„Biserica lui Boldura”

(pretextul Bălinești)


Trecerea prin Bucovina nu este întreagă fără să vezi Bălineștii (fig. 1). Absolut nimic nu te îndeamnă către ea. Edilii cei prea simpli nu sunt convinși că cineva ar trebui îndrumat către el. Își închipuie că de când există biserica trebuie să se fi născut și atlasul rutier ori GPS-ul perfecționat care să-l aducă pe oltean în tinda frumos străjuită de stâlpi. Nici în curtea locului nu e nimic. Doar o relativă atenționare că ar fi ceva în jurul căruia se întâmplă altceva.

Am descoperit o biserică mult mai frumoasă decât în bibliografie, dar mult mai tristă decât o spun sursele consultabile. Este întoarsă cu susul în jos. Urme de săpări, schele (fig. 2-3), pereți ciocăniți, materiale vraiște. „Ghidul” descoperit după căutări („la cine-i cheia bădiță?”) dă primele semne de disconfort. „D-lul Boldora a zis că nu e voie de fotografiat”. O lasă mai moale pentru că nu are nicio autoritate, nu știe dacă e legal ori nu, este o blândețe de om moldav bine „educat” la cumințenie de călcătorii comuniști de grumaji țărănești. Dar maneta a fost apăsată și mintea noastră a început să scapere adevăruri neauzite.

Ni se pare de-a dreptul revoltător ca cineva care este plătit din sărăcia banilor publici să ne pună stavilă la vederea felului în care ei se cheltuiesc. Ni se pare la fel de scandalos cum de un monument de o asemenea valoare este lăsat să alimenteze ani întregi bugetul unui grupuscul de „experți”. Și dacă ar fi doar acesta sursă de trai bun… Nu credem că cineva i-a luat serios la întrebări pe acești domni cum de ne lasă în iluzia că opera lor este financiar corectă și tehnic ireproșabilă.

La Bălinești s-a început cu stângul. A venit Universitatea Keio din Tokio și a propus un program de restaurări. Se întâmpla prin 2002. Creștinii din Japonia s-au topit însă subit, vrăjiți probabil nu de fascinanta Românie, ci de stilul de luptă ciobănesco-mârșăvesc în care am învățat să practicăm kun-fu pe monumentele istorice. Drept urmare, la cârma Bălineștilor a rămas vizibil doar domnul Oliviu Boldura. Cel puțin aceasta se simte, pentru că, după câte se pare, restauratorilor nu li se aplică regulile naționale de operare a șantierelor din România, care trebuie să afișeze, la curioși ca noi, cine sunt deținătorii, executanții, numărul autorizărilor, termene de realizare și alte fleacuri asemănătoare. Destul că în 2006, Bălineștiul își vedea restaurarea doar în perspectivă[1]. Deși aparținător Universității din București, expertul deține de drept și de facto firma CERECS ART SRL, care contractează toate lucrările sale. Cifrele sale de afaceri sunt destul de concludente. Folclorul local susține că din anul debutului, până la cel ce va muri curând, restauratorii au dominat biserica câte o lună de vară, consumând sume care fac de câteva ori salariile anuale ale câtorva profesori universitari. Cum nu avem controlul cifrelor, nu spunem altceva decât că oricât de mari ar fi ele, nu ne surprinde[2].

Dacă căutăm prin discreția cu care se înconjoară personajele noastre, vom avea surpriza unei „familii”. Nu există doar „biserica lui Boldura”, există și „biserica lui Petrescu”, „biserica lui Anghelescu”. Dar cazurile sunt mult mai numeroase. Dacă am lua însă la socoteală și „bisericile inginerului profesor universitar Szabó Bálint”, din Transilvania, nu știm dacă s-ar ajunge la vreun echilibru de repartiție, dar tot la parcelare de domenii ne-ar duce mintea.

Deși legislația europeană spune clar că orice lucrare, de orice tip, se poate angaja în condiții de concurență liberă, între români și alți continentali, comitetele și comițiile Ministerului Culturii au avut grijă să uite de aceasta și să instituie monopolul „oamenilor de casă”. Nimeni nu pare îngrijorat de faptul că restaurările din România se derulează într-un perfect conflict de interese, cu experți care fac parte din comisii de decizie și sunt, concomitent, executanții contractelor. Singurii fraieri ai jocului sunt arheologii. Din vina lor, au rămas niște bieți pârliți, pe care nimeni nu-i ia în serios. Sunt ieftini, fără rezultate vizibile, muți ca peștii. În rest, arhitecții, inginerii și ce fel de artiști-ajutători or mai fi, câștigă fabulos. Comparat cu media intelectualilor implicați în lucrul cu moștenirea istorică. Dacă nu credeți, ar trebui să verificați ce tipuri de averi au unele dintre personajele implicate, în străinătate. De pildă, numai în Italia.

Consecința acestor stări osificate în România cea post-medievală, este că un domn de casă sau curte, își așează, după modelul masculului care-și marchează teritoriul de rut, o tușă pe un monument. Poate fi un mic pătrat incizat, poate fi o părticică de documentație. Monumentul este „adjudecat”, iar colegii din țarcul inițiaților știu că nimeni altcineva nu se mai poate atinge de el. Licitația obligatorie ar fi un joc formal. Vi la ea și o câștigi în defavoarea feudalului? Păi atunci își pune haina comisionarului decident și te așteaptă el la colț, cu dosarele și rapoartele! Ți le purică în așa hal că te miri cum de ai scăpat reciclarea obligatorie de la restaurarea Capelei sixtine. Tot la mine ajungi nene! Te-ai dat rotund cu prețuri mici și împotriva mea? Îți arăt eu cât de greșit poți fi în muncă. După un asemenea scenariu, cei tineri și mici ori tac și speră să scape cu firimituri de monumente mărunte și secundare ori se antrenează să-i imite pe marii lor dascăli. Rezultatul politicii se observă rapid: doar marile ansambluri, în care banii se mișcă în betonieră de mare capacitate, intră în calcul, micile ansambluri rămân de izbeliște. De ce se preferă o mare biserică din Moldova ori Muntenia, în locul uneia pitice din Hațeg? Este foarte simplu. Nu din lipsă de simpatie ori importanță istorico-culturală scăzută, ci doar pentru că pitica hațegană nu aduce câștig.

Urmează etapa de „conservare”, în care se așteaptă zile mai senine, cu ploi de mană, în care „expertul” își găsește o fereastră de activitate, are el însuși nevoie de alți bani. Atunci, face lobby pentru unul dintre monumentele pe care le deține în zestre, cu semne exterioare de revoltă: „cum este posibil ca așa o comoară, să zacă, să nu fie, să rămână în asemenea hal?” Sau, dacă ecuația este mai complicată, se descoperă un monument nou care trebuie neapărat început. Celelalte, deja cu cepul scos, oricât de minunate ar fi, dacă starețul ori vlădica nu ne iubește, dacă județul nu face vreun proiect gras de adus japonezi ori africani de sud, vor rămâne în schele putrede până la Sfântul așteaptă.

Agitația se termină până se face rost de bani. Niciodată suficienți pentru isprăvirea vreunui obiectiv, totdeauna de așteptat în tranșe noi care să lase de cumpărat grămăjoara de chimicale, mătăuzurile și ocuparea prețiosului timp de o lună al „expertului artist” ce trece o dată - de două ori prin atelierul din biserică, să-și bată pe umeri negrișorii lăsați cu uneltele de execuție. Ori poate numai să le aducă salariile, să discute cu primarul, starețul ori reporterul de la „Foșnetul Obcinelor”. Cel mai frumos e când vine doar cu ambasadorul străin. „Negrișorii” sunt cuminți ori „țopăie” enervant, pentru că, formal, nu au niciun fel de responsabilitate directă, iar o relație cuminte cu localnicii ar fi cam nesărată. Mulți studenți: ieftini, puțin pretențioși la dormit te-miri-unde, la mâncat te-miri-ce, zurbagii, nonconformiști, unii chiar neduși la biserică.

Ca să nu se observe pașii prea mărunți cu care se avansează, se pune obroc pe operă. O lună, să zicem, nu se intră pentru că nobilii meseriași se învârt prin lăcaș. Se lucrează lent, în adevărat ritm de artiști, cu zile faste și nefaste, cu program opțional, în așteptarea agrafelor de prins tunici brun-gălbui de sfinți care nu mai sosesc de la București. Alte 11 luni nu se intră pentru a nu le descoperi urmele? După o lună încheiată nu se ia concediu, nici gând! Se trece la o altă biserică. Să se vadă că și acolo „se lucreaz㔠ori banii se cheltuiesc după grafic. Mai contează că slujbele trebuie mutate în paraclise ori, de nu ar fi ele, în improvizații asemănătoare grajdurilor? Termen de scoatere din funcție: „sine die”! Noi utilizatori se înstăpânesc în lăcașurile de închinare (fig. 4). Vă trebuie biserica mai repede? Ia bateți-vă să mai câștig în plus! Că timp de cheltuit ar fi berechet, doar că standardele mele financiare sunt corespunzătoare rangului pe care mi l-am câștigat. Cu respectul cui, domnule restaurator? Al neștiutorilor și naivilor? Al confraților cu aceleași principii de lucru? Haideți să facem împreună niște liste de monumente date la cheie, și nu al punctelor de lucru, la care nu a mai fost necesară intervenția repetată după câțiva ani! Nu ar fi aceasta lista adevărată a succesului profesional? Totodată al respectului față de monumentele care vă asigură existența deloc modestă?

De când un „cârpaci” (termenul medieval pentru tehnicianul fără mână de artist), poate interzice vederea Pietei lui Michelangelo, sub cuvânt că trebuie să o șteargă mai bine de praf? După sistemul românesc, ar merge la primenit câte un braț de statuie anual. Ce adică ar fi secret? Cum se ține șpaclul ori pensula? Ce recipiente adăpostesc miraculoasele produse de alchimie contemporană? Ce sandwich-uri ori sucuri îi hrănesc pe schele pe harnicii lucrători?  

Ceea ce este discutabil ar fi și felul în care picturile sunt redate. În numeroase cazuri, se distinge clar că se operează cu repictări, ceea ce este fundamental incorect. Mulți văd, puțini cunosc. Chiar dacă se dă deasupra cu ulei, tot nu ajunge nimeni la pușcărie. Cât de confortabil s-ar simți specialiștii noștri dacă recepțiile de lucrări ar fi obligatorii cu experți străini?

Mai este de adăugat că nicio astfel de restaurare nu ne-a redat inscripțiile zgâriate pe fresce (fig. 5). Tratate în bloc drept neavenite deteriorări ale suportului cromatic, ele sunt consecvent trimise în neant. Din nou, concluzia este că se urmărește simplu doar câștigul restauratorului de frescă, recuperarea mesajelor istorice fiind secundară ori chiar deloc importantă.

Ei bine, cireașa de pe tort ar fi aceea că, deși bine plătiți ca profi universitari, contractanți favorizați de soarta crizei perpetue naționale, li se face și serviciul de a li se plăti integral opera teoretică în justă proporționalitate cu ceea ce fac. Un calcul minim, ne spune că pentru un tiraj de 1000 de exemplare, de carte cu circa 450 pagini, cu ilustrație color bogată[3], ar fi trebuit să se aloce aproximativ 40.000 lei. Tot bani publici și aceia, în condițiile în care finanțările, la fel de publice și obișnuite pentru carte, se învârt la sume maxime de câteva mii de lei, cuantumuri socotite completări la alți bani aduși din alte părți ori presupuși a se recupera din vânzări. Nu facem vreo aluzie la decesul țapului vecinei, ci doar afirmăm că bucata de tort tăiată pentru un volum care se ocupă despre cum se recâștigă o operă artistică nu poate fi mai mare decât cea pentru un volum care descrie operele însăși. După ce vom vedea un volum finanțat la fel de Ministerul Culturii pentru Arbore ori Sucevița, vom crede că ar fi cazul să se aloce și pentru publicarea arheologiei lor și a felului în care s-au descoperit compușii cu bacterii ticăloșite la culoarea albastrului de Voroneț. Este numai o chestiune de priorități. 

Raza de soare este aceea că în România există și alți îngrijitori de monumente. Beneficiarii de munca lor nu știu încă să-i caute. Aceasta este cea dintâi problemă. La fel cum asfaltatorul ori vidanjorul general este primit pe tavă de la fratele politic mai mare, tot cam așa se procedează astăzi cu recrutarea oamenilor cu care monumentele pot fi ajutate. De la faza „am auzit”, „mi-a spus”, „mi s-a recomandat” se poate facil ajunge la „necunoscuți” titrați cu prețuri decente și cu rezultate vizibile, recrutați din licitații libere bine organizate ori sprijinite de onești și competenți responsabili din direcțiile județene de cultură. Evident, negându-se „dreptul de autor” pe ansamblu. O frescă de biserică nu este un vas spart în cioburi, pe care un singur om le poate repune împreună. Sunt acolo compartimente, pereți, registre, chiar tablouri individuale care pot fi negociate la refacere. O singură documentație generală trebuie să fie suficientă pentru oricine ar trece la înlăturarea fumului de lumânări, igrasiei ori a mâzgălelilor de mâini credincioase, dar cu har sărac de la Domnul. În baza ei, ar trebui să lucreze oricâte echipe de lucru s-ar găsi. De există vreo nemulțumire a deținătorului, în termeni capitaliști, ne despărțim prietenește, după plata arginților de factură, și vine un alt meșter.

Tot beneficiarul ar merita să înceapă prin a calcula cât l-ar costa totul, nu să înceapă un monument, ci să-l și termine. Într-o asemenea poveste, biserica ar putea spune „nu”-uri repetate la „gesturile” de bunăvoință sosite din an-în-paște de la vreun responsabil al culturii naționale ori de la vreun îmbogățit dubios preocupat să-și spele păcatele în apropierea socotelii de apoi. Cât nu există garanții de finalitate, intrarea în restaurare este un risc prea mare. Acelea de a deschide un sac fără fund, acela de a intra într-un tunel fără luminiță vizibilă la capăt. Lepădând statul, nu putem înțelege cum de instituția bisericii nu e în stare să lucreze sistematic, orientând banii mulți pe care îi deține, pe baza unor principii cooperatiste, în litera unui plan stabilit în interiorul ei. Mai adăugăm că nu este nicio inovație invocată. Fără niciun fel de pompe de injecție europene ori de la regele cel bun și înțelept, sașii ardeleni și-au construit toate bisericile fortificate. În fiecare an exista o taxație generală, din care beneficiau pe rând toți care aveau nevoie de fonduri de lucru. Rezultatele se văd și astăzi, nu? Cel mai puțin s-a auzit despre constructorii și restauratorii lor.

Restauratorul nu are niciun drept de monopol, numai dreptul competent de a lucra pe exact atât pentru cât este plătit. De ce trebuie smuls ori postulat angajamentul beneficiarului de a-l folosi continuu numai pe el? Poate într-un an este prea ocupat ori în altul își tratează un rictus muscular care îl împiedică să-și folosească două degete de la mâna dreaptă. Beneficiarul trebuie să înghită în sec, cu banii la bancă, așteptând ca restauratorului să-i treacă belelele ori programele prioritare? El este un simplu instrument de refacere a operei pe care, înaintea sa, altcineva, cu talent triplu decât al său, l-a dăruit unei lumi aparte, fără să știe că și veșniciei. El re-face, nu face. Este un meșteșugar care transmite obiecte, fără să spună prea multe despre semnificația lor cultural-istorică. Instrumentul nu poate fi nici mai scump, nici mai presus moral decât creatorul. Iar între cei doi mai este încă un spațiu cuprinzător. Și mai dur, niciun Pensulescu ori Structurescu nu va ajunge comparabil cu Vătășianu ori Drăguț. Toți vor vedea Academia doar din exterior. Aceasta este o pledoarie pentru decență și reașezarea lucrurilor în scara corectă a valorilor.

„Stăpânii” de biserici ori, în general, de monumente despre care s-a scris aici ar trebui să-și pună capăt carierelor. Nu celor profesionale, evident, ci acelora de afaceri de fanfaroni cu „vacă publică de muls după perdea”. Cei despre care scriem au uitat că se înscriu în istorie, adică acea parte de memorie colectivă care înregistrează și judecă. Făptuirile lor vor ajunge sigur în muzeul restauratorilor din România, nu numai prin rezultatele lor finale, ci și prin mecanismele care le-au însoțit. Măcar aceasta ar putea fi „răzbunarea” istoricilor înlăturați atât de „elegant” din afacerea gestionării monumentelor istorice.

 

Mirela Strătulescu, Anca Botanci

(cu colaborarea lui Adrian Andrei Rusu)

 

fig. 1

 

fig. 2

 

fig. 3

 

fig. 4

 

fig. 5


 

[1] O. Boldura, Perspectives on the Restoration of the Bălinești Church, în Revista Monumentelor Istorice, 75, 2006.

[2] Spre exemplu, contractul firmei, semnat în anul 2009, pentru Mănăstirea Brâncoveni s-a ridicat la peste 1.200.000 de lei (http://www.dgmarket.ro/tenders/np-notice.do~3553480 ).

[3] Vol. O. Boldura, Pictura murală din nordul Moldovei - Modificări estetice și restaurare, 2009, semnalat de „Monitorul de Suceava”.