Istoriografie de ca-tifea

 

 

 


 

 

 

     Domnul Ioan Chindriș este (sau părea) un respectabil istoric literar, dublat de omenești ambiții sociale. A fost multă vreme redactor de radio, până când regimul de tristă amintire și-a dat cu stânguŽn dreptuŽ, aruncându-și în aer mijlocul de propagandă radiofonică și expediindu-și foștii propagandiști pe la toate instituțiile subordonate (care nu erau?) indiferent dacă erau destinate cercetării științifice sau culturii de masă. Așa, câțiva guriști non-cântători au debarcat și la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca. La prima ocazie, ivită peste ani, s-au întors; nu însă și domnul Chindriș. Dumnealui a preferat cariera de istoric, chiar dacă partea literară a domniei sale era prevalentă. A făcut acolo o frumoasă ascensiune, liniștindu-se relativ la cârma Bibliotecii Academiei Române din orașul său. Că s-a propus singur pentru postul de membru corespondent al Secției de Istorie, nici aceasta nu ne interesează. Așa sunt oamenii și la câte a avut de suportat Academia Română, ce mai contează…

 

Nu avem nici cea mai mică obiecție la creația memorialistică a domnului Ioan Chindriș. Dar protestăm cu multă energie la instalarea sa între producțiile reprezentative ale Institutului de Istorie „George Barițiu” din orașul agățat de Someș (www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Chindriș/memoriale/4anon.pdf). O asemenea afișare, reprezintă, în termenii cei mai moderați exprimați, o consfințire de tipul: „da, asta este istorie de calitate, faceți ca noi!”

 

Nu ne jucăm cu vorbele, nu iscăm scandal de dragul lui! Dar, așa ceva, pardon, putem cu greu înghiții.

Iată analiza unei singure „pastile” istorice conținute de numitele „Memoriale” (care se plimbă cu nonșalanța reporterului, prin cam toată istoria medievală).

Iată prestația la mojar:

 

Cum îl citim pe Anonymus?

Răspuns: de la o vârstă, cu ochelarii.

Moto: Peste pacea istorică cresc, fără sfială, roadele pământului!

Contra-moto: Iar din hârtia bancnotelor devalorizate se face hârtie igienică!

 

De fapt, este vorba nu de anonimuŽ acela de care știm toți, ci de … cetatea Dăbâca. În afară-i vopsit gardu, și-năuntru, leopardu! Am glumit, este doar pretextul de pornire…

Arterele comerciale „continentale” treceau pe sub „zidul tenace” și aprovizionau cu sare. Deci, pâinea cu unt a francezului de pe la 1184, era sărată cu clorură de natriu plimbată pe sub Dăbâca. Ați reținut, nu?

Cetatea asta a fost făcută din „toate elementele firii”, adică din „pământ, piatră, lemn și nuiele”, la care s-au uitat, inexplicabil, noroiul, curmeiele, aerul sănătos și nepoluat și … spiritul de jertfă al lucrătorilor. A rezultat o „forță de piramidă a străvechii alcătuiri”, în care trebuie să fi existat și camera aceia specială, interioară, de concentrare a energiei bio.

Este atât de frumos lângă pârâul local, încât „ideologii conviețuirii naționale” ar trebui să se trezească în același paradis. Ați auzit, domnilor Funar și Markó? Vi se recomandă să luați cură de Dăbâca, în loc de coasta adriatică. Acolo este „rit istoric” și „metronom româno-maghiar”. Haideți să plângem, de duioșie!

Gata cu Dăbâca, a fost doar un pretext, cum v-am anunțat. Aici se poate citi cel mai bine și corect „Gesta Hungarorum”, asta e tot clenciul!

Prima surpriză: numai pentru I.C. ungurii au sosit în veacul al X-lea în centrul Europei. Deci, pe la sfârșitul secolului anterior nu făcuseră decât recunoașteri de amplasamente. A doua surpriză: aflăm că pecenegii cei ticăloși nu au nici o vină în mișcarea ungurilor, iar culpa o poartă doar cumanii. În definitiv, erau rude, ce mai contează…   

Îmbărbătați de o cuvântare „gen Titus Livius”, ungurii o iau către vest. Erau echipați nu glumă, cu baliste demontabile puse pe șeile cailor. Tocmai „românul Menumorut” a avut de-a face cu armele astea groaznice. Atenție! Balistele ungurilor au intrat „în dotarea artileriei europene un veac și jumătate mai târziu”. Păi sigur, dar probabil cu alt nume, pentru că, după cum știm noi ballista este un latinism sadea, care avea și marca SPQR (trebuie să decriptăm abrevierea pentru cineva?) pe unele componente!

Latinistul care citește ca pe apă textele Școlii Ardelene, ne bagă pe gât și o Magna Bulgarorum. Nu este cumva „magma” vulcanică a bulgarilor, amplasată, cum susțin geologii, pe lângă Volga?

Iată ce subtilități produc, în mintea lui Anonymus, trăitor la două veacuri după cetașii lui Arpad: slavii și românii sunt cocoloșiți, restul europenilor rași până dincolo de părul pubian. În rest au concepții moderne: comportare „pasabilă”, dorință de spațiu vital, ocolirea „războiului total”.

Ei bine, românașii noștri s-au făcut parteneri serioși, iar cu pășnicia lor i-au învins domnule pe ungurii cei crunți care desființaseră tocmai și Padova! Dar și Arpad a fost șmecher! A încercat „metoda pretinderii”. Dar, tot Menumorut a stat deasupra, rămânând cu „un anume grad de continuitate politică și ascendent politic în cadrul tânărului stat maghiar”. Așa le trebuie, să se pună cu bătrânii cu neam din doi bărbați de talia lui Traian și Decebal! Păi ce credeau ei?

Vai, dar ce „epocale concluzii” se pot extrage din odiseea lui Gelu! Ia ascultați și vă cruciți îndelung: „a) românii din Transilvania n-au fost cuceriți (ci doar „vrăjiți”, „aburiți”); b) alegerea lui Tuhutum este o alianță personală cu un conducător străin, și nicidecum supunerea unui popor de către altul, din care să rezulte o subordonare politico-istorică (de atunci, adică, românii au hotărât să stea mereu băț în fața ungurilor, să nu le permită nimic, nici o obrăznicie, nici un bir, nici o altă biserică decât cea ortodoxă, nici o tăbliță cu grafie suspectă; am uitat ceva?); c) alianța personală s-a făcut nu cu conducătorul de bază (sună bine, nu?) al ungurilor, cu Arpad, ci cu un general al său, care – spune Anonymus … (deci nu ne-am supus unui neam sau șefului său, ci unui slujbaș de neam sau șef. E corect?)”. Și apoteoza, vine-vine: „acesta este miezul dreptului istoric românesc în Transilvania, al continuității politice de drept a principatului, și după întâlnirea cu oaspeții unguri” (o clipă, mă duc să-mi iau un algocalmin, am dureri de cap după o asemenea profunzime).

Dând ei dreapta, alături de „alte gesturi de atenuare a impactului” (așa îi spune mai nou la recepția de bobârnacuri istorice?), ce a ieșit? Iată: „secole de conviețuire omenească normală între români și unguri, pe teritoriul Transilvaniei”. Moldovene, nu înțelegi? Păi să-ți traduc eu: cohorte de copiii bilingvi, sânge de frați de cruce pe câmpurile împotriva turcilor, tătarilor, austriecilor, moldovenilor, muntenilor (cred că am dus lista prea departe!), artă bizantino-catolică, folclor și dansuri româno-maghiare (sigur am uitat ceva!).  

Ca să nu plictisim citind la nesfârșit texte „super”, de credință-inimă și istorie profesionistă, mai avem și „cireașa pe tort”, adică imagini. Așa cum stau bine oricăror pagini de net. Pagina de cronică, o acceptăm, dar fibula digitată germanică, deja nu! Nici barele de metal prețios ale împăraților romani din secolul IV! Nici pintenii de secol XIV-XV! Asta este deja intoxicare, recurs la presupusa noastră prostie ori afișare a prostiei proprii. Cine se recunoaște înzestrat?

În final, în sfârșit, domnul Chindiș are dreptate. Căci pe „platoul întins, oarecând zăngănitor de arme” se descoperă sănătoase „uriașe mormane de cucuruzi aurii”, ca un fel de mesaj rural primar, „uite ce fac eu pe toată povestea asta cu Anonymus și Dăbâca”.

 

Păi bine domnilor istorici cu statut de Academie, cum nu vă este rușine de o asemenea imagine a competenței și bunului simț pe care v-o asumați în cel mai public mod posibil?

Pe cine mama naibii vreți să educați cu PORCĂRIA asta?

 

Prof. Solomon Țiglaru