De ce nu m-au botezat Menumorut?

 

 

 

 


 

 

 

 

Întrebarea mi-a venit după ce am tot citit cât de mare a fost personajul. Şi totuşi, lipsindu-i o poezie a lui Coşbuc (scrisă doar pentru un contemporan de-al său, „Moartea lui Gelu”), nu a făcut carieră onomastică. Mi-a propus să analizez această neîmplinire.

Părinţii mei, intelectuali de 50 de cărţi, nu avuseseră şansa foilor sau a tv-ului cablat şi lătrător. Probabil s-au menţinut în lectura lui Coşbuc, eventual într-aceia lui Ioan Lupaş, care istoric de bun simţ, nu prea l-a luat în braţe de Menu'. Avea dreptate, pentru că, după cum scria pseudo-contemporanul său, Anonymus, fusese creştin cu câteva neveste şi avea mândrie de bulgar. Chiar dacă ar fi fost mai mult, cum ar fi fost să mă boteze vreun cuminte popă greco-catolic, cu numele acesta? Sună aiurea oricum.

Ei, dar între timp, murind Lupaş, alţi cârmaci despre care se mai vorbeşte şi pe acest ogor de biţi, l-au luat pe Menumorut pe sus, în braţe (cum pot să mă exprim mai plastic?), şi l-au transferat în Pantheon-ul românesc. A stat acolo, cuminţel, până după 1989, când patrioţii s-au liberat şi au început să-şi facă cu el de cap.

Mărturisesc „plăcerea” de a-l fi întâlnit prima dată pe Menu' înfipt (cum s-a scris tot pe aici prin preajma mea) într-o ţepuşă, în faţa clădirii unor apărători ai ordinii din Oradea. Acum, în zilele din urmă, i-am găsit noi urme. Ele se adaugă substanţial la „erminia” lui Menu'. Aflu că el a fost şi „voievodul Sălajului” şi a trăit în două secole. Pentru ca lucrul să aibă greutate, a dat mâna şi cu Academia Română, care nu s-a codit să i se alăture pe un obraz de clădire. Cum aceste noi mărturii ale continuităţii şi profesionalismului istoric nu pot fi trecute cu vederea, le-am oferit aici (foto 1, foto 2), spre cunoaşterea celor care ori sunt medievişti ori ar trebui să se (re)facă.

Mă gândesc însă, dacă nepotul meu s-ar simţi bine, la maturitate, cu un nume ca acesta? Ia citiţi-l tare, să auziţi ce bine sună româneşte: MENUMORUT! Curat!

 

Prof. Solomon Ţiglaru