, stăpânirea satelor din Maramureş. În Maramureş, aproape fără excepţie, încercările autorităţii regale din a doua jumătate a sec. XIV-lea de a transforma cnezatele de vale în mari domenii nobiliare nu au dat rezultate.

La mijlocul sec. al XVIII-lea, în Maramureş se aflau aproape 15.000 de nobili romani. Sub aspectul raportului dintre persoanele nobile scutite de dări şi cele impozabile, comitatul Maramureş se situa pe atunci pe primul loc din întreg Imperiul austriac.

 

Biserica veche. A fost construită pe botul de terasă pe care se afla şi actuala biserică (fig. 2, 3). S-a stabilit că biserica a avut mai multe faze de construcţie, faza iniţială fiind urmată de alte două, în care monumentul a fost mărit şi pereţii lui consolidaţi. Biserica a fost construită iniţial cu o navă simplă dreptunghiulară, cu dimensiunile interioare de 8,80 x 5,50 m, terminată la răsărit  printr-un altar cu absida semicirculară, având dimensiunile interioare de 6,30 x 3,75 m. Dimensiunile exterioare ale monumentului din aceasta fază au fost de 15 x 7,20 m. Indiciile care au fost descoperite în timpul săpăturilor dovedesc că biserica a fost de la început tencuită în exterior şi că pereţii ei au purtat în interior un strat de pictură aşezat pe tencuiala fină.

Datarea primei faze de construcţie a bisericii vechi din Giuleşti este destul de dificilă. După plan, monumentul face parte dintre bisericile-sală modeste din etapa de sfârşit a romanicului, databilă în Transilvania la finele sec. XIII-lea. Pe de alta parte, cele mai vechi elemente de datare certă care au fost descoperite în cimitir, inele şi monede, aparţin abia sfârşitului de sec. XIV şi început de sec. XV (doi dinari de la regina Maria (1382-1387) găsiţi într-o zonă de morminte răvăşite din exteriorul navei, în partea ei de sud-vest, şi de un inel sigilar găsit la un schelet din coltul de nord-vest al navei, în interior.

A doua fază de construcţie a constat în adăugirea unui turn-clopotniţă pe latura de vest şi a trei contraforturi. Plasarea în timp a celei de-a doua faze de construcţie este mult uşurată de raportul zidurilor ei cu unele morminte datate, şi anume în special la turnul clopotniţă, ale cărui temelii au deranjat un mormânt cu inel sigilar şi monedă de la Sigismund de Luxemburg. Ultima fază de construcţie a realizat lărgirea altor patru contraforturi, pe cele două laturi lungi ale navei vechi şi a unei încăperi mari, pronaos sau pridvor, pe latura de vest a bisericii, unde a înglobat în plan şi turnul clopotniţă. Temeliile ei acoperă sau au deranjat câteva morminte din sec. XVI-XVII. De asemenea,  s-au descoperit fragmente de cahle provenind de la o sobă care pare că a funcţionat în interiorul bisericii, cahle decorate cu vulturul bicefal şi purtând data de 1701. Se plasează astfel ultimele prefaceri ale monumentului la începutul sec. XVIII.

 

Situaţia actuală. Aşa cum reiese din materialul fotografic prezentat, atitudinea parohiei, a sătenilor - sau de ce nu, atitudinea celor care cunosc statutul de monument al rămăşiţelor bisericii şi care gestionează măcar pe plan local monumentele de arhitectură – este să-i spunem „în aşteptare”. Fără îndoială, funcţionează mereu scuza potrivit căreia multe alte monumente care sunt în pericol iminent de degradare.

Păcat însă că, între timp, asupra unui astfel de monument, încet dar sigur, acţionează de asemenea o sumă de factori de degradare, pe care îi listez mai jos:

- amplasarea noilor morminte până la marginea fundaţiilor bisericii, fără ca măcar să se lase o distanţă de gardă de 1-2 m;

- depozitarea unor materiale de construcţie (pietriş, nisip, piatră de râu) care, probabil ar folosi pentru morminte, peste fundaţiile bisericii;

- amplasarea  a ceea ce pare a fi fost poarta de intrare în incinta bisericii, nu e chiar inspirată, şi anume poziţionarea ei direct pe fundaţii, fără a avea grijă să se evite degradarea imaginii sitului;

- practic s-au folosit de fundaţiile de piatră ca să nu se aşeze poarta direct pe pământ;

- din anii 1980, de când am imagini de arhivă şi până astăzi nu s-a îndepărtat iarba şi muşchii de pe fundaţii, lăsându-le în continuare îngropate în vegetaţie, cu excepţia cosirii ierbii (fig. 4, 5, 6.). (Mă întreb: dacă nu era în curtea bisericii amplasamentul s-ar fi obosit cineva să cosească?);

- nu există nici un semnal jos, la poalele amplasamentului, pe unde trece drumul ce leagă Baia Mare de Sighetul Marmaţiei, şosea foarte traficată de turişti, inclusiv străini, care vin îndeosebi în Maramureş pentru turism cultural.

- curăţarea amplasamentului de vegetaţie parazitară;

 - întreţinerea curăţeniei – mi se pare inadmisibil ca, în curtea bisericii în care azi se oficiază slujbe, fundaţiile bisericii cneziale să fi tratate ca platformă menajeră;

- regândirea amplasamentului foişorului – eventual înlăturarea lui;

- amplasarea unei plăci (panou) informative, cu descriere, scurt istoric, schiţe – în vecinătatea fundaţiilor;

- interzicerea îndesării mormintelor în acest cimitir, cel puţin în apropierea fundaţiilor;

- rezolvarea signalisticii la nivelul drumului naţional;

- informarea populaţiei privind atitudinea pe care trebuie s-o aibă faţă de monument (cândva preoţii erau păstrătorii istoriei şi culturii comunităţii), 

- promovarea valorilor istorice legate de cea a localităţii;

- introducerea sitului în circuitele culturale organizate în Maramureş (destinate deocamdată aproape exclusiv arhitecturii din lemn care, cu excepţia bisericilor dispare văzând cu ochii!).

 

Oxana Crăciun

Bibliografie

Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, Muzeul Judeţean de Istorie Maramureş.

CPJ – Maramureş, Delimitarea zonei de protecţie, relevarea şi fotografierea obiectivelor monumente istorice – material fotografic de arhivă;

Pr. nr. 5966/II-1980.