Mic tablou al stărilor din medievistică

 


 

 Este foarte greu de schițat “portretul” medievisticii românești la 15 ani după prăbușirea unui regim și cu doi ani înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Este greu de spus dacă acum, în 2005, suntem mai aproape de istoriografia epocii Ceaușescu sau de cea occidentală spre care tindem, măcar la nivel declarativ. Personal credem că absența unui bilanț făcut în 1990 a cântărit greu în evoluția ulterioară a istoriografiei românești. Cu fiecare an care a trecut și ca urmare a supraviețuirii unor “dinozauri”, a prins tot mai mult contur convingerea că, din moment ce este “democrație”, totul este permis. Așa s-a făcut că în secolul al XXI-lea medievistica românească a intrat cu un tratat de istorie în care texte aparținând lui Șerban Papacostea, Francisc Pall, Mihail Berza (ca să menționăm doar câteva cazuri) apar sub alte semnături. Faptul, fără precedent, a încercat să fie trecut cu vederea invocându-se fie scuze trase de păr (“au fost omise ghilimelele”), fie sofisme (“cum poate fi vorba de plagiat într-o operă de o asemenea anvergură ?”) fie, în sfârșit, afirmații categorice și grosolane aparținând unor persoane plasate in poziții de autoritate (“cine contestă valoarea tratatului este francamente cretin !”). Lipsa de reacții a celor mai mulți medieviști români a putut crea diriguitorilor “monumentalei” sinteze impresia că a fost depășit㠓criza ghilimelelor”. Nimic mai fals. Criza există și chiar tratatul de istorie este mai degrabă un efect, decât o cauză. Vom încerca să explicîm fără a avea pretenția că putem oferi un diagnostic complet asupra stării actuale a medievisticii românești. Există foarte multe probleme și doar un efort colectiv și o dezbatere reală pot provoca o schimbare a stării actuale de lucru.

1. Am amintit mai sus lipsa unui bilanţ care să fi fost făcut în anii 1990-1991. În acest fel, un stil de lucru aparţinând unei epoci teoretic apuse a supravieţuit şi chiar s-a consolidat. Reacţiile faţă de apariţia manualelor “alternative” sunt concludente în acest sens; astfel s-a ajuns la paradoxul că, deşi la nivelul declaraţiilor politice, toată lumea era şi este de acord că ne îndreptăm spre vest, la nivel istoriografic paradigma general acceptată a fost cea a unei istoriografii patriotarde. Promotorii unei asemenea concepţii nu au înţeles că, în acest fel, istoriografia românească va continua să se auto-marginalizeze rămânând la un nivel problematic şi conceptual specific epocii romantice (în cel mai bun caz).

2. Lipsa unui bilanţ a fost completată de lipsa unei strategii. Neştiind unde se află la nivel ştiinţific, forul diriguitor al cercetării nu a părut să fie interesat nici spre ce se îndreaptă. Interesul pentru promovarea unor direcţii de cercetare, pentru revigorarea altora sau pentru formarea unor noi specialişti a fost minim. Lucrurile au fost lăsate la voia întâmplării, fiecare a cercetat ceea ce a dorit (ceea ce nu este neapărat rău), dar atunci când a fost vorba să se înceapă un proiect de mare amploare (“tratatul”) nimeni nu prea a părut să fie conştient de problemele puse de un asemenea demers. 

3. Absenţa strategiei a fost agravată de lipsa de comunicare din interiorul breslei. Într-o epocă a exploziei comunicaţiilor este foarte greu să ştii, dacă te afli la Bucureşti, ce lucrează colegii de la Iaşi sau Cluj, ce cărţi sau publicaţii au mai apărut ş.a.m.d. Mai mult decât atât, dac㠓seniorii” se cunosc măcar unii cu alţii, între noile generaţii contactele se stabilesc mult mai greu chiar şi în situaţia în care există subiecte de interes comun. Colocviile şi simpozioanele par, la prima vedere, să suplinească această deficienţă, dar amploarea dată acestor manifestări de organizatori face ca, în ultimă instanţă, fiecare să graviteze în jurul unor persoane deja cunoscute. În plus, oricât ar părea de paradoxal, aceste reuniuni ştiinţifice reuşesc foarte rar să provoace dezbateri între specialişti. Numărul exagerat de mare de comunicări lasă prea puţin timp discuţiilor şi chiar şi atunci când acestea există, constituie mai mult o dovadă de politeţe.

Se adaugă chair faptul că aceste colocvii sunt, în multe situaţii, pur conjuncturale. Există doi-trei cercetători care lucrează la o temă şi care organizează o manifestare ştiinşifică. Brusc apar peste noapte alţi “n” specialişti şi exemplul anului Ştefan cel Mare este cât se poate de ilustrativ.

4. Lipsa de comunicare a mers mână în mână cu diminuarea până aproape de dispariţie a dezbaterilor. Criticile formulate în recenzii (atunci când apar) sunt considerate fie ca o dovadă de preţiozitate, fie ca un exemplu de rea-voinţă. Pentru a nu risca să superi pe cineva ori te abţii, ori faci câteva rânduri de complezenţă. Există, în instituţiile în care lucrăm, o percepţie cel puţin ciudată a rolului recenziilor în viaţa ştiinţifică. Pe de o parte se afirmă c㠓tinerii” trebuie să facă recenzii “pentru a-şi forma stilul” şi se induce ideea că este sub demnitatea unui “mare senior” să recenzeze o carte. Desigur, nu e deloc rău ca “ucenicii” să deprindă spiritul critic, dar nu înţeleg de ce acesta trebuie uitat de către cercetătorii consacraţi. Efectul pervers este că atunci când junele X face o recenzie critică, reacţia imediată este “cine mai e şi ăsta ?”, “n-am auzit  niciodată de el !”, “ce competenţă are să judece o lucrare ?” etc. Toată această atitudine este consacrată de forul tutelar – Academia Român㠖 care, în evaluările anuale, acordă un punctaj infim recenziilor considerate probabil un gen ştiinţific minor, un balast. Se uită astfel că lucrarea lui Gh. I. Brătianu, “O enigmă şi un miracol istoric”, este în fapt o recenzie sau că studiul lui Francisc Pall consacrat cruciadei târzii este un răspuns la cartea lui Aziz S. Atiya.

5. Dispariţia recenziilor veritabile a dus implicit la scăderea calităţii în multe situaţii. S-a generalizat ideea că merge oricum, că orice ai scrie nu citeşte nimeni şi că tot ce contează, la urma urmei, este “să-ţi faci planul”. Este suficient să parcurgi sumarele revistelor pentru a constata disproporţia îngrijorătoare între studiile care propun ceva nou fie la nivelul documentaţiei, fie la nivelul interpretării şi cele care nu-şi propun decât să adauge un titlu la multe altele existente. Potrivit unei opinii din afara breslei, am ajuns să scriem mai mult decât cercetăm şi aceasta pentru c㠖 din nou – există o foarte mare docilitate faţă de constrângerile sistemului. Potrivit grilei de evaluare pe care trebuie să o îndeplinim, pentru a nu fi arşi la buzunare, trebuie să publicăm patru-cinci studii pe an (număr variabil în funcţie de număr de pagini, loc de publicare, limba în care a fost publicat etc.) şi să-ţi mai faci şi lucrarea de plan, pentru care ni se alocă, în mod generos, câte un an şi jumătate. Credem că orice comentariu este de prisos. Un an şi jumătate este necesar doar ca să parcurgi izvoarele şi bibliografia (în cazul în care nu e vorba de un subiect pretenţios).

În acest fel, la sfârţitul fiecărui an, instituţia în care lucrăm mai prezintă o listă impresionantă de cărţi şi studii. Totul pare a fi perfect, atât de perfect încât începem să ne întrebăm de ce mai există cârcotaşi ca noi. Dar, ceea ce este totuşi tonic, aceeaşi cârcotaşi nu scad în număr, ci se înmulţesc !

 15.04.2005