Jocul cu numele cetăților medievale

 


 

Secolele care au trecut de la sfârșitul Evului Mediu ne-au transmis câteva duzini de numiri de cetăți importante. Fortificațiile mici nu am avut decât foarte rar prilejul de a ne transmite același lucru.

Este sigur că același Ev Mediu era conștient de moștenirea antichității. Un toponim ca acela de Földvár (= Cetate de pământ, lb. magh., ajunsă la noi „Feldioara”), cu variantele lui mai mult sau mai puțin corupte, nu se putea aplica decât unor fortificații non-funcționale. Aceasta pentru că, cei care mânuiau termenul știau bine că nici o cetate fără componente de lemn nu poate fi utilizată altfel decât provizoriu. Probabil că în dreptul acestui aliniat se cuvine să stea și atenționarea în legătură cu topicele care folosesc prefixele Ó-vár (lb. magh.) sau Alt-burg (lb. germ.), pentru „cetăți vechi”. Este suficient de relevantă citarea „Cetății Vechi” de la Cluj, pentru a înțelege că este aproape imposibil de stabilit dacă a fost vorba despre marcarea unei realități antice ori, dimpotrivă, a uneia medievale, date după apariția unei alte cetăți, noi.

Faptul că cetățile nou ridicate poartă denumiri proprii este deja semnul foarte bun pentru independența existențială pe care au dobândit-o în mentalul social al timpului. Ar putea să fie vorba și de un transfer onomastic resimțit dinspre biserică. Căci, nu exista nici o biserică care să nu aibă nume (echivalent cu hramul ei, dar adesea și un altul, care este legat de formele și culorile ei specifice – Rotonda, Biserica Albă etc.). Poate că ar trebui să ne punem problema în ce măsură o cetate fără nume nu este decât, una părăsită. Tot aici investigația ar merita combinată cu toponimele care conțin radicale cu trimitere la cetăți, dar care se referă, în fapt, la ruine antice. Dincolo de particularizarea analizei, apariția acestor toponime demonstrează penetrarea conceptului de cetate în societatea timpului și analogia care era făcută între un obiectiv viu și unul aflat într-o anume stare de degradare.

Este cert că avem un patrimoniu onomastic pierdut. Nu îndrăznim să încercăm să-l recuperăm integral din toponimia înregistrată livresc (cel mai devreme la început de secol XIX). Mutațiile sunt prea mari în acel teren.

Este pe deplin posibil ca numele unor cetăți să fi fost schimbat în mod deliberat, în cursul istoriei lor. Tot astfel s-au petrecut lucrurile și cu bisericile (schimbări de hram), dar și cu unele sate. În cazul cetăților regale, denumirea cea veche putea aminti de un fost proprietar deposedat ori de o stăpânire prea mare sau care nu mai era deținută de către rege (Cheud, Szilágy, apoi Aranyos; eventual Derguech – Hunyad – Sebesvár – Bologa; Gureni, în locul unei vechi denumiri bulgare). Dar, este sigur că și aristocrații au utilizat des modalitățile de schimbare a numelor de locuri, în felul cum o vor face și pentru alte tipuri de averi (moșii întregi, sate). Mobilele au fost aceleași: sustrageri de la confiscări ori partaje, stimularea donației, scontând pe ignoranța geografică a cancelariilor.

Nu există nume cu adevărat tipice pentru cetăți. Și numele prea „sonore” (Tălmaciu, devenit „coroana țării” Landskron) intervin ceva mai târziu, către sfârșitul perioadei de care ne ocupăm, înlocuind probabil altele considerate nepotrivite ori demodate.

Am putea opera cu o asemenea clasificare:

1. Nume care desemnează amplasamente posesoare de anterioare nume topice. Varianta cea mai ușoară a fost realizată prin asocierea localității preexistente cu cetatea ulterior construită acolo (Agriș, Ciceu, Deva, Dezna, Făgăraș, Gurghiu, Hațeg). Poate că în fraza anterioară am exprimat, de fapt o restricționare, și corect ar fi să ne gândim la „moșie”, nu neapărat la o localitate. De acolo a rezultat posibilitatea confuziei dintre cele două obiective (cazul Subcetate - Hațeg) ori căutarea obiectivelor dispărute numai în perimetrele așezărilor civile, de astăzi. Problema s-a rezolvat doar uneori, după o legitate pe care nu o percepem în toate intimitățile ei, când vechiul nume a primit sufixul care să-l facă de recunoscut ca o nouă realitate (Nume + „var” sau + „burg”: Kolozs+var, Hunyad+var, Sebes+var, Seges+var etc. Michels+burg, Schess+burg, Schtolzen+burg, Weissen+burg etc.).

Tot un loc generos, în cazul de acum, valea unui râu, câtă vreme nu exista vreo concurență ori celelalte obiective, care se născuseră mai devreme, erau foarte puțin importante, a născut facil, o „cetate a râului”. Așa avem Timișoara (= Cetatea Timișului), Cetatea de Baltă (dar în lb. magh. Küküllövár, = Cetatea Târnavei), Bologa (Sebesvár, de la apa Sebeșului), Cheresig (Körösszeg, de la Criș) sau izvoare de râuri (Borzafő = ?, „izvorul Bârzei”; Krassófő = Carașova, „izvorul Carașului”).

2. Numiri particulare, cu rezonanțe geografică. Probabil cea mai mare frecvență de numiri a ieșit din percepția vizuală directă, fie că a fost simplă, fie una aproape „literară”. Să le urmărim pe rând.

Dealul a produs ușor un Gurghiu (görgény = gorgan, lb. magh.) sau un Ciceu (csucs = vârf, lb. magh.). Prozaică, o denumire ca aceea de „Colț” (din secolul al XV-lea), marchează particularitatea stâncii de fundament, care mai are și semnificația de a fi singura numire românească transmisă până la noi. Ea este în perfectă consonanță cu numele de „pietroasa-pietrosul” (Kőved, Bocșa) sau cu „movila de piatr㔠(Kőhalom, Rupea). Ceva mai nesigură este apartenența, în această familie, a „cetății de piatr㔠(ori „de pe piatr㔠?) (Chioar).

Medievalii nu au fost lipsiți de fantezia de a folosi denumiri metaforice. Mai sigură este „piatra [cetatea] regelui” (Piatra Craiului). În asemenea condiții a apărut, cu o frecvență dintre cele mai notabile, „piatra șoimilor” (Bixad, Șemlac, Șinteu, Șoimi, Șoimoș), „cetatea caprei” (Craiva - Piatra Craivii). Din nou o „piatr㔠era socotită și cetatea episcopală de la Tăuți.

Probabil tot amplasamentul a fost cel care, în opoziție cu locul înalt, rezervat șoimilor sau caprelor, a plasat „cetatea șoarecilor” (Egervar, Glogoveț). Tot vizuina unui animal (görény = dihor) a dat, probabil, Gureni. O raritate, care după toate semnele ar putea fi numai un simplu transfer de la localitatea preexistentă, ar fi cetatea „locului frumos” (Széphely, Jebel).

Nu este exclus ca înălțimea să fi dat numele unor efecte vizuale: „dealul negru”, în sens de „cetatea negurilor” (Codlea), „strălucitoarea” (Fényes = Finiș, Florești, dar posibil și varianta „[cetatea] dinspre înălțime”), „luminoasa” (Világosvár, Șiria), „cetatea aurie, aurit㔠(Aranyos – Cheud). Salgo este tot o „strălucitoare”. A fost unul dintre puținele nume care apare cu oarecare frecvență în regat (mai apar două, în comitatele Hont și Nógrád, din Ungaria actuală). Și efectele sonore, ambianța ecourilor, au servit ca sursă de numire (Latorvar – toponim din secolul al XIII-lea, Lauterburg, Lotrioara).

3. Nume care vorbesc despre forma și starea cetăților. Primul caz este al Oradiei (Várad = Cetate mică, lb. magh.). În orașe (Cluj sigur, Brașov și Sibiu probabil) se amintesc „cetăți vechi” sau „orașe vechi”. O singură cetate devine „nou㔠(Újvár, Gogan Varolea).

4. Nume de persoane transferate. Asocierea este greu de stabilit. A fost preluat numele primului proprietar, respectiv constructor ? A fost vorba despre un toponim mai vechi, care purta deja antroponimicul ?

Castrele arpadiene au pornit cu nume pe care deja Anonymus le bănuia conexate primilor comandanți ori întemeietori (Alba - Gyula, Dăbâca - Doboka, Hunedoara - Hunyad, Turda - Torda). Marcarea suspiciunilor legate de aserțiunile notarului este corectă pentru că, în dese cazuri, originea numelor nu a putut fi nici verificată, nici identificată cu multă acuratețe, din punct de vedere strict lingvistic. Sufixarea cu –vár (= cetate, lb. magh.) a unora dintre nume este destul de rară și a rezultat probabil din necesitatea de a distinge în mobilarea teritorială, alte componente toponimice identice ori pentru a face un decupaj mai restrâns dintr-o suprafață geografică largă, care poseda deja un nume circulat și recunoscut ca atare. Deci, și acest lucru ar merita avut în vedere: un teritoriu s-a numit așa cum pretinde cronicarul, iar ceva mai târziu a apărut și cetatea care a preluat același nume.

Pe de altă parte, formula este de acceptat de la început, pentru că uzanța a continuat: „cetatea lui Desideriu” (Dezső-vár – Almaș), „cetatea (piatra) lui Dietrich” (Bran), „cetatea (piatra) lui Dran (Drankó, eventual Drankő ?, Drencova), „[turnul lui] Csak” (Csák [tornya], Ciacova), dar posibil și „[cetatea lui] Adrian” (Sălard). Numai în cazul Almașului s-a putut face o relaționare cu un posibil personaj istoric.

Practica a fost, destul de comună la fortificațiile ridicate de greavii sași. Săsciorii a fost, inițial, „cetatea lui Petru” (castrum Petri). La fel s-au petrecut lucrurile cu Câlnicul, al cărui nume de sat și cetate derivă tot de la un greav, „Chyl”, cu istorie destul de bine racordată la aceea a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Preluând ulterior cetățile, comunitățile rurale au renunțat probabil la o parte din vechile nume, tocmai pentru a face marcarea de stăpânire nouă, astfel încât cele mai multe și-au asociat numele mai mult de acela al localităților.

6. Nume religioase. Teutonii au adus practica denominativă la două cetăți și au lăsat-o amintire temeinică, măcar localităților care au rezultat lângă ele: „a Sfintei Fecioare” (Castrum Sancte Mariae) și „a Crucii” (Cruceburg). Altă denumire de acest tip apare la Tăuți, care, fiind stăpânită de instituții ecleziastice de la Alba Iulia, a primit numele de „Piatra Sfântului Mihail” (Lapis Sancti Michaelis). Dar și aici ne putem întreba dacă nu este vorba numai despre transferul sfântului patron al episcopiei, nicidecum o inovare religioasă specifică. Ultimele cazuri sunt ale „Cetății Sfântului Nicolae” (Sânmiclăuș) de la Turda și al „Cetății Sfântului Ladislau” de la Coronini (Pescari).

După ce am citat-o puțin mai sus, stăm în cumpănă și în fața numelui cetății de la Sălard, „Adrian”. Este limpede că nu este un transfer de la nici un fel de localitate. Pare posibil ca să fi fost vorba despre un toponim, onomasticon al vreunui constructor, dar și a sfântului cu același nume.

Un caz cu totul aparte este numele cetății dispărute Menteu, care are în traducere românească, semnificația de „salvatoarea”, „izbăvitoarea”. Cel mai plauzibil ar fi să socotim că numele se referă la Sfânta Fecioară, și nu cetatea în sine ar fi avut această calitate.

7. Nume de idoli sau păgâni. Categoria conține formele de „bálvány” (= idol, lb. magh.) (Balványos vár, Unguraș, dar probabil și Turia) și „zsidó” (= păgân, ulterior și evreu, lb. magh.) (Zsidóvár, Jdioara).

Apoi, toponimia care se asociază fortificațiilor de astăzi este, în bună parte, un produs de folclor, ulterior vremurilor în care cetățile au funcționat. S-au operat analize pentru unele dintre ele: măgură (= ridicătură artificială), cetate, din păcate irelevante fie și prin faptul că pornesc de la falsa premisă că ele se originează doar din antichitatea clasică daco-romană. Unele sunt sugerate de forme de relief, alteori de simple accidente. Toponimia maghiară și germană (săsească) străbate cel mai mult în documentele de epocă, însoțind numele proprii.

În cazul celei maghiare este vorba, cel mai des, despre o sufixare, mai rar prefixare, cu - var (= cetate). Ea transmite cel mai frecvent nume proprii ori o multitudine de forme de genul: pogányvár (= cetatea păgânilor, lb. magh.; și în continuare la fel), bólondvár (= cetatea nebunilor), bálványvár-bálvanyosvár (= cetatea idolilor), zsidóvár (= cetatea jidovilor) (unele strict contemporane funcționării), leányvár (= cetatea fetei), tüskevár (= cetate spinilor), várhegy (= dealul cetății), várdomb (= movila, dâmbul cetății). O parte dintre ele au devenit numiri istorice, trecute și în limba română și neînțelese ca origine. Nu discutăm aici mecanismele de formare ale acestei toponimii. Numele care se referă la păgâni, idoli sau jidovi sunt, de obicei transferate de la vechi fortificații sau amplasamente care păreau a fi anterior fortificate, în preistorie și antichitate.

În toponimia germană aproximativ același lucru se petrece cu -burg (= cetate). Asocierea este foarte specifică teritoriilor austriece din secolul al XIII-lea, nu însă și Transilvaniei. De acolo rezultă, de pildă un Cruceburg, Marienburg, Sässburg (Sighișoara), dar Klausenburg (Cluj) este deja mai târziu etc. Un produs târziu, dacă nu legat de negurile care înconjurau culmea de amplasare, atunci de la incendiul cert care a scos-o din funcțiune, este și Schwartzburg (Cetatea Neagră, Codlea). La numele cu sufixul precedent, se adaugă, mai rar, sufixul -stein (= piatră), regăsit la Dietrichstein (Bran).

Între toponime există unele care au o clară origine livrescă, fiind formate târziu, în secolele XVIII-XIX, ca urmare a influențelor exercitate de intelectualitate, în lumea satelor. Cu greu se poate astfel exploata un toponim ca acela de Attila-vár de la Vârghiș ori Szent László vár, folosit pentru Șieu-Măgheruș, la sfârșitul secolului al XIX-lea ori la Ghindari, în același veac. În cazul primului loc, cercetarea arheologică a demonstrat că este vorba despre o fortificație construită doar în secolul al XIV-lea. Alt caz este cel al toponimului care se asocia cetății Almaș, la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Dialu Csori), ca apoi, aceeași loc, cu cetate, să devină Dezsövár (= Cetatea lui Desideriu, lb. magh.). La Bologa, mecanisme greu de urmărit au adăugat donjonului, numele total nepotrivit și incorect de Appafi torony (= Turnul Appafi, lb. magh.). Parcă compensativ, donjonul de la Câlnic primea porecla de turnul Siegfried, după eroul principal al Cântecului Nibelungilor. Utilizarea termenului de Culă pentru donjonul de la Ciacova sau turnurile de la Svinița, este semnificativ pentru o asimilare tardivă, eventual prin filieră turcă sau balcanică (inclusiv olteană). În sfârșit, să notăm că Timotei Cipariu preluase, nu știm dacă direct din Bonfinius ori de la Benkő József, ideea că cetatea de la Gogan Varolea, prin numele ei, nu era altceva decât moștenitoarea Cogeon-ului (Kogaion) dacic, la fel cum Deva nu era decât o fostă dava, cu nume pervertit în scurgerea secolelor. După unele surse, Nicolae Iorga ar fi „inventatorul” numelui românesc al Șinteului (Solyomkő, Piatra Șoimului), de lângă Aleșd. Și felul în care cetatea de la Breaza a ajuns a lui Negru-Vodă, ar fi la fel de interesant de aflat. La o analiză amănunțită, există îndoieli dintre cele mai serioase că respectiva cetate ar fi avut ceva cu geneza Țării Românești. Este un proces similar aceluia care, în Oltenia și Hunedoara, a născut ideea fertilă a originii majorității mănăstirilor ortodoxe de la Sf. Nicodim de la Tismana. Istoria acestor prefaceri toponomastice târzii este esențială pentru cunoaștere, deoarece au sfârșit prin a avea o priză rapidă în conștiința comună și au devenit de o rezistență de-a dreptul periculoasă, construind în fapt o mitologie otrăvitoare.

Mai trebuie remarcată o ultimă problemă legată de această grupă de toponime. Este vorba despre redarea numelor localităților în care se află cetățile. Lucrul este complicat prin existența și persistența (dincolo de normativele generale internaționale de folosire a numelor geografice) a denumirilor trilingve. Acestea prevăd obligativitatea redării denumirilor oficiale actuale, dincolo de care, orice istoric poate să mai adauge, pentru un plus de preciziune, ce fel de veche denumire pe care o dorește sau o socotește necesară. Apoi, fără suficientă grijă ori datorită unor reforme administrative, care au mișcat pe neștiute hotarele, monumentele s-au „transferat” dintr-o localitate în alta. Din toate aceste considerente, au rezultat fortificații „noi”, altele care nu mai pot fi recunoscute. Vom cita în continuare echivalările toponimice majore ale istoricului Fügedi Erik, care, din 37 localități cu cetăți, a redat incorect un număr de 11, două sunt confundate (Unguraș cu Turia - de aici, după toate probabilitățile, a trecut și la H. Fabini, și Mehadia cu Severinul), trei au fost localizate incorect, una echivalată cu o alta (Gilău cu Florești), una nu este plasată în România (Coronini, fost Pescari), cum ar fi trebuit, despre alta nu am auzit deloc (Tornistye – Rimetea). Dar exemplul nu este singular sau specific pentru istoriografia maghiară. Ne limităm să semnalăm confuzia dintre cele două Ciceuri: unul plus un adaos toponimic despărțit de cratimă (jud. Bistrița-Năsăud) și Ciceu (jud. Harghita). Ironia face ca administrația românească să fi schimbat tocmai numele localității cetății stăpânite odinioară de către Moldova într-unul cvadruplat și sufixat cu adausuri dintre cele mai comune și nesemnificative (-Corabia, -Giulești, -Mihăiești, -Poieni). Dar vechea Cetate de Baltă, distrusă până sub firul ierbii, a ajuns să fie văzută în castelul Haller (unde se fabrică șampania de Jidvei), iar Ciceul moldovean a ajuns, de fapt, Ciceu-Ciuc.

Despre ansamblul fortificațiilor medievale, ca de altfel, toate ruinele de altă natură, medievale sau nu, există o cantitate impresionantă de folclor. O parte a fost colectat, despre altul se știe când și de către cine a fost produs; în sfârșit, alte componente au ajuns deja în marea literatură (în lb. magh. Jokai Mór, lb. franceză Jules Verne (cetatea Colț = Castelul din Carpați). Motivele circulate sunt atât de banale, încât ar intra pe cuprinsul unei singure pagini (ex.: comori, fete sărace, zâne și prințese - toate frumoase, salvate -, pivnițe, tuneluri, uriași etc.).

Vom spune din capul locului că, dată fiind distanța apreciabilă care separă epoca medievală, de aceea în care cea mai veche literatură populară a fost așternută pe hârtie, este într-atât de mare, încât ar fi cu totul de prisos să o luăm în seamă. Pentru a constata ce performanțe este capabilă să dezvolte asemenea creație, am avut deja un bun exemplu în legendele legate de Șieu-Măgheruș, și originile lui, chipurile, la Sf. Ladislau. A fost un caz maghiar, dar avem și altele, românești. Un exemplu românesc este acela al „cetăților (!) lui Negru Vodă”. Monumentul pe care îl avem acum în atenție a fost asociat, în Transilvania, cu cetatea de la Breaza. Transferul istoriografic al apelativului s-a produs târziu, abia după anul 1969, luând treptat, o încărcătură din ce în ce mai grea. Astăzi pare să fie atât de bine răspândit, încât nu mai este considerat mitologie, ci adevăr istoric „pur”. Presupusul dat popular, este combinat cu infuzii serioase, inoculate de către cadrele didactice  ori clerul inferior.

Mai înserăm și situațiile în care, sub același impact semidoct, al îngroșării rosturilor lumii antice, dătătoare de (pretinse) identități culturale, cele mai multe cetății au devenit, pentru români, „dacice sau romane”, iar pentru maghiari, „cetăți ale ungurilor păgâni” sau „ale sfinților regi”. De aici, calea noilor denumiri este larg deschisă …

 

Adrian Andrei Rusu

(fragment din volumul Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și vecinătățile ei în sec. XIII-XIV. – sub tipar)