Repere istorice privitoare la începuturile autonomiei politice a

Cetății Albe în cadrul Țării Moldovei


             

La mijlocul veacului XIV, Regatul Ungariei, stimulat prin subsidiile Sfântului Scaun[1] dar, mai ales, de perspectiva înfruptării din beneficiile comerțului de mare amploare din Marea Neagră, a preluat ofensiva în extremitatea vestică a Hoardei de Aur. În scurt timp, la inițiativele antitătare ale lui Ludovic I, devenit rege al Ungariei la 1342, a aderat și regele Poloniei, Cazimir cel Mare, sprijinit de Lituania - încă necreștinat㠖 condusă de Gedymin. Direcția de expansiune spre hotarele vestice ale Hoardei de Aur era imprimată și de urgența găsirii unor alternative pentru accesul Ungariei la Adriatică, blocat de Veneția și a Poloniei la Marea Baltică, împiedicat de Ordinul Teutonic. Acțiunile maghiarilor au fost însoțite și de ofensiva catolicismului spre est, prin încercarea de a reînființa episcopia cumanilor, la 1332[2].

Prin expedițiile de după anul 1345 s-a reușit respingerea tătaro-mongolilor spre cursurile inferioare ale interfluviului pruto-nistrean[3], în timp ce pe versantul nord-estic al Carpaților Orientali apărea o marcă de apărare condusă de cnezii români „descălecați” din Maramureș, cooptați în oastea maghiară. Participarea contingentului românilor maramureșeni la respingerea tătarilor de la est de Carpați a avut aici ca efect grăbirea procesului de coagulare statală[4]. Totodată, tătarii erau antrenați într-un alt conflict cu coloniile genoveze din Crimeea, supuse unui blocaj în cursul anului 1344. Reușind să reziste asalturilor tătare asupra Caffei, genovezii au trecut la contraofensivă și au cuprins treptat toate pozițiile strategice-cheie de pe țărmul de nord și nord vest al Mării Negre[5]. În exteriorul arcului carpatic, ca efect al ofensivei antimongole, se reactiva Episcopia Milcovului, în 1347 și se constituia culoarul unguresc spre porturile Dunării de Jos, prin alipirea unor teritorii extracarpatice de pe linia Milcovului. În nord, Polonia reușea să-și impună autoritatea asupra Galiției Orientale, cu importantul oraș Lwow[6], principat vasal al Hoardei de Aur. Concomitența acțiunilor maghiaro-polone cu acelea ale italienilor împotriva tătaro-mongolilor, obligați să-și disperseze forțele pe mai multe câmpuri de bătălie vădește existența unui proiect militar bine conceput al creștinilor dar și o fatală lipsă de clarviziune politică din partea Curții de la Sarai, îmbătată de mirajul unor proiecte falimentare.

Tocmai pentru înfăptuirea unuia dintre aceste proiecte, devenit de tradiție pentru hani, mongolii au fost nevoiți să pună capăt confruntărilor cu forțele polono-maghiare, grăbindu-se să le recunoască cuceririle, restabilind pacea la hotarele de vest ale Hoardei de Aur. Atenția hanului aluneca acum spre Imperiul Ilhanizilor în plin proces de destrămare, oferind prilejul neașteptat de a cuprinde Azerbaidjanul, cu importantele sale centre comerciale. Foloasele, pe care le-au tras de pe urma căderii rivalilor lor, au fost cucerirea – pentru doar un an și câteva luni - a mult râvnitului Tebriz, unde Berdibeg, fiul hanului, s-a instalat ca guvernator[7]. În 1359 domnia lui Berdibeg lua sfârșit, fără a mai reuși să redobândească Azerbaidjanul pierdut de curând iar Hoarda de Aur a căzut pradă luptelor pentru putere care au durat peste un sfert de veac[8].

În aceste împrejurări politice favorabile, voievozii Țării Românești își extindeau controlul spre Dunăre și litoralul maritim, reușind să producă, în 1359, transferul sediului mitropolitan de la Vicina la Curtea de Argeș[9], act care îmbrăca în același timp și conotațiile unei recunoașteri politice a tânărului stat. Tot atunci se constată extinderea teritorială a statului de la est de Carpați, din nucleul identificat de cercetările recente în regiunea Volovățului[10]. Având în vedere încheierea unui acord polono-tătar, prin care Cazimir al III-lea se obliga să plătească hanului Gianibek un tribut în schimbul cedării Ruteniei - polonezii beneficiind și de un sprijin militar mongol împotriva lituanienilor în 1355-1356[11] - în timp ce relațiile voievozilor maramureșeni „descălecători” cu Ungaria erau destul de încordate, este de bănuit că sâmburele din care răsărea țara românească de la est de Carpați să fi încolțit la umbra tamga-lei tătărești. Spre o asemenea versiune - pe lângă faptul că mongolii au fost primii de la care avem numele Bogdania pentru Țara Moldovei sau contextul politic extern care i-a impus lui Bogdan I să își asigure pacea la granița de răsărit pentru a putea face față presiunilor maghiare – duce și descoperirea unui inel de aur, cu inscripția arab㠄Allah”, în mormântul atribuit voievodului descălecător de la biserica Sf. Nicolae de la Rădăuți[12].

Declinul stăpânirii tătaro-mongolilor s-a amplificat după moartea hanului Berdibek (1358-1362) în perioada căruia se înregistrează maxima întindere teritorială a Hoardei de Aur. Unitatea Imperiului nu a mai putut fi menținută. Fărâmițat într-o serie de autonomii locale care au diluat exercitarea efectivă a prerogativelor puterii centrale în teritoriu, a sfârșit prin divizarea în trei formațiuni politice de sine stătătoare: Hanatul Crimeei, Hanatul de Cazan și Hanatul de Astrahan[13]. Un scenariu ce se repeta după modelul, produs cu două decenii mai devreme, în Ilhanat. Pe de altă parte, noua conjunctură politică de la nordul Mării Negre s-a răsfrânt negativ asupra amploarei comerțului italienilor pe distanțe lungi din cauza instabilității și a unei atitudini ostile din partea populației tot mai islamizate. În acest context, accesul voievodatelor românești abia înființate, a Ungariei, Poloniei, Lituaniei și a lumii hanseatice la beneficiile afacerilor pontice controlate de genovezi s-a produs într-o perioadă când comerțul lor intra în declin – odată cu puterea care i-a facilitat înflorirea[14] -, fără sorți de revigorare până la închiderea otomană a Mării Negre.

Un nou val ofensiv asupra tătarilor venea dinspre statul lituanian, condus de cneazul Olgierd (1345-1377), care își extindea dominația în stânga Nistrului spre regiunile din nordul Mării Negre. Momentul de referință al acestor campanii îl constituie lupta de la Sinie Vody, din anul 1363, când lituanienii au administrat tătarilor o înfrângere categorică[15]. Forțele tătaro-mongolilor care au rămas blocate în regiunile de la vest de Nistru au încercat să se organizeze în autonomii locale, care însă nu au putut supraviețui presiunilor puterilor vecine[16].

Din păcate, datele istorice nu prezintă prea multe amănunte despre aceste rămășițe tătărești concentrate în dreapta Nistrului, ale căror prezență este certificată totuși de privilegiul regelui Ludovic I al Ungariei, de la 22 iunie 1368, prin care „negustorii domnului Demetrius, principe al tătarilor” («mercatores domini Demetrii principis Tartarorum») erau scutiți de vamă pentru ca și brașovenii să beneficieze de același tratament „în țara domnului Demetrie” («in terra ipsius domini Demetrii»)[17]. Întinderea teritorială a stăpânirii lui Dimitrie trebuia să cuprindă sudul Moldovei și nordul Dobrogei[18] iar reședința este bănuită a se fi aflat la Cetatea Albă[19]. După o altă opțiune de localizare, «ar fi mult mai probabil ca o reședință a lor să se fi aflat nu la Cetatea Albă, ci la Orheiul Vechi»[20] ceea ce ar face de neînțeles rostul privilegiului regelui Ludovic de Anjou față de negustorii lui Demetrius și cum s-ar justifica interesul acestuia față de o regiune economică ceva mai îndepărtată față de marile artere comerciale spre care ungurii și-au asigurat, cu mari eforturi, un culoar pe linia Milcovului? De aceea o asemenea ipoteză necesită încă multe argumente – în afara celor privind prosperitatea Orheiului Vechi sau a monedelor Șehr al-Djedid și Ianghi Șehr bătute aici de tătari – pentru a putea convinge.

Urmărind titulatura lui Mircea cel Bătrân în care este menționată și întinderea teritorială a autorității sale - cel mai timpuriu document fiind cel de la 27 decembrie 1391 -, N. D. Russev constată la nordul Dunării de Jos „minimum” două entități statale tătărești. Atât Mircea, precum și urmașii săi Mihail și Radu Praznaglava își delimitau stăpânirea la răsărit de la munte până în „țările tătărești”, identificabile sub conducerea lui Cătlăbuga și Dimitrie, respectiv „Țara de sus” și „Basarabia”[21].

La finele secolului XIV, aceste două structuri teritoriale au fost încorporate de Țara Moldovei în cadrul căreia au supraviețuit ca autonomii până în primele decenii ale veacului următor. Spre o atare concluzie poate duce descoperirea a două monede – indicator a drepturilor de suveranitate -, una de argint și alta din cupru, care prezintă pe avers stema Moldovei și pe revers un semn de tipul tamga-lei, caracteristic stăpânitorilor Kîpciakului. Moneda de argint, ce face parte dintr-o colecție particulară românească, este considerată a fi fost emisă în vremea lui Alexandru cel Bun iar emisia din cupru face parte din tezaurul descoperit în 1931, în com. Hinova, jud. Mehedinți, printre ducații lui Mircea cel Bătrân. Ambele monede – consideră istoricul chișinăuean – reprezintă emisii a uneia dintre cele două structuri mongole, ce a recunoscut autoritatea moldovenească păstrându-și pentru un timp autonomia, anume aceea a lui Cătlăbuga, cu centru la Chilia, oraș care a fost integrat Țării Moldovei abia în anii 1408-1412[22].

Despre cealaltă entitate politică, a lui Demetrius, cu centrul la Cetatea Albă argumentele prezentate sunt ceva mai modeste. Primul element ar fi fost oferit de Cronica lui Ulrich de Rihental care descria, în perioada anilor 1420-1430, evenimentele Conciliului de la Constanz, prezentând și stemele puterilor reprezentate aici. Printre acestea, sub însemnele heraldice bulgare apare următoarea notă: „Țarul Bulgariei, care trebuie să aibă și un reprezentant al Hoardei”[23]. O precizare care – în lipsa altor indicii – este destul de confuză în privința posibilității conectării Bulgariei cu regiunea de nord-est a litoralului Mării Negre la începutul secolului XV.

Ceva mai interesantă este însă trimiterea la conținutul privilegiului de la 3 iulie 1460, acordat de Ștefan cel Mare negustorilor lioveni prin care aceștia erau scutiți și de vama tătărească de la Cetatea Albă („chiar de ar fi acolo prințul tătar, sau de n-ar fi”). În acest „prinț tătar”, N. D. Russev vede, de fapt, un emir al Hoardei, moștenitor al lui Cătlăbuga și Hacibei, folosit de cetățenii Cetății Albe ca opozant al puterii centrale de la Suceava[24]. Din pacate, conexiunea - destul de interesantă - privitoare la existența unui prinț tătar la Cetatea Albă, nu lămurește în ce a constat rolul de «opozant» al acestuia, decât eventual din perspectiva unor ideologii politico-istorice contemporane, asupra căreia insistă colectivul de cercetători din cadrul Vysšaja Antropologièeskaja Škola de la Chișinău.

Este cazul a completa dezbaterea schițată mai sus cu un alt episod, care supus unei noi analize, este în măsură să aducă un plus de lumină asupra împrejurărilor ce au contribuit la intrarea Cetății Albe în componența Țării Moldovei, cu un statut privilegiat față de alte comunități urbane.

În plin război o solie genoveză acosta la 2 mai 1386 în portul Cetății Albe misiunea de a se întâlni cu „Constantino et Petro vayvoda”, formulă repetată întocmai într-o altă însemnare din registrul Massariei, înregistrată trei luni mai târziu[25]. Conținutul discuțiilor purtate cu aceștia nu este cunoscut dar se bănuiește că ar putea fi vorba despre atragerea Țării Moldovei de partea genovezilor. Cel care a pus în circulație însemnarea genoveză din 2 mai 1386 este Șerban Papacostea[26]. Potrivit variantei propuse de către autorul citat, conținutul tradus al izvorului ar fi următorul: „De asemenea în ziua de 14 august, pentru Bartolomeo Finamore și Luchino și sunt pentru cheltuielile făcute pentru un brigantin care i-a dus pe Carolus de Orto și Ilario de Duria la Maocastro, ambasadori care merg la Constantin și Petru voievod cu prilejul războiului cu Solkat-ul, potrivit hotărârii domnului consul și a oficiului monetei, aspri 2000 (?), în ziua a opta a lunii”[27].

Analiza izvorului de față l-a condus pe Șerban Papacostea la câteva concluzii importante printre care:

1.      „apariția concomitentă, în 1386, a doi domni: Constantin și Petru”[28].

2.      Petru este identificat cu Petru I Mușatinul, iar Constantin cu voievodul Costea, amintit în pomelnicul de la Bistrița, și care „datorează conflictului genovezo-tătar din 1386 (…) certificatul incontestabil al funcției sale voievodale”[29] (subl. V. J.).

3.      Constantin și Petru nu erau domni asociați, ci „stăpâni concomitenți a două porțiuni din teritoriul viitoarei țări a Moldovei, domni a două țări încă separate în această vreme”[30]. Altfel spus, în afara hotarelor Moldovei lui Petru I Mușatinul se afla „regiunea de sud” care constituia o altă țară și care și-a menținut individualitatea mult timp după încorporarea ei sub sceptrul domniilor moldovenești[31].

Identificarea lui Constantino cu voievodul Costea din pomelnicul bistrițean a fost respinsă de unii cercetători[32], însă nu a fost contestată și demnitatea de voievod, atribuită primului personaj. Atât reproducerea pasajului din izvorul genovez, cât și traducerea oferită puțin mai jos – în studiul pomenit[33] - exclude fără echivoc această identificare. Dintre cei doi, doar Petru este numit voievod; pentru ca și Constantin să fi purtat acest titlu, cuvântul „vayvoda” trebuia să îmbrace forma pluralului. Versiunea potrivit căreia însemnarea în discuție „nu s-a conformat formularului diplomatic oficial”[34] trebuie exclusă din șirul ipotezelor atâta timp cât este vorba, cu certitudine, de o misiune politică. Pe de altă parte, cancelariile medievale din întreaga Europă obișnuiau să asocieze titlul cu fiecare nume la care se face referire, chiar și în cazul unei repetiții.

Izvorul atestă clar: Constantin nu este voievod, ci probabil unul dintre personajele care se ascund în actele italiene sub titlul de dominus și/sau jupanus al Cetății Albe. Astfel, până în prezent se pot distinge doi titulari, Constantin, atestat în 1386 și Roman, menționat pe piatra de mormânt din 1440[35], aparținând lui Teodorca, în fața cărora s-ar putea plasa și dominus Demetrius princeps, atestat la 22 iunie 1368.

Se impune – în acest sens - observația că numele lui Constantin – considerat de unii – un simplu boier, „reprezentant domnesc” la Cetatea Albă[36] - este plasat în fața „suveranului” său ceea ce contrazice, fie și în cazul unor însemnări neoficiale, uzanțele și percepțiile medievale. Explicația acestei „anomalii” poate veni doar din statutul juridic special de care Cetatea Albă se bucura sub autoritatea domnului Țării Moldovei. Cu o altă ocazie, s-a sugerat faptul că portul de la limanul Nistrului recunoștea supremația moldovenească în deceniul VIII al sec. XIV[37] iar lipsa unei mențiuni despre acest aspect în izvoarele scrise – cunoscute până în prezent – poate indica asupra faptului că Moncastro acceptase mai curând o formă de protecție a Țării Moldovei. În perioada domniei lui Roman I statutul cetății s-a schimbat probabil oferindu-i-se, în schimb, o largă autonomie.

Însemnarea din registrul Massariei ar putea conduce la o asemenea concluzie tocmai prin ordinea în care se aflau persoanele în discuție. Corabia soliei acosta la Maocastro, emisarii contactând în primul rând pe Constantin. Este foarte probabil că domnul Moldovei nu a coborât la Cetatea Albă pentru a întâlni solia, ci dimpotrivă iar întâlnirea și discuția cu Constantin erau cele dintâi. Putea oare un simplu funcționar să aibă în ochii soliei genoveze o importanță dacă nu mai mare, cel puțin similară cu aceea a domnului?

Merită a se nota aici și o altă mențiune – mai târzie – a autorității de la Cetatea Albă alături de domnul Țării Moldovei, o sursă genoveză, legată de conflictul Lerici: „ilustri domino Petro Voyvode, domino Valachie Interioris, et magnifico ac spectabilibus dominus jupano[38] et senioribus Albi Castri” (subl. V. J.). Se atrage atenția – în special – asupra titulaturii dominus-ului Moncastrului în comparație cu aceea a reprezentantului puterii centrale. De departe, personajul în discuție, ca și Constantin – în cazul de față, nu era simplu supus al tronului moldovenesc.

Așa se ajunge și la cea de a treia observație a lui Șerban Papacostea care necesită câteva nuanțări în contextul celor expuse mai sus. Se pare că, în izvorul din 1386, este vorba despre doi stăpâni concomitenți a două regiuni ale Țării Moldovei, numai că acea „regiune de sud”, echivalată cu Țara de Jos nu pare să fi cuprins stăpânirea lui Constantino de la Cetatea Albă, aceasta reprezentând o regiune istorică distinctă. Dintre cele 19 ținuturi ale Moldovei, existente în sec. XV, centre ale cărora au fost orașele mai importante, lipsește mențiunea despre un ținut al Cetății Albe. Este adevărat că în izvoarele cunoscute până în prezent, Moncastro a fost menționat întotdeauna izolat, fără a fi într-o interdependență prea mare cu hinterland-ul său[39], ceea ce nu ar exclude o eclipsare a acestor împrejurimi, de altfel nu prea populate.

Atrage atenția și titulatura lui Alexandru cel Bun, care include un termen distinct de restul regiunilor cunoscute, Parathalasia – cu sensul „țărmul mării”[40], constituind un argument adăugător în acest sens. Roman introducea în titulatura sa această regiune politică adăugând termenul […], traducerea slavonă al grecescului autocrator, ceea ce ar putea sugera după Ștefan S. Gorovei o anumită corespondență cu limbajul diplomatic bizantin al vremii. Procesul prin care domnii Țării Moldovei și-au adăugat în titulatură acești termeni cu semnificații politice seamănă cu situația lui Mircea cel Bătrân, care după alipirea Dobrogei și-a însușit – prin iure terrae capta - titlul de despot pe care îl aveau dinaștii acesteia. Asemenea lui Mircea cel Bătrân, Petru I Mușatinul și-a extins stăpânirea peste o regiune istorică, Parathalasia cu o anumită identitate politică recunoscută de Constantinopol, veritabilul centru al lumii medievale sud-est europene care putea așeza hlamida cezarilor pe umerii celor ce aveau nevoie de legitimare.

În toate aceste acțiuni – la care se adaugă transferul scaunelor mitropolitane ale Țării Românești de la Vicina și a Țării Moldovei de la Cetatea Albă - trebuie văzută tendința de afirmare a legăturii cu familia bizantină de state[41]. Patriarhia de la Constantinopol a aplicat întocmai – pe teren religios îns㠖 modelul monopolizator de „împărțire a demnităților” în afara imperiului, practicat de Curtea bazileilor ca pe una dintre supapele ce au mai prelungit deznodământul final până în mai 1453.

 Țara Moldovei și-a înființat Mitropolia prevalându-se de drepturile ierarhiei ecleziastice de la Cetatea Albă, recunoscute de Patriarhia ecumenică. Deși dovada palpabilă lipsește, există bănuiala că este vorba aici de o veche înțelegere, încheiată deasupra moaștelor Sf. Ioan cel Nou, prin care comunitatea de la limanul Nistrului își conserva o serie întreagă de libertăți în cadrul Țării Moldovei. Până la căderea Cetății Albe sub turci, în vara lui 1484, ierarhii de la limanul Nistrului au rămas în afara autorității exercitate de mitropoliții de la Suceava. Deocamdată, din cauza surselor istorice lacunare în această privință, este destul de dificil a identifica autoritatea de care ascultau ierarhii Cetății Albe. Trebuie văzută probabil urma lăsată din vremea stăpânirii bizantine, când primele organisme bisericești de aici au evoluat direct sub patrafirul Patriarhului constantinopolitan, cu o puternică tradiție în regiune astfel încât să fie respectată și de turci atunci când au organizat Mitropolia Proilaviei pentru ortodocșii din nord-vestul litoralului pontic.

Delimitarea Parathalasiei, deși este înregistrată într-o perioadă în care stăpânirea moldovenească putea produce unele modificări, poate fi făcută după Raportul cadiului Mustafa către Înalta Poartă privitor la mărginirea circumscripțiilor Chiliei și Cetății Albe, a căror pierdere era recunoscută de Ștefan cel Mare la finele anului 1486[42]. În urma înțelegerii cu turcii, Ștefan au fost convocați 700-800 de „oameni destoinici”, numiți de domnul Moldovei, care trebuiau să participe la delimitarea teritorială. Hotarele circumscripțiilor s-au stabilit după indicațiile bătrânilor, așa cum s-au constituit istoric. Potrivit creștinilor din Moldova, notează Mustafa, „hotarul Akkermanului este la Iurgheci-Kherman [s. Palanca], care este o fortăreață lângă Akkerman. Dincoace de Iurgheci Kherman [adică la apus de s. Palanca] el merge până la Movila Neagră; de acolo ajunge la Dikilitaș [probabil localitatea numită ulterior Biktaș, de pe malul r. Alcalia], iar de acolo merge spre Botos; în Tătărime i se spune Don-Suyu, iar de acolo apa Don ajunge la mare”[43].

Sunt câteva motive care ar înclina în favoarea identificării lui Costea viteazul, propusă de către Victor Spinei, chiar dacă este dificil a se prezenta vreo opinie din cauza penuriei de informații. Mențiunea documentară a lui pan Costea în Sfatul Domnesc din 30 martie 1392 (Roman I)[44] până în 28 noiembrie 1399 (Iuga)[45] poate consolida această variantă. În cazul în care identificarea de față este cea adevărată, prezența lui Costea în Sfat a avut loc în contextul schimbării statutului politic al Cetății Albe în cadrul Țării Moldovei, când protectoratul din vremea lui Petru Mușatinul s-a transformat într-o largă autonomie[46], care a durat până în 1465[47]. Dacă în primul act pan Costea apărea pe penultima poziție în Sfat, în documentul din 18 aprilie 1397 (Ștefan I)[48], el ocupa locul V. În cele două documente ce urmează, acesta apare (în ultimul fiind însoțit de titlul „viteazul”) după celebrul boier Stanislav Rotompan pe poziția a VII-a[49], respectiv a III-a ceea ce poate constitui un indiciu asupra unei posibile evoluții ascendente în raporturile dintre pan Costea și reprezentantul puterii centrale.

Cooptarea la conducerea țării a unor „potentes illarium partium”, ridicați odinioară în fruntea unor formațiuni politice antestatale[50], pare a fi una dintre modalitățile cele mai convenabile, care au fost aplicate de către Bogdan I Întemeietorul și de către succesorii săi până la Petru I în procesul de coagulare a Țării Moldovei. Această presupunere ia în considerație ipoteza avansată de Victor Spinei[51] și readusă în discuție de Costică Asăvoaie[52]. Un fenomen similar s-a mai înregistrat în regiunile românești ocupate de Ungaria, între veacurile XIII-XVI. Regii maghiari își asigurau loialitatea unor cnezi și voievozi români - este grăitor aici cazul familiei Huniazilor, care a dat și un rege pe tronul de la Buda - acordând formațiunilor politice conduse de către aceștia un oarecare statut de autonomie, cu administrare dup㠄legea valah㔠sau alte privilegii după ce se topeau printre nobilii maghiari[53].

Cunoscători ai practicilor regalității maghiare și ale rezultatelor acestora, din propria lor experiență, primii voievozi începând cu Bogdan le-au aplicat, probabil, în teritoriile de la răsărit de Carpați în timpul procesului de constituire al statului medieval moldovenesc. Prin urmare, nu este exclus ca printre familiile unor conducători locali care s-au închinat voievozilor maramureșeni[54] să se recunoască aceea a boierilor de Tulova, Drăgoi viteazul, jupan (în Sfat între 30 martie 1392[55] și 12 iulie 1415[56]), Oană vornic (în Sfat între 28 ianuarie 1401[57] și 12 mai 1425[58]), ultimul fiind tatăl celebrului Stanciul[59], supranumit „cel Mare”, unul dintre pârcălabii de frunte ai Cetății Albe. Din această perspectivă, mariajul boierului Stanciul cu Cneajna, fiica lui Alexandru cel Bun și văduva voievodului Valahiei, Vlad Dracul - fiică și soție de voievod - poate avea semnificații ceva mai profunde decât s-ar estima de la distanță.

În etapa finală de coagulare statală a Țării Moldovei identificată la sfârșitul secolului XIV, se poate constata existența nu a două, ci a – cel puțin - trei regiuni distincte: Țara de Sus, Țara de Jos și Parathalasia (colțul sud-estic al Moldovei). Delimitarea Parathalasiei față de Țara de Jos, pare să se suprapună peste hotarele Akkermanului ce pot fi identificate – în primul rând - după raportul lui Mustafa, din jurul anului 1486. Demetrius putea să-și fi exercitat autoritatea la Cetatea Albă și în împrejurimi încă înainte de înfrângerea de la Sinie Vody și nu este exclus ca locul acestuia să fi fost preluat de Constantino, care s-a închinat voievodului Țării Moldovei în schimbul recunoașterii unui statut special pentru stăpânirea sa și a cooptării personale în Sfat. În baza acestei convenții, Cetatea Albă a bătut monedă, a avut inițiative de politică externă și a perceput o vamă proprie a cărei venituri se constituiau la bugetul local. Astfel, în privilegiul lui Ștefan cel Mare către lioveni din 1460 era eliminată vama acestui „dominus” de Cetatea Albă, menționat sub formula […], făcând trimitere în special la sorgintea acestei autonomii ce urma să fie desființată cinci ani mai târziu.

 

Vitalie Josanu


 

[1] Gh. I. Brătianu, Marea Neagră de la origini pînă la cucerirea otomană, vol. II, Ed. Meridiane, București, 1988, p. 206-207.

[2] Ș. Papacostea, Drumurile comerciale internaționale și geneza statelor românești în viziunea lui Nicolae Iorga și în istoriografia zilelor noastre, în SMIM, vol. XVIII/2000, Ed. Istros, Brăila, p. 48-49; Fl. Solomon, Dominație politică și structuri confesionale în Moldova de Jos la vremea întemeierii statului, în AII, XXX, 1993, Iași, p. 245-246.

[3] Fl. Solomon, op. cit., p. 246.

[4] P. Rezuș, Contribuții la istoria orașului Rădăuți (până la 1918), București, 1975, p. 32-33.

[5] Gh. I. Brătianu, op. cit., vol. II, p. 141-142; Idem, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contributions à l’histoire de la domination byzantine et tatare et du commerce génois sur le littoral roumain de la Mer Noire, Universitatea din Iași, București, 1935, p. 123; Ș. Papacostea, op. cit., p. 49.

[6] Gh. I. Brătianu, Marea Neagră..., vol. II, p. 207-208; Ș. Papacostea, op. cit., p. 48-49; C. Rezachevici, Polonia în vremea Jagellonilor, în SAI, vol. XLI-XLII, București, 1980, p. 62; V. M. Butnariu, Poziția internațională a Moldovei până la 1412. Strategii politico-militare și sisteme monetare, în Moldova și economia de schimb europeană. Secolele XIV-XVIII, Iași, 2002, p. 22.

[7] Gh. I. Brătianu, op. cit., vol. II, p. 210; V. Ciocîltan, Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuția cinghishanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerțului euro-asiatic, Ed. Enciclopedică, București, 1998, p. 126-127, 201; V. M. Butnariu, op. cit., p. 21.

[8] Ibidem, p. 211.

[9] Ibidem, p. 214.

[10] C. Asăvoaie, Prima reședință domnească a Țării Moldovei, în Arh. Mold., XXII/1999, București, 2002, p. 122-123; Idem, Rolul reședințelor domnești în consolidarea statului moldovenesc, în Arh. Mold., XXV/2002, București, p. 209-217.

[11] V. Ciocâltan, op. cit., p. 201.

[12] N. D. Russev, Moldavija v „tjomnye veka”: materialy k osmysleniju kul’turno-istorièeskih processov, în Stratum plus, nr. 5/1999, Sankt-Petersburg, Chișinău, Odessa, p. 15.

[13] C. Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399-1 ianuarie 1432), Ed. Junimea, Iași, 1984, p. 34, V. M. Butnariu, op. cit., p. 28.

[14] Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 145; Ș. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM, vol. VI/1973, Ed. Academiei Române, București, p. 54.

[15] Gh. I. Brătianu, Recherches sur... , p. 114; Ș. Papacostea, op. cit., p. 53-54; C. Cihodaru, op. cit., p. 32-33; Fl. Solomon, op. cit., p. 249.

[16] Fl. Solomon, op. cit., p. 249; Ș. Papacostea, Drumurile comerciale... , p. 49.

[17] N. Iorga, Istoria comerțului românesc, în Idem, Opere economice, ediție îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 457; Ș. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc... , p. 55.

[18] C. Cihodaru, op. cit., p. 229.

[19] C. C. Giurescu, Tîrguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, Ed. Enciclopedică, București, 1997, p. 210-211.

[20] V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Ed. Universitas, Chișinău, 1994, p. 326.

[21] N. D. Russev, op. cit., p. 17.

[22] Ibidem, p. 17. Deși izvoarele documentare existente confirmă că orașul Chilia bătea monedă, felul în care arătau exemplarele sale constituie încă subiect de discuții. După descoperirea unui complex de tezaure monetare de sec. XIII-XIV pe dealul Uzunbair, com. Mihail Kogălniceanu, jud. Tulcea, Octavian Iliescu în articolul său, Emisiuni monetare ale orașelor medievale de la Dunărea de Jos, apărut în Peuce, II, 1971, Tulcea, p. 262-263 constata prezența unor imitații tătărești, deosebite, pe care le consideră emisii de la Dunărea de Jos, posibil și de la Chilia. Aspectul acestora cu tamga pe avers și crucea genoveză pe revers prezintă o diferență față de identificarea propusă de N. D. Russev pentru monedele emise de Chilia. Problema însă, în stadiul actual al cercetărilor, rămâne neclară, cu observația totuși că toate monedele cu cruce genoveză și tamga provin regiunea Dunării de Jos ceea ce înseamnă că aria lor de circulație a fost restrânsă și a aparținut vreunui centru comercial din regiune cu un statut special.

[23] Ibidem, p. 17.

[24] Ibidem, p. 18.

[25] V. Spinei, op. cit. , p. 383. Fapt care poate exclude ipoteza comiterii unei erori de cancelarie.

[26] Ș. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM, VI, 1973, p. 43-59. Studiul mai este publicat cu același titlu în idem, Geneza statului în evul mediu românesc, ediție adăugită, București, 1999, p. 104-121. În continuare, se va cita cea din urmă contribuție a autorului.

[27] Ibidem, p. 106.

[28] Ibidem, p. 106-107.

[29] Ibidem, p. 107.

[30] Ibidem, p. 108.

[31] Ibidem, p. 107, 109, 118. Conform articolului se poate deduce faptul că acea „regiune de sud” este reprezentată de viitoarea Țară de Jos, care ar include - după autor – și extremitatea sudică cu cele două cetăți-porturi. Deși mai curând sugerată prezența Parathalasiei între limitele Țării de Jos, se remarcă o anumită precauție în exprimare.

[32] Șt. S. Gorovei, Mușatinii, București, 1976, p. 29, nota 1; V. Spinei, op. cit., p. 283, 284.

[33] Ș. Papacostea, op. cit., p. 106.

[34] V. Spinei, op. cit., p. 283.

[35] V. Josanu, Erreurs de déchiffrage dans une inscription de Cetatea Albă, în Strabon, t. I, nr. 2, iulie-decembrie, 2003, Iași, 2005.

[36] V. Spinei, op. cit., p. 284. Autorul propune identificarea lui Constantin cu boierul Costea viteazul al cărui sigiliu este atașat actului omagial din 6 ianuarie 1395 iar faptul că legenda peceții este scrisă în greacă ar sugera - după V. Spinei – legătura boierului pomenit cu Cetatea Albă.

[37] V. Josanu, Importanța Cetății Albe pentru Țara Moldovei. Câteva însemnări, în Studia in honorem Gheorghe Postică, Chișinău, 2004, p. 225.

[38] Jupan fiind aici un alt termen cu sensul de stăpân, Ioan Bogdan, Inscripțiile dela… , p. 38-39; C. Cihodaru, Originea unor termeni referitori la vîrfurile societății feudale din țara noastră, în Mem. Antiq., II/1970, Piatra Neamț, p. 398-400.

[39]P. P. Byrnja, N. D. Russev, Моnety srednevekovoj Моldavii, în Stratum plus, nr. 6, Sankt-Peterburg, Chișinău, Odessa, 1999, p. 220.

[40] N. Iorga, Patrahirul lui Alexandru cel Bun: cel dintîi chip de domn român, în Idem, Studii asupra evului mediu românesc, ediție îngrijită de Șerban Papacostea, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1984, p. 159-160.

[41] Șt. S. Gorovei, Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relațiilor moldo-bizantine, în Credință ortodoxă și unitate bisericească, Iași, 1995, p. 49-50.

[42] V. Ciobanu, Țările Române și Polonia. Secolele XIV-XVI, București, 1985, p. 80.

[43] Ștefan cel Mare și Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, ediție îngrijită de Șt. S. Gorovei, Ed. Mușatinii, Suceava, 2004, p. 324-325; I. Chirtoagă, Sud-estul Moldovei și stânga Nistrului (1484-1699), București, 1999, p. 32.

[44] Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I, (1384-1448), coord. C. Cihodaru, Ed. Academiei Române, București, 1975, în continuare DRH, doc. 2.

[45] Ibidem, doc. 9.

[46] V. Josanu, op. cit., p. 225 (note).

[47] Idem, Grigore Ureche despre cucerirea Cetății Albe în 1465. Realitate sau ficțiune istorică?, în Hierasus, Botoșani (sub tipar).

[48] DRH, A, vol I, doc. 5.

[49] Ibidem, doc. 8 (1398, după iulie 2 – 1399 înainte de noiembrie 28).

[50] V. Spinei, Aspecte economice și sociale ale evoluției comunităților locale din spațiul est-carpatic în sec. X-XIII, în Hierasus, anuar ’78, vol. I, Botoșani, 1979, p. 234-237.

[51] DRH, A, vol I, p. 240; Victor Spinei, Moldova în secolele... , p. 318.

[52] C. Asăvoaie, Prima reședință domnească..., p. 122.

[53] D. Onciul, Date istorice despre Banat, în Idem, Scrieri istorice, vol. II, ediție îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, 1968, p. 287-288; Al. Herlea, Les conditions de l’élaboration et l’importance des constitutions approuvées de Transylvanie, în RRH, t. XI, nr. 3, 1972, București, p. 399

[54] În acest sens, Constantin Cihodaru afirma că mulți dintre beneficiarii daniilor de sate ale căror nume sunt însoțite de formulele „unde este casa lui” sau „unde este curtea lui”, sunt ale cnezilor sau ale juzilor, C. Cihodaru, op.cit., p. 81.

[55] DRH, A, vol. I, doc. 2.

[56] Ibidem, doc. 41.

[57] Ibidem, doc. 13.

[58] Ibidem, doc. 61.

[59] C. Cihodaru, op. cit., p. 280; Gh. Postică, N. Constantinescu, Căpriana. Repere istorico-arheologice, Ed. Știința, Chișinău, 1996, p. 19.