Ştefan cel Mare şi Transilvania.

Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi

Anul Marii Aniversări (2004) s-a scurs. Neimplicarea mea în evenimente s-a datorat mai multor factori, pe care nu doresc să-i înserez aici. Aici voi spune doar că aş putea fi „vinovat” eu însumi prin aceea că derutez prin a fi socotit mai puţin „istoric”, decât „arheolog”; dar, în mod sigur, şi pentru intransigenţa mea critică, neconvenabilă multor uşuratici într-ale scrisului istoric. Dar, că subiectul mi-ar fi fost cu totul străin, nici acest lucru nu va putea fi reţinut[1].

O mulţime de pagini au apărut pentru a aduce, chipurile, şi Transilvania, la omagierea concertată a voievodului moldav. S-au adăugat altora mai vechi, cu sau fără ţinte festive. Am luat mereu act de ele, uneori cu minimă reacţie, stimulată de platitudini şi repetiţii, alteori cu impulsul de a-i întreba mereu pe autori lor despre pierderea frânelor decenţei practicii profesioniste a istoriei. Pagini viciate au fost oferite, spre deplina noastră pagubă şi ruşinare, chiar şi lecturii străinătăţii de astăzi şi din viitor. Am mai văzut curând că unele idei se trag din vremuri şi acumulări mai vechi, astfel încât ar fi fost imposibil de zăbovit doar asupra noutăţilor. Sistematizate, opiniile şi observaţiile mele se grupează astfel.

Termenii raporturilor. Ceea ce trebuie abordat de la început sunt câteva chestiuni de metodică generală. Mai întâi aş sublinia depărtarea treptată de sursele primare şi continua construcţie istoriografică pe baza „autorităţii” unor texte interpretative. Erorile nu sunt astfel înlăturate şi se insinuează într-o piramidă frumoasă, dar şubredă. Chiar după scoaterea temeliilor, pietrele plasate în elevaţie, continuă să subziste independent şi suspendate.

Cel mai grav, dintre toate cadrele generale, este accentuarea unei bipolarităţi echivalente, în realitate inexistente, în care, chipurile, Transilvania[2] ar trebui privită ca un partener egal Moldovei. S-a indus persuasiv şi eronat faptul că Ungaria este responsabila tuturor „relelor” venite dinspre vest, în timp ce, dimpotrivă, Transilvania era o aliată prietenoasă şi constantă. Probabil că o asemenea manieră ar trebui corijată cel mai rapid. În adevăr, exista un singur partener politic la vest de Moldova. Mai mult decât atât, cel mai des, în filozofia politică contemporană ambilor parteneri de pe versantele Carpaţilor Estici se repeta stăruitor apartenenţa la acelaşi regat, mai concret subordonarea domnitorului la rege. În „marea politică”, Ştefan cel Mare a fost iniţial regionis illius tyrano, hostis acerrimus, care îi adăpostea pe duşmanii de etnie maghiară ai regatului[3], era autorul mai multor incursiuni[4], care numai plimbări turistice nu au fost, iar mai apoi spectabilis et magnificus, suspus credincios, aliat constant şi procurator de glorie europeană şi bani papali pentru regalitate. La fel de „uitate” sunt şi subsidiile pe care Ungaria le acorda anual lui Ştefan[5]. Asemenea mărturii colorează substanţial termenii, până la detaliul unor decenii. Mai pot formula o observaţie generală: în timp ce anii din urmă au nuanţat mult raporturile moldo-osmane, cele moldo-maghiare nu au progresat aproape de loc prin noutăţi informative, ci numai prin interpretări, cel mai adesea speculative.  

Acelaşi Ştefan cel Mare a avut raporturi certe cu grupuri şi entităţi particulare ale Transilvaniei, niciodată însă cu o „ţară” întreagă. Au fost legături cu oraşele săseşti (separat fiecare, Braşov, Bistriţa, Sibiu, dar nu cu „Universitatea” care se închega tocmai în vremurile lui Matia Corvin), în variante nebuloase, cu secuii, cu unii voievozi locali, cu locuri de adeverire catolice, poate, în unele limite, cu structurile bisericeşti ortodoxe. Din perspectivă românească ardeleană, avem doar idei despre folosiri de tălmaci[6] şi implicări de oşteni în luptele din Moldova, fie ca duşmani[7], fie ca aliaţi[8], în funcţie de comanda împrejurărilor dictate de regele Ungariei şi curtea sa.

Ele, raporturile, nu au avut nici mai mult, nici mai puţin decât dimensiunea oferită de geopolitica vecinătăţii apropiate, calibrate fiind de apartenenţa provinciei intracarpatice la o mare putere veleitară şi reală, la energia ei economică aflată în complementaritatea celei moldovene. Forţarea relaţiei s-a făcut mereu din optica statului modern şi a românităţii comune, dar nu exclusive. Dar, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, nici una dintre realităţile secolelor naţionale nu funcţiona. Ştefan şi consilierii săi nu au promovat niciodată o „politică românească” nici măcar către Ţara Românească, darmite către Transilvania[9]. O asemenea concepţie (şi, drept urmare, interpretare) ar fi fost de-a dreptul protocronistă. La fel de artificioase ar fi conceptele de „confederare”[10] sau „protectorat instituţional” practicat separat ori solidar de ţările din exteriorul Carpaţilor, faţă de românii ardeleni[11]. Principiul „neamestecului în treburile interne” nu s-a închegat în codurile din diplomaţia modernă, ci a fost strict respectat încă din Evul Mediu. Din această optică, relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Transilvania ar putea fi echivalate foarte bine cu relaţiile altor teritorii, de pildă cu cele întreţinute cu vechile teritorii ale Rusiei kievene. O comparaţie, a celor două grupe de parteneri, suntem convinşi, ar aduce constatări dintre cele mai sugestive. Să reamintim, pentru neîncrezători, maniera cu care Ştefan a tratat Athosul, după ce obţinuse în prealabil avizul stăpânului locului, care, nici măcar nu era un principe creştin (sultanul otoman).

Aici nu va fi vorba, nici o singură clipă, despre relaţiile militare. Ele sunt cel mai bine cunoscute. Ar fi poate numai de împărtăşit în lumini ceva mai colorate ceea ce demonstraţiile militare ungureşti au însemnat pentru Moldova. Era de ajuns ca un singur banderiu să-şi fluture pânza alături de Sfântul Gheorghe de pe drapelele lui Ştefan pentru ca adversarii să aibă a înţelege că se implica o alianţă care reclama reţinere şi prudenţă[12].

Cine a făcut, de fapt, politica Ungariei în vremea lui Ştefan cel Mare? Întrebarea este sugerată şi stimulată de o altă insinuare care înzestrează pe voievozii ardeleni cu o anume competenţă de tratare a problemelor de politică externă. Coroborarea acestui aspect cu nedoveditele relaţii de rudenie dintre Bartolomeu Drágfy şi casa domnitoare moldavă, au întărit sau păreau să inspire, din nou, concluzia unei „independenţe” şi a unui „parteneriat” politic[13]. Presupusa înrudire de familie ar putea să fie doar o simplă prelungire a unor formule protocolare de adresare. Pentru această soluţie ne îndreaptă acelaşi Ştefan, care îl numise pe un alt voievod al Transilvaniei, învingător la Câmpul Pâinii, „fratele nostru”[14]. Dar toţi voievozii Transilvaniei erau înzestraţi cu atribute protocolare identice, de către toţi domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Vom restabili adevărul atunci când vom repeta-o pentru cei care s-au limitat la înţelegerea voievodatului transilvan prin optica interpretativă a lui Ioan Lupaş şi a epigonilor săi, că acelaşi voievod a fost întotdeauna un demnitar numit. Adesea absent din provincie, pe care o guverna prin intermediul familiarilor săi, puşi sub ascultarea vicevoievodului şi instalaţi în cetăţi ori la cârma comitatelor, el făcea continuu figură de baron al regatului, la curtea ungară. Real, dar parţial nedrept, domnitorii de peste munţi se socotiseră egalii voievozilor transilvani, cu toate că autoritatea lor internă era incomparabil mai substanţială.

Este o mare diferenţă între regalitatea lui Matia I Corvinul şi aceia a urmaşul său Jagellon. În primul caz, opinia şi voia regelui a primat oricărui demnitar[15]. Din contră, politica regatului nu a depins nici o clipă de nevolnicul Vladislav al II-lea[16]. Ca urmare, toate deciziile politice au fost luate de consiliul regal. Rolul de primă mână l-a avut, după anul 1491, episcopul Toma Bakócz (ulterior, din 1500, cardinal), cu titlu de mare cancelar şi secret (de taină). Deci, într-un fel ori altul, dar sigur într-o mare măsură, personajul citat este responsabil de multe dintre scrisorile diplomatice, tratatele, hotărârile şi, implicit, pentru confirmarea moşiilor ardelene ale lui Ştefan cel Mare. Faţă de această evidentă stare de lucruri, o singură dată am citit, în istoriografia românească, despre numele unui apropiat, al numitului prelat-om politic, anume despre episcopul Sigismund Ernuszt. Dar citarea s-a făcut doar pentru că deţinuse bunuri similare cu lucruri din Moldova[17]. Iată deci ceva nou, la care urmaşii noştri întru scris istoric ar merita să cugete: relaţiile lui Ştefan cel Mare cu prelaţii-cancelari ai regatului maghiar.

Mai departe, avem datoria să urmărim în ce măsură au existat componente sau factori de putere politică transilvană care se raportează la Ştefan cel Mare. 

S-a scris că Ştefan era „considerat stăpân al scaunelor secuieşti”[18]. O scrisoare din primăvara lui 1472, a lui Radu cel Frumos către braşoveni[19], pare să formeze temeiul acestei concluzii grăbite. Radu era, în mod vădit, dispus să-i găsească duşmanului său de la nord de Milcov toate păcatele prin care să-l vopsească în negru în faţa corespondenţilor săi. Nici un istoric serios nu ar putea admite o asemenea informaţie care era redată subiectiv, fără invocarea sursei directe, ca temei pentru o atât de grea concluzie. Cel mult, ea este o sursă bună pentru istoria mentalităţilor. A călca jurământul pe care secuii îl datorau doar regelui este mult prea grav şi, în acelaşi timp, neatestat ca întâmplat altădată. Deşi răsculaţi la 1465, şi-au văzut reconfirmate privilegiile în anul următor. În sfârşit, la Baia se aflaseră tot de partea regelui. Mai putem repede adăuga că secuii nici măcar nu dispuneau de vreo elită care să facă diplomaţie pe cont şi în nume propriu. Peste câţiva ani doar, documentele regale aveau să specifice, dar de fapt să reafirme, că principala sarcină militară a secuilor fusese mereu aceea de a apăra regatul dinspre Moldova; nici un cuvânt despre vreo „trădare” ori reaşezare a statutului lor secular.

Există acte clare, din anii 1462 şi 1464, din care reiese cu prisosinţă de secuii acţionau la comanda regelui Matia şi ca cenzori serioşi ai produselor meşteşugăreşti care tranzitau către Moldova. „Libertatea comercială” a fost instalată abia din 1473, tot în urma unor explicite porunci regale[20]. Orice probleme de vamă către Moldova cădea mereu în sarcina comitelui secuilor. Ca să fie şi mai limpezi lucrurile, legat de statutul teritoriului în care s-ar fi construit raporturi insolite, în 1480, domnul scria că cei răi „au prădat ţara domnului nostru, a craiului, ţara secuilor”[21].    

Ce ne spune de fapt scrisoarea împricinată? Este vorba despre secuii din Odorhei şi Ciuc care erau sau urmau să fie implicaţi direct împotriva lui Radu. De obicei, secuii erau convocaţi la război de rege, prin intermediul comitelui lor, care era consecvent, de la mijlocul secolului, şi voievod al Ardealului. Toată forţa lor era reclamată în cazul prezenţei regelui sau era redusă la jumătate, în situaţia unui alt comandant, numit. Către Ţara Românească, datoriile secuilor erau mai restrânse[22], decât cele către Moldova. Natural, cei mai apropiaţi de Muntenia (Odorhei şi Ciuc), aveau prima şansa de a trece munţii. Dacă ar fi fost mercenari liberi, atunci pomenirea scaunelor de recrutare ar fi fost inutilă. Numai cei recrutaţi şi plătiţi, aveau mereu câte un „stăpân” nou. Dar, despre un mercenariat secuiesc nu avem date convingătoare.

Se citeşte despre decime (zeciuială bisericească, în particular, dări, în general) fără să se înţeleagă prea clar ale cui au fost. Pentru o asemenea taxaţie[23] ar fi trebuit să se ştie ceva mai multe despre dările secuilor. Excludem din capul locului dijma cuvenită bisericii, a cărei „deturnare” era excepţională şi anticipată de aprobări dintre cele mai sus-puse. Regii Ungariei erau aproape singurii profitori ai manipulării lor. Mai departe, surpriza cea mare, pentru toţi neavizaţii, este aceea că secuii nu plăteau nici un fel de dări, în afara aşa-numitei „dării a boului”[24]. Cea din urmă era mai mult simbolică şi ocazionată de evenimente majore din viaţa regalităţii. Mai poate crede cineva că au început să presteze dări numai din simpatie ori prin constrângere, faţă de Ştefan cel Mare?

Aserţiunea lui Długosz, privitoare la „ruperea” Secuimii şi supunerea ei Moldovei lui Ştefan, ar trebui fie altfel interpretată (un accident), fie privită doar ca o simplă metaforă.

Atitudinea saşilor a fost aşezată într-o lumină parţială, menită să „argumenteze” un fel de mariaj politic fericit. De aici rezultau falsele imagini din care reieşea că Ştefan era foarte iubit şi dorit să apere ori chiar să cârmuiască Ardealul[25]. Cuvintele vrăjite se aflau în preambulul scrisorii, adică în acea parte a textului care era „mai de grabă o podoabă literară decât o motivare”, care „se inspiră din Scriptură, din scrierile părinţilor bisericii, din sentinţe”, care „par nişte clişee”, „elucubraţii ale personalului de cancelarie”[26]. Izvorul transilvan, după ce  scrie destul de explicit despre „aceste părţi” pustiite de turci (Bârsa) se referă şi la supuşii Sfintei Coroane (a Ungariei), care erau concepuţi laolaltă, transilvăneni şi moldoveni. Cum expresii de ataşament autentic nu s-au păstrat în scris de la nici o altă etnie, în afara saşilor, forţarea interpretărilor ar conduce până acolo încât să se imagineze că acelaşi saşi ar fi aşteptat de la Ştefan cel Mare chiar mai multe lucruri decât românii con-provinciali.

Indiferent de formulările diplomatice aduse spre „probarea” unor paşi către confederare sau vreo altă soluţie politică pe care nici un istoric nu a îndrăznit să o vadă în concreteţe, trebuie ştiut că temelia raporturilor pornea de la asumarea realităţii că nu corespondau doi parteneri egali. Ca urmare, saşii, perfect de conştienţi cât de important era rostul lor în mersul treburilor de dincolo de munţi, ca şi acela al menţinerii „tamponului” militar extracarpatic, trebuiau să-şi disimuleze orgoliile ori chiar dispreţul şi să arate deferenţă sporită în toată formularistica scrisorilor pe care le concepeau către domnitori. Realitatea se amplasează în exact acelaşi capitol de limbaj „de lemn”, medieval, pe care am încercat să-l explicăm în dreptul voievozilor. Era vorba, deci, despre un simplu protocol diplomatic, care, citit de către cei nefamiliarizaţi cu stările contemporane, este manipulat pentru a se metamorfoza în substanţă politică.

Au existat acţiuni moldovene manifeste dedicate în mod special românilor ardeleni? Vedem că însăşi castelaniile stăpânite în Transilvania nu ofereau un teren de plenară dezvoltare a unor relaţii inter-româneşti. Nu-i vorbă că nici domnitorul sau dregătorii săi, nu prea s-au străduit să le accentueze. Castelanii (pârcălabii) nu avem nici cea mai mică şansă de a funcţiona normal dacă nu ştiau limba maghiară ori nu ar fi avut lângă ei vicecastelani ori slujbaşi care să o ştie. Avem sugestii cum că tocmai aceasta a fost „cruda” realitate. În 1498, unul dintre castelanii Ciceului se numea Bernaldinus[27], un altul, dacă nu acelaşi, numit familiar şi castelan al lui Ştefan, şi se numea Bernard Vernes[28]. Mihail Megyes era vicecastelan de Cetatea de Baltă, în 1504[29]. În sfârşit, Grigore Farkas şi Ioan Bagy, apar în anii 1499-1500, în calitate de familiares et jobagiones ai lui Ştefan şi ai fiului său Bogdan[30]. Astfel încât sunt procurate mărturiile cum că administrarea moldavă a fost un şir de fapte pragmatice, consonante cu rânduielile regatului[31], care nu erau comandate de vreun simţământ etnic.

Cea mai importantă problemă, dacă nu tocmai singura, este, cea legată de biserică.

Alegerea Vadului drept loc pentru o ctitorire de episcopie[32] m-a frământat din punctul de vedere al poziţionării sale. Vadul, aşa cum vom arăta mai jos, formează o „pungă” periferică a domeniului Ciceului, la sud de Someş. Pe de altă parte, este adevărat, întregul domeniu era lipsit de un „epicentru” mai acătării. Târgul domeniului – o prezenţă mereu obligatorie –, era la Reteag şi, în mod inexplicabil, nu a contat pentru instalarea scaunului de ierarh. După achiziţiile teritoriale moldovene noi, din nord, ţinutul Lăpuşului părea mai potrivit, numai ca aglomerare românească, nu însă prin localitatea principală, Târgu Lăpuş, care deşi era ceva mai răsărită, era ocupată de către unguri („Magyarlápos”). Din acest motiv, înclin să cred că alegerea locului de episcopie a fost determinată de antecedentele Vadului[33]. Acestea sunt însă ceţoase. Dar, altfel, o nouă întemeiere este foarte greu de conceput în lipsa acordului expres al autorităţilor locale.

Satele care au fost repartizate episcopiei de Vad (probabil din vremea lui Ştefan, sigur din vremea lui Rareş), nu au fost donaţii de veci, în felul celor pe care le înregistrăm în fundaţiile bisericeşti extracarpatice, ci doar „donaţii de servitute”. Ele continuau a fi judecate drept pertinenţe ale domeniului Ciceului. Aceasta însemna că veniturile lor erau folosite de către biserică, dar la orice schimbare de stăpân, printr-o simplă poruncă, regimul lor se putea radical reformula. Episcopia, chiar dacă ar fi avut recunoaşterea tacită din partea bisericii Ungariei, nu avea vreo protecţie legală definitivată, nici din punct de vedere canonic, nici din punctul de vedere al stăpânirii laice. Ea funcţiona strict după bunul plac al stăpânului de domeniu.

Feleacul face parte cert din „mitologia” ştefaniană din Transilvania. Genezele poveştii sale merită a fi urmărite pentru a înţelege cum se „face istorie” şi până unde se poate ajunge. Conceptul definit drept mitologie are origini obscure, în perioada interbelică. Mai întâi s-a vorbit doar despre un context artistic în care apăruse arhitectura moldoveană din vremea lui Ştefan cel Mare, iar Feleacul era folosit, alături de multe alte monumente transilvane, pentru stabilirea unor analogii generale[34]. Nicolae Iorga, sigurul care mai trecuse pe la Feleacu[35], anterior anului 1918, căutând „scrisori şi inscripţii”, avansase ideea construcţiei în vremea lui Ioan de Hunedoara. Dar nici în lucrările sale speciale, în care căutase raporturile românilor din Transilvania cu cei de peste munţi nu era, nicăieri, exprimată vreo idee clară de legătură între Feleacu şi Ştefan cel Mare[36]. În orice caz, atunci când regele Ferdinand a contribuit la finanţarea construcţiei pronaosului şi a clopotniţei, pisania lui nu aminteşte nici un cuvânt despre Ştefan[37]. Un rol special în renovarea mentală a ceea ce am putea numi deja „cultul lui Ştefan cel Mare la Feleacu” i-a revenit moldoveanului Gheorghe Sion, cel care, cu aprobarea lui Iorga, fără să ştim în temeiul cărei argumentări, a finanţat şi instalat spre vest de biserică un bust al lui Ştefan cel Mare.

A fost Virgil Vătăşianu care a produs turnura în lumea ştiinţifică. El socotea, fără nici un fel de argumentaţie împărtăşită, că Feleacul se datora „intervenţiei directe” a domnitorului moldav[38]. Lucrurile aveau să rămână enunţate fără nici un fel de analiză detaliată, astfel încât, şi astăzi, profilele ogivelor, conturul şi secţiunea ancadramentelor, desenul cheilor de boltă, au rămas prezentate doar prin câteva imagini mici şi suficient de neclare.

Opinia formulată de către Virgil Vătăşianu a făcut o carieră care a lăsat şi va lăsa urme adânci. Contemporanul său, tot istoric de artă, Entz Géza, admitea doar probabilitatea implicării lui Ştefan[39]. Revirimentul major îl va înregistra Marius Porumb[40]. Exegeza istoriei de artă a marşat imediat către o asemenea variantă de atribuire[41]. În volumul de care s-a îngrijit pentru monumentele Arhiepiscopiei ortodoxe clujene (acum mitropolie), apărut în anul 1982, Marius Porumb era deja ferm convins de partea relaţiei Ştefan cel Mare – Feleacu. O făcea chiar în contradicţie cu cosemnatarii aceluiaşi volum (Şt. Pascu), care se arătaseră prudenţi şi circumspecţi, admiţând, cel mult o implicare materială, dar nu o ctitorire propriu-zisă[42]. Mai departe, în tot ceea ce a mai semnat, convingerea a fost sistematic împărtăşită[43], conducând evident, la consecinţe.

În anul 1982, grupul de argumente era prezentat în felul următor. Mai întâi, destul de ciudat pentru o construcţie ştiinţifică, erau invocate „tradiţii locale” ştefaniene. Or, cele populare au fost consemnate în jurul anului 1920, când biserica Feleacului a trecut pe primul plan al atenţiei[44]. Ca peste tot în Transilvania, felecanii amestecau pe Matia Corvin (şi nu pe tatăl său, cum făcuse Nicolae Iorga) cu Maria Terezia. Nici de o „tradiţie ştiinţifică” nu poate fi vorba, pentru că număra doar doi autori, ambii istorici de artă, profesor şi învăţăcel.

Singura apropiere arhitectonică de „familie” dintre Feleacu şi bisericile Moldovei era descoperită la ancadramente, care erau „ca la bisericile moldoveneşti”. Cum ancadramentele gotice din Moldova au fost, de obicei, confecţionate de către meşteri din Transilvania, ar fi destul de anormal să ne imaginăm că tocmai la Feleacu procesul ar fi fost invers. Nici un istoric de artă cu adevărat serios nu poate folosi asemenea modalităţi pentru a dovedi filiaţii certe. Iar dacă acelea ar fi fost reale, tot nu se puteau încă asocia de persoane anume, meşteri ori ctitori. Pe cât se pare, cheile de boltă de la Vad şi Feleacu prezintă scuturi heraldice similare. O interpretare corectă este că ele indică o „modă” comună, din epocă, nici pe departe un ctitor comun, care putea fi şi altcineva decât Ştefan cel Mare. Forma lor nu se regăseşte ori, mai corect, nu a fost descoperită între reprezentările din estul Carpaţilor, de la sfârşitul secolului al XV-lea. Câmpul, rămas lis[45], fusese odinioară pictat cu mobile heraldice care ne-ar fi oferit, poate, unele indicii.

Mai departe este invocată originea moldoveană a manuscriselor aflate odinioară în biblioteca locală. Vistiernicul Isac a plătit, este adevărat, o ferecătură, care avea toate şansele să fie tot un produs de meşter sas transilvan. Dar actul său încă nu-l angaja în ctitorire pe stăpânul său de pe tron. De altfel, mai există asemenea daruri moldave la biserici din Transilvania, fără ca cineva să presupună că şi bisericile ar fi fost, deopotrivă, ctitorii ale aceloraşi persoane ori chiar ale domnitorilor contemporani[46]. Dacă Tetraevangheliarul s-a pierdut[47], în schimb, perechea sa, Liturghierul, a fost analizat în amănunţime, după care s-a tras concluzia că a fost redactat de trei mâini diferite, undeva în Transilvania[48]. Deci, nici măcar scriitura nu s-a făcut în Moldova.

Din această listă, cu argumentări indirecte, nu rămâne, cum vedem, nimic pozitiv de folosit. Cei mai prudenţi dintre împărtăşiţii cu asemenea „argumente”, mărturisesc că ar fi vorba doar despre „tradiţii” nespecificate[49] ori „indicii”[50]. Construcţia trădează doar obstinaţia perseverării pe o idee frumoasă, încadrabilă în marele capitol al căutărilor cu orice preţ a elementelor de unitate românească transcarpatică. Ultimul volum al lui Marius Porumb foloseşte din plin imagini ale Feleacului, iar atribuirea directă a construcţiei, pe baza „tradiţiei, confirmate de documente de epocă”, lui Ştefan cel Mare este scoasă din orice dubitativ[51]. Este şi această o metodă de „convingere”: perseverenţa nonşalantă. Clişeul este mult prea frumos, pan-românesc şi ortodox, pentru ca oricine l-ar contesta să nu rişte a fi catalogat imediat anti-român şi anti-ortodox.

Anticipând efortul de menţinere a scenariului inventat, am putea sugera şi prezenţa unei analogii de tipul: dacă moldovenii au făcut o episcopie la Vad, de ce nu le-ar aparţine şi cea de la Feleacu? Dar, asemenea interogaţie nu a fost formulată, cu toate că ea ar fi avut rosturi de analiză. Căci, de ce anume, unul şi acelaşi ctitor, ar fi avut nevoie de două episcopii la mai puţin de 80 km distanţă în linie dreaptă? Nu a interesat, se pare, pe nimeni cu adevărat faptul că Feleacu nu era moşie moldoveană, ci a oraşului liber regesc Cluj. Urbea avea drept de subpatronat („subctitorie”, ar putea fi o echivalenţă forţată), de la patronul care, în toate cazurile de oraşe privilegiate, nu era altcineva decât regele Ungariei. Observaţia este grea: Ştefan a primit nu numai aprobarea lui Matia şi a oraşului Cluj de a ridica o biserică, ci şi pe aceia de a întemeia o episcopie fără nici o garanţie de întreţinere viitoare? Dacă s-ar folosi mai des această neliniştitoare întrebare, zelul raportorilor ar fi fost temperat, dacă nu chiar eradicat.

Avem şi o altă constatare, de strictă metodă. Numai în situaţia Feleacului, istoricii de artă îşi depăşesc sfera de cercetare care le este îndeobşte rezervată, pentru a ne impune – am văzut prin ce modalităţi –, scenarii care numai artistice nu mai sunt. Cu alte cuvinte, doar aici, artisticul dobândeşte nu numai mesaj politic major, ci şi unul excesiv de contrastant. 

În istoriografia bisericească lucrurile au evoluat ceva mai diferit. Nu ştim dacă în relaţie cu Vătăşianu, dar cu un an mai devreme, un istoric al bisericii româneşti ardelene, făcuse şi celălalt pas, ecleziastic: afirmarea întemeierii, dar tot fără argumentări, şi la Feleacu, alături de Vad, a unei a doua „mitropolii”, de către Ştefan cel Mare[52]. Mai pe urmă, lucrările lui Mircea Păcurariu, a căror impact a fost decisiv, au negat dintru-nceput orice implicare voievodală, est-carpatică. Dar, pe acelaşi tărâm bisericesc, însă la faţa locului, cultul lui Ştefan cel Mare a luat amploare, mai ales după anul 1988, datorită implicării majore a lui Marius Porumb, creator al muzeului local, al introducerii unui mare portret Ştefan cel Mare în biserică şi mai apoi, pregătirii reeditării, sub patronaj bisericesc, a monografiei celor două biserici cu implicaţii reale şi presupuse, moldovene. După 1990, administraţia parohială a fost trecută pe mâini călugăreşti, pentru a reînnoda viaţa mănăstirii, care existase aproximativ între mijlocul secolului al XVI-lea şi ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, nu lângă biserica episcopală, ci la circa doi-trei kilometri spre sud-est. „Noile temeiuri” moldovene de la Feleacu se argumentează printr-o imensă biserică nouă, ridicată în stil moldav, nu foarte departe de vechiul şi micuţul edificiu medieval, cel puţin prin partea sa originară, bine înscris în arhitectura provincială. Urmările par a fi previzibile şi pentru raportul istoric de care ne-am ocupat. Vocea istoricului ajunge „glas în pustiu”, iar „tradiţia” ultimilor decenii se sfinţeşte.

În afara, poate, a capelelor (paracliselor) din cetăţi, moldovenii nu au avut prea mare libertate în renovarea structurilor bisericeşti din Transilvania.

Deci, cu un Vad sigur, dar ipotetic prelungit dintr-o formulă locală, cu un Feleacu deplin incert, ar fi hazardat de desluşit „politici religioase şi politice”[53] coerente ori de recunoscut „adăpost pentru religia ortodoxă, atât de prigonită de biserica oficială”[54] care să-i privească pe românii ardeleni.

Readucerea pe pământ medieval ar trebui să înceapă cu discernerea conceptelor în care, prin tot ceea ce a făptuit, domnitorul muşatin a făcut, primordial, politici pro domo, sigur orientate către grupuri de putere (boieri, biserică, târguri, viteji) ori justificate de propria sa conştiinţă, dar niciodată exprimate în termeni clari şi neechivoci „româneşti”. Expresia lui Nicolae Iorga, „instinct de rasă”, ar trebui să fie limitată la stricta valoare a termenului. Nici în exterior, înspre alte zări cardinale (Ţara Românească, Pocuţia), nu au fost politici de o asemenea natură. Nu s-a înregistrat nici un fel de discriminare etnică la nivelul aceluiaşi teritoriu (Moldova), nici vreun scrupul privitor la anexiuni de ţinuturi cu alogeni majoritari (Pocuţia). De ce atunci, aceleaşi neidentificate valori, componente probabile ale lumii premoderne şi sigure ale lumii moderne, ar fi funcţionat mai repede şi chiar ar fi determinat o politică specială numai în şi către Transilvania? „Dreapta cumpănire” trebuie să fie reîntronată pentru a vedea în deceniile de la sfârşitul secolului al XV-lea atât cât ne-o permite decenţa bunului simţ.

Domeniile transilvane. Am descuraja pe toţi cei care ar continua să afirme că donaţiile domeniilor ardelene ar fi fost „compensative” pentru pierderea Cetăţii Albe şi Chiliei. Ca valoare însă, cetăţile şi ţinuturile (castelaniile) de lângă Marea Neagră nu sunt, nici pe departe, egale cu cele aflate în Transilvania; în sensul că pierderea din sudul Moldovei a fost cu mult mai păgubitoare. Este o moştenire de interpretare, care s-a născut în secolul al XVI-lea, abia după moartea beneficiarului[55].

Domeniile ardelene nu au fost dăruite statului, ci doar persoanei domnului. Nu erau deci un fel de „despăgubiri”, ci o garanţie pentru un previzibil exil, rezultat din turnura radicală a situaţiei politice din Moldova, cu concurs turcesc sau, de ce nu, chiar polon. Erau un dar personal şi asigurator, pentru viitorul în restrişte. Această semnificaţie a trecut sigur înaintea tuturor altora pe care prea zeloşi „istorici patrioţi” încearcă să le-o atribuie.

Ideea aliniatului precedent este de limpezit şi în altă optică, din nou, a concesionarului. Altfel, s-ar putea păstra chiar un rest de sugestie potrivit căreia ar fi fost vorba despre un dar mărinimos, o „cumpărare” a păcii, alianţei şi recunoaşterii suzeranităţii maghiare. Soluţia donaţiilor făcute unor străini importanţi (de obicei membrii ai caselor regale), ca şi raţiunea acordării lor, nu era o noutate, născută pentru partenerii avuţi aici în vedere. Ea se practica de bune zeci de ani în toată Europa. Dar, să renunţăm la asemenea analogii, în favoarea concepţiilor politice ungare, limitate doar la secolul al XV-lea. Una dintre marile experienţe de acelaşi tip a fost recoltată prin donaţiile acordate despotului sârb Gheorghe Brancovici[56]. A urmat, pentru Transilvania, experienţa Făgăraşului, în raport cu Muntenia. În acest caz a fost vorba despre reducţiunea unei stăpâniri mai vechi, cel puţin din secolul al XIV-lea, la starea de „feudă temporară”. Motivaţia regelui Matia, formulată în anul 1467, venise după acumulări petrecute în timpul lui Ioan de Hunedoara. Aceiaşi filozofie politică poate fi urmărită şi în acte târzii, indiferent către care punct cardinal erau orientate donaţiile. Se justifica, clar mărturisit, interesul regatului pentru sprijinirea şi prin această modalitate, a celor care îi asigurau avangărzile din faţa liniei de apărare a hotarelor propriu-zise.

Ducatele sudice erau ţinute la îndemână pentru voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, pentru a fi dăruite pro descensu[57]. Numai că, după cum, iarăşi, nu s-a marcat cu suficientă atenţie, „rezerva” regală din Transilvania, cuprindea Făgăraşul, Amlaşul şi Rodna[58]. S-ar putea deduce că Rodna, cu cetatea şi domeniului ei (ambele subînţelese obligatoriu, fie şi numai la pomenirea singulară a toponimului), trecuseră ori treceau deja printr-o experienţă moldavă[59], rămasă ascunsă de informaţia scrisă conservată până la noi. Deci, înainte de Ştefan, se făcuseră deja dăruiri de moşii ardelene pentru moldoveni, care nu se justificau prin vreo compensare de teritoriu ocupat de către turci. Cel mai plauzibil ni se pare ca domeniul şi cetatea Rodnei să fi servit drept loc de refugiu, pentru pretendenţii la scaunul încă „vrăjmaşului” fiu al lui Bogdan al II-lea. Poate a fost vorba despre Petru Aron. Pe câte se pare, episodul s-a încheiat peste doi ani, în 1469, prin eliminarea rivalului, în urma unei campanii fulgerătoare ori a manipulării unor şiretlicuri politice. Dar, soluţia pentru „sălaş” (descensus)[60] a rămas viabilă, aplicându-se şi lui Ştefan cel Mare, după reglementarea raporturilor politice interţări şi înainte de a dobândi orice altă semnificaţie, asociată ori nu cu cetăţile de lângă Marea Neagră. În concluzie, dacă daniile nu erau o noutate pentru regatul Ungariei, nouă era doar persoana care beneficia de ele.

Ni se pare că, în acelaşi timp, insula de siguranţă a teritoriului ardelean a fost conştientizată mereu de către toţi potentaţii din exteriorul Carpaţilor. Ea a dobândit forme dintre cele mai clare tocmai în cursul secolului al XV-lea, pe vremea când turcii răvăşeau periodic alcătuirile creştinilor de acolo. La 1493, un act al lui Vladislav a II-lea, pare că indică şi prezenţa unor refugii boiereşti de la Bistriţa[61]. În această lumină, nu mai putem discuta despre accidente ori favoruri, ci doar despre o sistematică reajustare a unor principii asiguratorii de azil. 

S-a acceptat destul de devreme interpretarea potrivit căreia, dacă cele două domenii au fost pomenite împreună, trebuie ca şi donaţia lor să fi fost la fel[62]. Poate tocmai perechea a generat sau adâncit simetria cu celălalt cuplu de cetăţi, pierdute la mâna turcilor. Dar, acum, după ce nu mai avem nici un temei a crede că fusese o tentativă de echivalare, am putea să revenim şi la ipoteza unor donaţii succesive. În fond, pentru un „refugiu”, la începutul unor alianţe, după o stare de beligeranţă, ar fi fost pe de-antregul normal şi suficient un singur domeniu ardelean. 

Ştefan S. Gorovei a făcut un pas important în descifrarea unora dintre mecanismele prin care Ştefan cel Mare a intrat în stăpânirea unor feude ardelene[63]. Totul s-a bazat pe o sursă de excepţie. Documentul rediscutat a făcut parte dintr-un miscelaneu personalizat, definit ca „mostră de formular diplomatic”[64]. Este categoric un eşantion dintr-un stilionar[65], aflat în uzul studioşilor care urmau să activeze în cancelariile latine ale timpului. Există o foarte bună explicaţie pentru scoaterea actului din limitele utilului diplomatic, eventual arhivistic, şi introducerea sa într-o carte „şcolară”: redactarea formei donaţiei viagere. Asemenea documente nu erau frecvente, aşa încât unul a fost inclus pentru a servi drept şablon pentru un posibil viitor caz. Că acela privea tocmai pe domnul Moldovei, se cheamă că este vorba despre un mare noroc.

Datarea actului nu ar fi tocmai simplă. În mod normal, stilionarul nu conţinea documente dispuse cronologic, ci aşezate doar pe baza logicii valorii actelor ori, dimpotrivă, cu totul întâmplător, după cum au fost găsite originalele de referinţă. Ca urmare, datele documentelor puteau să oscileze între o perioadă destul de veche, de câteva decenii, dar care stabilizase anumite expresii formulate aflate încă în practică şi pe durata vieţii posesorului volumului-îndreptar. Or, cel puţin unul dintre stăpânii stilionarului este cunoscut: arhiepiscopul Nicolae Olahus. Deci, cred că ar trebui să renunţăm la orice speculaţie foarte strânsă pentru aflarea datei de emitere a documentului. Elementele interne dau de înţeles că beneficiarul fusese, într-adevăr, Ştefan al Moldovei, iar dania era făcută într-o variantă care a fost augmentată prin donaţia nouă a regelui Vladislav al II-lea, din anul 1492. Am putea explica şi întârzierea de doi de la urcarea pe tronul maghiar al regelui ceho-polon. Semnele arată că Vladislav nu fusese printre favoriţii pretendenţi la coroana ungară, sprijiniţi de către Ştefan. Se cunoaşte că imediat după schimbarea dinastică, la 1491, familia Losonczi a mai avut o tentativă de contestare a înstrăinării Ciceului de către regele Matia[66], fapt ce justifică întărirea pentru muşatin, eventual după clipele rezolvării contestaţiei.

Mai departe, gradaţia formulelor donative uzuale este în favoarea existenţei unor etape. Avem convingerea că donaţia Cetăţii de Baltă şi a Ciceului a fost făcută de către regele Matia. În privinţa unui oarecare interval de donaţie (probabil 1486-1490), există doar presupuneri indirecte. Pare totuşi sigur că pe atunci, Ştefan stăpânea deja cetăţile. Să urmărim şi câteva lucruri noi sau, mai degrabă, uitate şi neglijate.

Cele două cetăţi au istorii separate. Până la revolta ardeleană din anul 1467, Ciceul a fost în stăpânirea verilor Ladislau Senior, fiul lui Ştefan Dezsőfi, Ladislau Junior şi Sigismund, fiii lui Dionisie Dezsőfi de Losoncz. Un alt văr, Ioan, fiul lui Ioan, nu a participat la conjuraţie şi a fost lăsat în drepturile de stăpânire. Confiscarea moşilor răzvrătiţilor a avut loc în dieta de la Turda, din 1 octombrie. Dar ea, se putea aplica numai la 2/3 din bunurile care, în majoritatea lor, erau în indiviziune[67]. Drept urmare a acestei stări, multă vreme castelania a constituit temei de revendicare[68]. O parte a proceselor domnitorilor Moldoveni vor trebui judecate prin prisma acestei stări îndelung moştenite. Unele dintre problemele acestei grevări de stăpânire vor fi tratate şi mai jos. Primul beneficiar al Ciceului confiscat a fost Ioan, fiul lui Emeric Szerdahelyi (din comitatul Somogy, Ungaria actuală). Dacă numele respectivului nu are importanţă, este foarte important actul în sine, care conţine inventarul domeniului[69].  

Un document din anul 1480 face trimitere la o stare din 1473, când Ciceul era posesiune regală[70]. Ce se întâmplase cu vechiul stăpân, nu se ştie, numai că, după cum rezultă dintr-o serie de acte de la începutul domniei lui Vladislav al II-lea, Mihail (fratele lui Ioan) Szerdahelyi a fost despăgubit de rege, cu moşii în Ungaria nordică[71]. Un document care priveşte reglementarea unor plăţi ale castelanului Dionisie Nagy Hatvani, în din deceniul nouă al secolului, de către un membru al familiei Bánfy[72], nu contrazice o înstrăinare a cetăţii din patrimoniul familiei respective. Datoria putea fi mai veche, din vremea în care cetatea le aparţinuse cu adevărat, şi se putea rezolva doar după scurgerea unui timp oarecare. De asemenea, ca şi în cazul castelanului Valentin Litteratus (1483), nu am avea motive temeinice să respingem o prezenţă moldavă doar pe temeiul numelui pe care îl purta respectivul castelan[73].

Mai departe, ne-a reţinut atenţia un document din septembrie 1474, respectiv emis în perioada premergătoare semnării primului tratat dintre Moldova şi Ungaria. Adresat Bistriţei, conţinea cererea ca omul domnitorului, Nemil, să fie însoţit pentru misiunea lui, la castelanul cetăţii Ciceului. Primul editor al documentului s-a grăbit să noteze: „scrisoarea este o dovadă sigură că la 1474, Ştefan nu stăpânea Ciceul”[74]. În alt context, aceleaşi împrejurări au fost interpretate şi ca dovada sigură a unor tratative de primire a primei cetăţi de către Ştefan cel Mare[75]. Or, nu era vorba decât despre un „salvconduc”, respectiv sprijin cerut saşilor din Bistriţa pentru a ajunge la Ciceu: atât şi nimic mai mult. Atunci şi mai târziu, când stăpânirea era incontestabilă, moldovenii trebuiau să treacă mereu prin pământurile controlate de către saşi, iar solicitarea de salvconduc ori informarea despre călătorii, peren necesară. O însemnare arhivară de pe verso notează că ar fi fost vorba despre captivorum in Chich[76]. Textul sugerează o relaţie clară şi de natură politică a domnitorului cu cetatea Ciceu, la nivelul toamnei anului 1474. Ca urmare, nu putem exclude ipoteza ca cetatea să fi fost deja cedată Moldovei. Poate tocmai în temeiul primului tratat ungaro-moldav (15 august 1475), care garanta voievodului moldovean un refugiu ungar neprecizat[77]. Dacă interpretarea noastră este corectă, atunci vom citi din nou, cu alţi ochi, menţiunea din letopiseţele interne care scriu că moşiile ardelene au fost primite la „puţină vreme” după lupta de la Baia (1467)[78]. Am ajuns la o interpretare mai concordată, pentru că, între Baia (1467) şi anii 1486-1490, distanţa cronologică nu este prea scurtă, ci una suficient de lungă.

Ar putea să fi fost vorba despre prima donaţie acordată. Şi într-adevăr, Ciceul se potrivea mai mult pentru acest destin, fiind mai aproape de Moldova, iar renunţarea la Rodna s-a făcut probabil datorită stării ruinate a cetăţii (aflată la Rodna Veche, Anieş) şi, mai ales, revendicării vechii sale castelanii, de către oraşul Bistriţa[79].

În legătură cu Ciceul ar mai fi de adăugat că stăpânirea cetăţii s-a limpezit destul de mult, dar nu întru-totul, abia în jurul anului 1500, după ce, prin proces, moldovenii au fost siliţii să cedeze câteva sute de florini liniei feminine de moştenire a familiei Losonczi. În 1503, a survenit o nouă donaţie regală, care fusese necesară pentru a statua rezolvarea diferendelor[80]. Era doar cazul cetăţii din nord-estul Transilvaniei.   

Pentru Cetatea de Baltă, situaţia este alta. Regele Matia a zălogit-o în 1471 lui Ioan Pongracz de Dingeleag, voievod şi rudă a sa. Vicevoievozii Transilvaniei sunt prezenţi în cetate la 1475[81], ceea ce lămureşte stările de stăpânire şi ne împiedică să credem că ar fi fost dăruită Moldovei, la o vreme în care Ciceul ar fi putut fi deja. În 1478, Ioan Pongracz era mort[82]. Deţinerea cetăţii, sub acelaşi titlu de zălog, a fost prelungită, în anul 1479, fiului răposatului, Matia Pongracz[83]. Mai departe, informaţiile dispar. Este tocmai ultimul deceniu al domniei regelui Matia, în care, după toate semnele, cetatea a fost trecută Moldovei.

Cele două cetăţi au deci câte o istorie individualizată. Nici una nu este limpede până în preziua transferului lor. Dar, precum am văzut, ipoteza cedării lor treptate şi separate cronologic nu ar trebui lăsată deoparte[84]. 

Nu este admisibilă însă despărţirea cetăţilor de domeniile (castelaniile) lor, prin donaţii speciale. Asemenea practici nu se admiteau în regat, de la stabilizarea statutului castelaniilor regale, adică de la începuturile secolului al XIV-lea. Cetatea fără domeniu era socotită o indecenţă; nu se putea întreţine şi ar fi fost mereu o sursă de tulburare pentru vecinătăţile ameninţate cu abuzuri săvârşite tocmai cu scopul de a o păstra în viaţă. Drept urmare, aceleaşi formule donative, concepute pentru cetăţi, adăugau obligatoriu: simulcum cunctis …generaliter quarumlibet utilitatum et pertinentiarum suorum integritatibus quovis …etc. În acest fel, etapele 1-3, sugerate de către Ştefan S. Gorovei[85], se contopesc în mod obligatoriu.

La orice schimbare de domnie, fie regală, fie domnească, toţi supuşii laici, deţinători de moşii (aristocraţii) ori de scutiri serioase (oraşele) se grăbeau să obţină confirmarea stăpânirilor; pentru a avea garanţia continuităţii stăpânirii care era fundamental dependentă de şeful statului. În acest context se produceau actele de nova donatio. La fel a procedat şi Ştefan cel Mare, desigur, prin interpuşi. Am amintit mai sus despre întreprinderea de recâştigare a Ciceului, despre care aflăm la 1491, tocmai în contextul începutului unei noi domnii şi chiar despre împotrivirea, făcută în acelaşi temei, la introducerea în stăpânire poruncită de către cancelaria regelui Vladislav al II-lea[86]. Bunele relaţii cu Ungaria s-au transpus, în adevăr, prin eliminarea pretenţiilor împotrivitorilor şi suplimentarea privilegiului, şi către fiul titularului, fără să avem ştiinţă dacă şi prin modificarea clauzei viagere.

Am putea adăuga un alt amănunt care privea conţinutul donaţiei regale (Vladislav al II-lea). El rezultă indirect, într-un act din 1495, împărtăşit la sfârşit de secol XVIII. S-a consemnat acolo: bona domini Stephani Wayuoda Moldouiensis in pertinentiis castrorum Chychew et Kykellew sunt 1515 [florenos][87]. Din păcate, documentul nu a mai fost văzut de atunci. Menţionarea sumei într-un astfel de context ne facem să presupun că domeniile respective nu erau socotite de visteria coroanei decât temporar înstrăinate şi cu veniturile la fel. Deci condiţia viageră pare a fi conservată în spiritul donaţiei iniţiale, singura modificare aparentă fiind includerea fiului major, prezumtiv succesor la tron, adică a lui Bogdan (cel Orb).

Aceeaşi sumă mărturiseşte nu atât dimensiunea geografică a moşiilor stăpânite, cât valoarea lor[88]. Actul se referă în mod cert la un venit anual, şi nu este o acumulare de datorii.

De aici vom ajunge la jocul cu cifra satelor domeniului fiecărei castelanii[89]. Pentru că, ar trebui să se reţină, odată pentru totdeauna, că din moment ce nici actul donaţiei nu este cunoscut, cu atât mai puţin poate îndrăzni cineva să facă vreo estimare exactă asupra numărului de aşezări cuprinse acolo. La revizia datelor despre domenii, constatăm că sursa folosită necritic şi repetat este una singură[90]. Din păcate, de acolo ne-au parvenit şi alte informaţii care au poluat subiectul.

În anul 1553, domeniul Ciceului avea 63 de sate[91]. Este o certitudine de la care ar trebui să mergem înapoi. Dar, satele nu pot fi transferate epocii ştefaniene[92]; nici cifra iniţială, de 55, la care s-ar fi adăugat şapte, până la moartea lui Ştefan şi nouă, în vremea lui Bogdan cel Orb[93]. O să vedem cum ar trebui privite lucrurile.

Amintisem deja mai sus că registrul satelor domeniale a fost întocmit imediat după confiscarea de la familia Losonczi, respectiv în clipa donaţiei făcută lui Ioan Szerdahelyi. Acel document enumără – atenţie! – 36 sate şi un târg[94]. Linia de hotar cea mai veche, fusese cea de sud, atingând Someşul. Exista o singură depăşire majoră, în bucla dată de apa Vadului. Spre est, hotarele urcau pe valea Ilişuei, iar apoi pe un afluent al ei (Dobricel sau Valea Poienilor), până la cumpăna apelor de la Culmea Brezei. Aceea era trecută într-un singur punct, spre ţinutul Lăpuşului, la Suciu de Sus. Culmea Brezei era urmărită până la râul Ileanda, care închidea hotarul la vest. Se ştie, de multă vreme, că la 1500, Ştefan şi Bogdan (spectabili et magnifico Stephano wayuode et Bogdan filio eiusdem) au cumpărat prin intermediul castelanului lor Petru Pârcălabul, cinci[95] sate noi din comitatul Solnocul Interior, de la nobilii din familia Bánffy[96]. Achiziţiile din zona Lăpuşului au fost finalizate de către Bogdan cel Orb.

Principalii ofertanţi de achiziţii noi au fost rudele colaterale ale aceloraşi nobili din familia Losonczi, respectiv din numita familie Bánffy. Deci am putea admite uşor relaţii (pertractări pentru achiziţii, probleme de hotar), nu neapărat cordiale. Prin târguirile arătate, voievozii moldoveni ajungeau să fie vecini cu o parte a elitei provinciale, din care ar fi de amintit Bartolomeu Drágfi, stăpân al Chioarului, apoi familiile înrudite, ale Bethlen-eştilor şi Apafi-eştilor.

Documentele vremii nu ne lasă să apreciem la mai mult de circa 30, numărul posibil al satelor deţinute iniţial. Cifra este relativă pentru că este posibil ca unele dintre aşezări să nu fi fost luate în calcul datorită dimensiunii lor neglijabile (cătune). Numerele circulate în istoriografie rezultă, cel mai des, prin confruntarea teritoriului cu hărţile şi aşezările actuale. Dar, des au fost neglijate toate etapele de lărgire a stăpânirii. Este însă un artificiu incorect pentru a induce o proporţionalitate impresionantă. Am putea să luăm în calcul[97] un teritoriu de aproximativ 440 km², pe care Ştefan l-a deţinut prin danie şi cumpărări. Ţinuturile lăpuşene au mai adăugat apoi încă 723 km². Dimensiunea nu trebuie să producă emoţie, pentru că, în bună parte, suprafaţa era acoperită cu păduri. Important este aici un alt lucru, care trebuia marcat: ultimele nu mai erau donaţii, ci achiziţii. Şi acelea vor fi cauza altor procese judiciare, în care voievozii Moldovei se vor vedea târâţi de către toţi cei care socoteau că ar mai avea vreun dram de drepturi (în special pe linii de moştenire feminină) din acele pământuri. Numai cumpărăturile ar fi dat dreptul la manevrarea lor liberă şi indefinită, în timp, pe linia moştenirii. Legal, mărirea domeniului nu ar fi fost posibilă, dacă cumpărătorii moldoveni nu ar fi fost socotiţi împământeniţi şi supuşi tuturor prestaţilor şi jurisprudenţei nobililor din regatul Ungariei. Acest detaliu particular, poate conduce la noi supoziţii în legătură cu termenii reconfirmărilor lui Vladislav al II-lea, dacă nu chiar la bănuiala existenţei unor privilegii suplimentare, obţinute în curgerea vremii. Oricum se poate stabili că a fost vorba despre două categorii de pământuri stăpânite: unele donate în temei politic, altele achiziţionate cu drept nobiliar. În curgerea vremii, cele două grupe nu se puteau unifica, ci dobândeau totdeauna destine paralele.

„Vastul domeniu”[98] (cu circa 40 de sate!) al Cetăţii de Baltă poate fi cunoscut şi el mai exact. Avem despre el informaţii că ar fi deţinut un târg (Cetatea de Baltă) şi şapte sate (Feisa, Boian, Tătârlaua, Crăciunelu de Sus, Veseuş, Corneşti, Sântămărie  – 174 km²)[99]. Satul Bazna şi târgul Târnăveni[100] sau Dâmbăul[101], nu au aparţinut niciodată acestui domeniu. Castelania era strâns închingată de scaunul Mediaş (sud-est), domeniile nobiliare ale Micăsasei, ale Bălcaciului, aparţinător de scaunul Sibiului, la sud-vest, şi mici posesiuni ale nobilimii comitatului Alba, la nord. Mai adăugăm că despre el se poate scrie cel mai puţin că avea „majoritate etnică românească”[102]. Acolo, trăiau, probabil în proporţii apropiate, români, saşi şi unguri. La nord, fie şi existenţa alăturată a localităţilor care sunt conscrise, după numele vechi, „româneşti” şi „ungureşti”, stabileşte iarăşi calitatea de stăpâni ai unor ţinuturi cu populaţie mixată etnic. Este foarte adevărat, în domeniul Ciceului, românii erau majoritari.

Preţul castelaniei Cetăţii de Baltă se echivala cu cel al Ciceului prin valoarea cetăţii, poate din bogăţia satelor şi, mai ales, prin amplasarea ei la crucea a două mari drumuri „ale ţării”[103]. Controlul lor aducea automat tributul unor vămi foarte rentabile.

Mărturiile materiale. Ioan Aurel Pop a sugerat o anume preferinţă către comerţul transilvan, în contrast cu cel polon sau otoman[104]. Dacă se compară consistenţa mărfurilor comercializate, se constată cu maximă rapiditate că Transilvania acoperea Moldovei, spre deosebire de ceilalţi parteneri aşezaţi în balanţă, aproape toate nevoile de produse meşteşugăreşti. Ba mai mult, o aproviziona constant şi cu oamenii specializaţi. Cu alte cuvinte, exista o complementaritate (deja menţionată) care făcea Moldova foarte dependentă de centrele de producţie intracarpatice. Cea mai însemnată parte a veniturilor domneşti provenea din vămi, dar şi comerţul neimpozat făcut nemijlocit. Ar fi fost deci cu totul obtuz pentru indiferent care dintre guvernanţii Moldovei, ca să se provoace defecţiuni majore în afluirea mărfurilor şi oamenilor prin Carpaţii Răsăriteni.

Tematica de faţă ar putea fi argumentat multiplu prin implicarea corectă a istoriei de artă, arheologiei şi muzeografiei.

Prezenţa „stemei Moldovei” în Transilvania, a format alt capitol al interpretărilor. A fost proclamată „vestigiu-simbol” şi urmărită în consecinţă. În concepţia celor care s-au ocupat de ea, ar fi trebuit să se demonstreze ca fiind un produs de import în Transilvania, iar multiplicat, ca un fel de amprente ale prezenţei extinse a lui Ştefan cel Mare. Reiese însă că istoricii ardeleni nu prea doresc să ia act de formele reale ale stemei moldave[105], reţinând doar capul de bour (mai larg, orice fel de bovideu) care umplea ori încorona scuturile cu mesajele heraldice particulare. În urma acestei observaţii, este deja limpede că în Transilvania nu ne-a mai rămas decât, eventual, o singură stemă ştefaniană reală.

Dacă ne apropiem cu mai mare atenţie, observăm că a fost de ajuns o oarecare asemănare dintre figurările bourului heraldic, pentru a fi luate, imediat, drept simboluri politice ale unei conduceri româneşti[106]. Nu ne vom referi prea mult la stema care, zice-se, ar fi provenit din zidurile cetăţii Ciceu[107]. Ea nu are nici o analogie extracarpatică. În modul ei de reprezentare, nouă ni se pare că ar fi putut fi, inclusiv o piatră (semn) de hotar. Pe cetate, eventual deasupra porţii de intrare sau foarte vizibil, ar fi fost nevoie de ceva mai mult: însemnele personale ale voievozilor (deci stema personală), însoţită de o inscripţie de tipul celora de la cetăţile din Moldova, dar şi din Transilvania ori Europa central-estică. De obicei asemenea însemne apăreau după şantiere de construcţie noi, dar şi numai la schimbarea stăpânilor monumentelor. Era aproape imposibil ca moşiile ardelene să nu fi fost marcate cu stema personală a voievodului, pentru că era moşii personale, nu ale Moldovei.

S-a susţinut că celelalte exemple au fost modelate „pe cahle sau sculptate în piatră” şi s-au citat exemple de la Târnăveni, Bazna şi Boian[108]. Dintre cele trei cazuri, verificarea critică nu regăseşte decât exemplarele de la Boian[109]. Ele sunt doar din piatră. Una dintre ele, amplasată pe turnul de poartă, deasupra cadrului intrării, este vizibilă pe un medalion circular, şi conţine un cap de bovideu, cu luna şi soarele între coarne. Forma nu este specifică pentru un decor de poartă (eventual cheie de boltă?), astfel încât am putea bănui, o amplasare ulterioară (secundară). Al doilea exemplar, prezent pe zidul nordic al bisericii, este un caz aparte. El conţine un cap de bovideu în semiprofil, cu o stea între coarne şi o roză alăturată. Altfel, piesa este incompletă, reprezentând doar cimerul care trebuia să fie însoţit, în partea inferioară, de obligatoriul scut fasciat, bordat eventual cu tenanţi. Acela a dispărut însă în timp, încât acum piatra este o relicvă dintr-un vechi ansamblu distrus. Aceasta este însă o stemă heraldică reală. Ar fi destul de puţin probabil ca scoaterea ei, dintr-un loc mai potrivit (oricum mai vizibil) să se fi produs în timpul deţinerii localităţii de către Muşatini. Cronologia piesei poate urca deci încă destul în secolul al XVI-lea, chiar şi dincolo de sfârşitul domniei lui Ştefan. Celelalte mărturii sus-citate, în piatră sau ceramică (Târnăveni şi Bazna), cum am afirmat-o cu toată răspunderea, nu există şi nici o sursă demnă de crezare nu le semnalează.

Este stupefiantă maniera iresponsabilă şi neprofesionistă în care a fost insinuat un alt „bour”, expoziţionat într-unul dintre contraforturile sudice ale corului bisericii de la Dârlos (jud. Sibiu)[110]. Aici interpretarea este dezarmant de simplă: este taurul lui Poseidon, figurat pe o piesă sculpturală romană, reutilizată în construcţia medievală. Nu este singura piesă romană aflată în biserica de acolo[111].

Complet „uitat” a fost blazonul pictat la Hunedoara, în aşa-zisa „loggie Matia”. Al optulea blazon a fost clasat, în anul 1913, în dreptul familiei Alsó-Lendvay Bánffy[112]. Dar, exemple noi, din seria „cap de bovideu” au fost adăugate recent în istoriografia românească. Cunoaştem un decor de consolă la Bisericani (jud. Harghita)[113]. Fascinanta căpăţână a fost redescoperită apoi pictată, tot în Secuime, la Daia (jud. Harghita), pe o cheie de boltă[114]. Prima identificare, maghiară, a optat pentru blazonul lui Leonard Barlabási, vicevoievod al Transilvaniei între anii 1501-1526[115]. Dar, s-a dovedit că blazonul împricinat nu i-a aparţinut respectivului, ci este legat de o altă familie nobiliară, originară din nordul Ungariei actuale (Gyarmat). Dintre ei, Francisc Balassa a fost sol în Moldova, la 1503, iar Emeric Balassa, a fost vicevoievod al Transilvaniei între anii 1539-1540. Posedau o stemă care era, se pare, un bovideu asociat cu astrele majore[116].

Nici cahlele cu acelaşi decor nu lipsesc din citări. Iată care ar fi bilanţul pieselor cunoscute: Odorheiu Secuiesc şi Turea (jud. Cluj), semnalate deja[117], la care adăugăm piese de la Cristuru Secuiesc[118], altele inedite de la cetăţile Târgu Mureş[119] şi Hunedoara[120]. Dar, dacă despre primele s-ar putea scrie că aparţin larg intervalului secolelor XV-XVI, ultimele se datează cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Subsumarea ar conduce întru-câtva – pentru că nu este nici măcar o serie bine delimitată –, la concluzia că motivul are o dispersie în medii secuieşti. Nici una dintre localităţile înşirate nu a avut vreun contact sigur demonstrabil cu istoria Moldovei. Pentru a menţine atenţia asupra acestui sector de cercetare, ar trebui, în egală măsură, să descoperim dacă „împrumuturile” heraldice ale unor monarhi ori state vecine, dincolo de mediile aulice, erau sau nu ceva obişnuit în aria noastră culturală ori la vecinii noştri. Până acum, bazându-ne doar pe propria noastră cultură istorică, nu cunoaştem ceva similar. S-ar părea deci că am descoperit o fundătură, la care ar trebui să renunţăm în a o mai forţa. O confirmare mai substanţială, nu ar strica.

O altă alegere cu totul nefericită (ca să o judecăm cu eleganţă academică), pentru asociat în aceeaşi discuţie, este o cahlă fără context de descoperire, de la Sighişoara[121]. Pe ea, întâlnim un chip bărbos, având alături o reprezentare heraldică. Atât doar că micul scut împodobit cu cap de bovideu este suprapus de un decor (cimer) nedescifrat de către zelosul căutător de „legături culturale şi artistice”. Prin forma sa triunghiulară, cu o cruce în vârf, nu lasă loc la altă interpretare decât aceea că ar fi un scut decorat cu o mitră episcopală. Având în vedere acest detaliu, interpretăm cahla ca una aparţinătoare seriei denumite „cahle-portret”[122], urmând ca în alt loc şi cu alt prilej, să ne exprimăm şi bănuiala pe care o avem asupra identităţii personajului reprezentat. Evident, întreaga interpretare pusă în circulaţie de tipar, ar trebui reformulată. Dacă nu este vorba, din nou, despre un blazon personal, atunci s-ar mai putea discuta, eventual şi maximal, doar asocierea lui cu simbolul episcopiei catolice a Moldovei.

Majoritatea cahlelor nu au datări atât de strânse încât să poată fi asociate cu domnia lui Ştefan cel Mare. Dacă ele au fost totuşi utilizate, cu elemente foarte particularizante, rămâne de mirare cum de au fost „scăpate” şi alte însemne care au exact aceleaşi caracteristici decorative, dar sunt prezente pe alte materiale[123].

Din ceea ce am revăzut mai sus, rezultă cu prisosinţă că am avut o adevărată „vânătoare” după un simbol heraldic. Ea s-a soldat, din păcate, în majoritatea cazurilor, cu asocieri superficiale, relevate chiar ca fiind artificiale (eronate)[124]. Într-o optică raţională, ar fi trebuit urmărire toate implicările heraldice ale decorului cap de bou-bour. Puţin mai sus, am amintit despre „darea boului”, cea care îi particulariza pregnant şi solemn pe secui, faţă de toţi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei. Ar trebui să ne întrebăm dacă acest lucru nu a lăsat cumva „amintiri” decorative la aceiaşi secui. Cel puţin cahlele din Secuime, par să indice o apetenţă sporită pentru acest decor. Abia, la urmă, am putea să ne gândim, în general, la Moldova, şi, foarte particular, numai la Ştefan cel Mare.

Rămâne de judecat dacă o asemenea metodologie este cu adevărat utilă pentru construcţia unor pagini de istorie, chiar dacă a fost „motivată” prin „patriotism de paradă”, naivitate sau orice altceva care nu se poate socoti istorie onestă.

La capitolul cahlelor ne trebuie o zăbovire ceva mai lungă, nu pentru urmărirea în continuare a motivului decorativ menţionat, ci pentru că despre ele avem, de acum, două sinteze care luminează unele fenomene de folosire. Cercetarea ocazională şi festivistă a uitat să parcurgă atent aceste materiale documentare de o utilitate remarcabilă. Chiar dacă am neglija, de fiecare dată, mesajul decorativ pe care îl poartă, ar trebui să acceptăm cel puţin că ar putea fi „produse comerciale” uşor de identificat şi relativ facil de cronologizat (comparativ cu majoritatea celorlalte produse meşteşugăreşti).

Rezultă că Moldova a avut cahle sigure aduse din Transilvania sau, mai larg, din regatul Ungariei. După ce loturile de cahle se vor înmulţi, probabil că vom putea identifica mai precis producţia provincială. Cea mai relevantă relaţie este furnizată prin „cahla cu cavaler în turnir”. Concepută la Buda, după unele opinii în timpul regelui Ladislau al V-lea (1453-1457), după altele, încă necunoscute în istoriografia românească, mai târziu[125],  ea s-a răspândit, în forme multiplicate, la a doua sau a treia mână, în întregul regat şi în vecinătăţile lui. Analiza cahlelor moldovene, remarcă prezenţa unor piese aparţinătoare componentelor-prototip ale sobei din Buda, stabilind repede că există copii moldovene care nu se regăsesc (încă?) în Transilvania. Faptul pare să demonstreze că montarea sobei (sobelor) de la Suceava (cu amplasare exactă rămasă necunoscută[126]) ar fi putut fi făptuită după momentul stabilirii unor relaţii politice normale dintre cele două curţi domnitoare. Cu atât mai mult cu cât dispersia motivisticii de cahle, cel puţin în prima ei fază cronologică, a fost interpretată ca posibil stimulată direct de către regalitatea maghiară (prin donaţii).

Însă, descoperirea unor cahle cu emblema Hunedoreştilor, alături de altele, rămase deocamdată neidentificate, la Baia[127], tocmai din vremea în care conflictul dintre Matia şi Ştefan erau pe rol ori pe cale de a se stinge (1467-1476), încurcă destul de mult aprecierea selecţiei deliberate a decorurilor, în favoarea unora anume, şi ne demonstrează mai curând doar o posibilă afinitate către componente cu semne heraldice oferite de piaţa momentului. Nu este exclus ca, aşa cum s-a întâmplat cu alte piese (cahle cu elemente heraldice care combină elemente din heraldica maghiară medievală, reprezentarea cerbului Sf. Hubert, de exemplu), utilizatorii cahlelor din Moldova să nu fi avut nici o selecţie riguroasă, ci au preluat cam tot ce le oferea, la un moment dat, piaţa.

Regretăm că nici unul dintre autori nu s-a ocupat cu stabilirea unor identităţi între cahlele moldovene cu reprezentări de steme heraldice şi cele din Transilvania. Latura activă a bipolarităţii culturii materiale a fost mereu la vest, aşa încât mai normal ar fi să descoperim piese transilvane în Moldova, decât invers.

Mai zăbovesc doar asupra discurilor ornamentale care au fost şi sunt socotite foarte tipice pentru bisericile moldovene. Între timp, au apărut semnale despre prezenţa unor asemenea piese chiar din vremea domniei lui Sigismund de Luxemburg. Este vorba despre discuri de la Alba Iulia, care erau şi smălţuite. Simple sau cu smalţ, discurile au cunoscut o bună extensiune în provincie[128].

Aniversarea a lăsat capitolul relaţiilor artistice cu destule neîmpliniri. Cu atât mai regretabil cu cât, Corina Nicolescu jalonase foarte bine cunoştinţele acumulate până în urmă cu trei decenii[129]. S-a pus deja problema influenţei planurilor generale de biserici, a tipurilor de morminte cu baldachine, ceramicii decorative din arhitectură, ancadramentelor, argintăriei[130], veşmintelor, podoabelor. În direcţia arhitecturii gotice a cetăţilor şi a bisericilor, afirmaţiile au fost înconjurate de timiditatea ori chiar deliberata reţinere de a nu creiona exagerat „întinarea” realizărilor locale, moldovene, prin importuri[131]. Era vorba de recompunerea unor frânturi, prin excelenţă materiale, care nu sunt oricum prea bogate nici la modul general, nici în ceea ce priveşte performanţele artei româneşti provinciale.

Discuţia stăpânirilor ardelene a alunecat mereu destul de uşor peste principalele cetăţi ale domeniilor ardelene. Or, ele reprezentau nu simpla lor „podoabă”, ci însăşi centrele vitale, raţiunea de individualizare a daniilor. După o istorie începută de la sfârşitul secolului al XIII-lea, în anul 1544, dieta ardeleană a dispus dărâmarea cetăţilor. Amplasamentele le sunt cunoscute cu exactitate, fără să se fi învrednicit cineva să le şi poziţioneze cu precizie în topografia modernă.

În ciuda unor identificări eronate, care indicau în locul Ciceului un impresionant castel renascentist din Secuime (Ciceu-Ciuc)[132], el a păstrat urme de arhitectură în satul Ciceu-Corabia (com. Petru Rareş, jud. Bistriţa-Năsăud)[133] şi ar avea încă şansa unei cercetări viitoare, însoţită de (pentru sentimentali sau practicanţi ai turismului cultural) restaurări. În zona perimetrului său, un monument comemorativ, care amintea de implicarea Moldovei, a rămas nu numai uitat, la orice aniversare, dar şi de-a dreptul lăsat în degradare.

Din punct de vedere strict rezidenţial, Cetatea de Baltă a fost, se pare, mai importantă, pentru că acolo îi găsim rezidând pe o parte a vicevoievozilor ardeleni ai secolului al XV-lea. A fost literalmente rasă de pe locul în care fusese construită[134]. Nici această informaţie, relativ cunoscută, nu a împiedicat confundarea sa cu alt castel de Renaştere[135] (început după anul 1622 şi ajuns în forma actuală din 1757), aflat în aceiaşi localitate. Am atras atenţia asupra gravelor deficienţe în care s-au derulat cercetările arheologice de pe locul vechii cetăţi[136] şi a nedreptului tratament al informaţiei care a rezultat din aceeaşi cercetare[137]. Materialele din cetate, multe dintre cele conservate din preziua părăsirii ei de către moldoveni şi demolării fortificaţiilor, ar mai putea fi recuperate. Aceasta a fost, este şi va fi, într-adevăr, o problemă serioasă de cercetare, peste care s-a trecut însă cu uşurinţa şi motivaţia, tipic românească, de a nu culpabiliza pe cineva pentru irosirea banilor publici (aici pentru cercetare arheologică) şi tăinuirea unor informaţii care ar fi trebuit să devină, la fel de publice. 

Blazonul Moldovei de la biserica fortificată a Boianului mărturiseşte încă un lucru rămas nescris: în calitate de stăpâni de domeniu, în virtutea practicilor teritoriului Ungariei, voievozii Moldovei au fost obligaţi să-şi asume patronajul ecleziastic asupra tuturor bisericilor aflătoare pe noile lor pământuri. Aceasta implica protecţie şi sprijin, inclusiv financiar pentru reclădiri ori pentru noi aranjamente constructive, aşa precum s-a petrecut, în mod sigur, la Boian. De pildă, ştim că, indiferent de persoana stăpânului de domeniu, era de datoria castelanilor de la Cetatea de Baltă să dea anual, bisericii din târgul Cetăţii de Baltă (evident, catolică), bani, vin, ceară şi ovăz, în cantităţi prestabilite[138]. Invers, cei blagosloviţi de grija stăpânului de domeniu, aveau datoria să-i marcheze, într-o formă perceptibilă, însemnele (heraldice prin excelenţă). Lucrurile se petreceau identic şi cu stăpânii catolici, faţă de credincioşii de rit răsăritean. Merită insistat pe acest aspect, deoarece el se leagă strict de o normă de conduită aristocratică, care trece înaintea oricăror formulări bisericeşti de atitudini intransigente catolici-ortodocşi, în lumina cărora ar trebui apreciată şi implicarea ori neimplicarea moldovenilor în geneza Feleacului.

Peste labila relaţie dintre Feleacu şi Ştefan cel Mare s-a trecut aşa cum s-a arătat. Nu s-au născut nici un fel de interogaţii la ciudăţenia lipsei vreunei arhitecturi noi şi reprezentative (moldovene) din domeniul Cetăţii de Baltă. Două alte biserici din domeniul Ciceului, menţionate în treacăt ca ridicări ştefaniene (Ciceu – nu ştim în care dintre satele cu acest nume; Mihăieşti), deşi, mai demult au fost eradicate ca exemple doveditoare[139], au reapărut miraculos şi fără motivaţie[140], la necesitatea aglomerării datelor pentru recompunerea unităţii ancestrale a patriei contemporane sau a festivismului aniversar.

Din păcate, Marius Porumb nu a reuşit să demonstreze suficient de serios o relaţie a picturii exterioare de frescă din Transilvania, cu Moldova lui Ştefan. Personal, lucrul mi se pare nedrept atât timp cât ştim că influenţele „gotice” din plastica arhitecturii şi orfevrăriei moldave sunt foarte puternice, iar stabilirea filiaţiei şantierelor nu ar fi o operaţiune dintre cele mai istovitoare. Dubiul datării acestor fresce a dispărut[141]. De aceea aş admite influenţa bizantină[142] mult filtrată şi limitată mai mult la expresiile iconografice.

Toate mărturiile artei de icoane din Transilvania, aparţinătoare secolului al XV-lea, au fost aşezate, cu totul neverosimil, în dreptul influenţelor moldovene[143]. O asemenea concluzie este de-a dreptul iresponsabilă. Deşi am mai comentat-o în alt loc[144], ea revine intactă dovedind fie lipsa de lectură, fie un gest deliberat de ignorare. Formula ar fi în ton cu aberantul sistem al cursei istoriografice pe culoare închise, care este produs din instalarea convingerii că orice produs este un soi de rinocer pe care nici un fel de înţepături sau strigăte nu-l abat de la marşul către capătul la care se găseşte parcela de iarbă hrănitoare.

Câteva piese de inventar liturgic, ale vremii lui Ştefan cel Mare, ar merita o analiză de detaliu, care să stabilească mai precis sorgintea lor. Deja Nicolae Iorga avea temeiuri când scrisese: „multe aşa zise "producte ale artei româneşti" nu sunt decât bun "lucru de Braşov"”[145]. Până în prezent s-au produs doar comparaţii cu caracter prea general. Dacă privim numai către pocalele (potirele) dăruite la Athos, am putea stabili valoarea lor în clipa am uita pentru o clipă de prezenţa inscripţiilor chirilice. Din acelaşi moment, piesele devin banale pocale cu nodus-uri, din orice fel de tezaur al unei biserici catolice. La fel, cădelniţa Putnei (1470), este o minunată piesă de artă gotică târzie, decorată nu doar cu imitaţii arhitectonice sofisticate (arce, fleroane, menouri, ciubuce, baldachine, imitaţii de turnuri cu orificii de tragere în formă de gaură de cheie, zurgălăi de tip Nürenberg[146]), ataşate unei tălpi de pocal (calix), dar şi cu mici statuete umane, deloc potrivite canoanelor artei ortodoxe[147].

Tot Marius Porumb ne stimulează să ne mai oprim şi asupra clopotului de la Dâmbău. Făcut cunoscut foarte recent[148], el a fost „asimilat” zestrei domeniului Cetăţii de Baltă, din vremea lui Ştefan cel Mare. Clopotul nu are dată, nici „adresă” sigură de amplasare iniţială, în preziua distrugerii el aparţinând unei biserici unitariene. Conţine un nume de donator, respectiv pe „Ioan Ceaşnic”. Sugestia unui finanţator de la est de Carpaţi ar fi dată de folosirea mai frecventă acolo a termenului de slujbă, la concurenţă cu „paharnicul”[149]. Ludovic Demény şi Constantin Bălan, care au descifrat, citit şi tradus inscripţia, au atribuit-o „cu probabilitate, epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş”[150]. Trebuie să recunoaştem, judecata a fost mult prea expeditivă. Căutarea numelui între boierii moldoveni, ne-a condus la descoperirea unui personaj omonim, care fusese prezent numai în sfatul lui Ştefan, între anii 1478-1484[151]. De acum putem scrie cu toată certitudinea că a fost vorba despre o comandă moldavă.  

Pe lângă această observare, clopotul a fost sigur mişcat de la locul său de danie. Nici cel mai mic indiciu nu încurajează moştenirea lui în locul de semnalare. Credem că tocmai inscripţia sugerează un amplasament favorizat (mai curând biserica unei mănăstiri, decât o banală biserică parohială). Translaţia de la originalul loc de destinaţie poate fi presupusă inclusiv din Moldova, spre Transilvania, ca o pradă de război, petrecută cândva în secolele care au urmat turnării şi atârnării lui în turla unei anume biserici. Nu este nici o incompatibilitate: tunurile au fost mişcate des peste munţi, iar clopotul era o avere, dacă nu în sine, măcar prin metalul intrinsec. Concluzia este următoarea: nici această piesă nu poate fi instrumentată strict la temă.     

Cu toate multiplele nuanţări, absolut grosolan, dar, se pare, adecvat pentru promovare într-o societate care şi-a pierdut zdravăn reperele valorice, avem afirmată o „artă din Transilvania în vremea lui Ştefan cel Mare”[152]. Sintagma îşi relevă unicitatea şi falsitatea prin aceea că nu are analogii, alte capitole artistice similare, pentru alte epoci, nefiind compuse (ex. de tipul: „arta românească din Transilvania în vremea lui Mircea cel Bătrân”, „arta românească din Transilvania în vremea lui Cazimir al IV-lea Jagello”, dar şi „arta maghiară din Moldova în vremea lui Matia Corvinul”; asocierile aici inserate ar fi egal de forţate).

În final, nu pot decât să mărturisesc numeroasele valenţe normale pe care subiectul aici tratat le presupune. Aş vrea să cred că am indicat ce căi ar mai fi de urmat. Regret că, în cea mai mare parte, aceste pagini conţin corecţii şi nu neapărat construcţii noi. Dar, fără ele, „zburdălnicia” istoriografică a unora dintre contemporani ar fi devenit prea necenzurată şi cu amprente particulare; de fapt, prea multă ficţiune literară, decât istorie.  

Adrian Andrei Rusu

(studiu preluat, cu consimţământul autorului, din Analele Putnei, I, nr. 2, 2005, p. 91-122)