Opţiuni politice şi diplomatice ale saşilor transilvăneni (1526-1541).

Cazul oraşului Sibiu

 


 

 În deceniile trei şi patru ale secolului al XVI-lea, viaţa politică a voievodatului intracarpatic a fost dominată, în principal, de conflictul dintre Ferdinand I de Habsburg şi Ioan Zápolya pentru moştenirea fostului regat al Ungariei, dispărut de facto în urma înfrângerii armatei regelui Ludovic al II-lea de către trupele otomane conduse de sultanul Süleyman Kanunî, pe câmpia de la Mohács (29 august 1526). Acest război de succesiune, având repercusiuni importante asupra evoluţiei istorice ulterioare a Transilvaniei (în special transformarea ei în principat autonom sub suzeranitate otomană), se înscrie în contextul mai larg al rivalităţii otomano-habsburgice pentru stăpânirea Europei centrale şi de sud-est.

            Optând pentru unul dintre cei doi pretendenţi la tron, stările politice din Ungaria şi Transilvania s-au împărţit în doua partide adverse, care însă nu au rămas stabile de-a lungul conflictului, o mare parte din membrii acestora trecând dintr-o tabără în alta, nu numai datorită presiunilor exercitate asupra lor de către opozanţi, ci mai ales în funcţie de interesele şi ambiţiile lor personale imediate. Un cronicar sas, vizibil contrariat de această situaţie, consemna: “cine comitea vreo crimă pe posesiunile lui Ioan, se refugia la Ferdinand şi viceversa, aşa încât cei doi regi nu numai că aveau drept partizani oameni de rând, ci şi pe cei mai mari criminali”1.

            Poziţia adoptată de către saşi în cadrul acestui conflict constituie încă un obiect de controversă atât în istoriografia română cât şi în cea săsească. Unii autori au considerat, în mod eronat, că naţiunea săsească l-a sprijinit necondiţionat şi de la început pe arhiducele Ferdinand, principalul motiv al acestei atitudini fiind existenţa unei solidarităţi etnice între saşii transilvăneni şi populaţia germană din Europa occidentală, reprezentată, în cazul nostru, de Ferdinand de Austria. În acest sens, referindu-se la opţiunea politică a saşilor, Nicolae Iorga consemna: “Zápolya nu putu câştiga măcar pe toţi ardelenii, saşii fiind cu împăratul din instinct naţional [s.n.] şi din frică, nouă, de încălcări ale nobililor faţă de oraşe, ba încă şi din deosebire de confesiune – căci nobilii se făcuseră, din catolici calvini, iar ei trecuseră la luteranism”[2]. Această teorie a mai fost susţinută şi de Ştefan Pascu, Aurel Dumitrescu-Jippa şi Nicolae Nistor[3], precum şi de către istoricii saşi Gottfried Capesius şi R. Briebrecher[4].

            Alţi cercetători care au abordat perioada premergătoare constituirii principatului autonom al Transilvaniei se situează însă pe o poziţie diametral opusă. Renunţând la o astfel de abordare globală şi nediferenţiată, istorici ca Johannes Höchsmann, Ioan Ursu, Radu Constantinescu, Cristina Feneşan şi Florentina Căzan au reuşit să se îndepărteze de acest clişeu, demonstrând faptul că saşii nu au avut, la începutul conflictului, nici o preferinţă specială pentru vreunul dintre cei doi candidaţi[5]. Această afirmaţie este întărită şi de un document din 18 iunie 1529, în care ei declarau că sunt gata să se supună celui mai puternic, cu condiţia ca cel care va  obţine coroana Ungariei să le garanteze pacea şi privilegiile[6]. Această atitudine nu este una ieşită din comun. Dimpotrivă, perioada de timp abordată în cadrul lucrării de faţă este caracterizată de existenţa unor ambiţii şi interese concurente, de înfruntări pe diverse planuri şi cu mijloace multiple, în care elementul etnic nu a jucat nici un rol esenţial în luarea unei anumite decizii de ordin politic.

            Un alt aspect care trebuie pus în discuţie este acela legat de aşa-zisa “solidaritate” de care saşii au dat dovadă în timpul conflictului dintre cei doi pretendenţi la tron. O serie de istorici, referindu-se la faptul că factorii politici din Transilvania, fiind puşi în situaţia de a opta pentru unul dintre cei doi rivali, s-au împărţit în două partide adverse, au susţinut că “Ferdinand de Habsburg [a fost] sprijinit de o parte a nobilimii şi de populaţia germană [s. n.]”[7]. Această afirmaţie nu corespunde însă realităţii istorice deoarece, în segmentul cronologic abordat de noi, centrele săseşti nu şi-au coordonat reciproc mişcările, acţionând ca o entitate politică omogenă, ci dimpotrivă, fiecare oraş săsesc a dus o politică independentă, determinată în mare măsură de interesele imediate ale conducătorilor săi. De altfel, într-o epocă dominată de dese schimbări ale situaţiei şi de implicarea unor puteri externe în viaţa politică a Transilvaniei, o solidarizare a tuturor oraşelor săseşti era, practic, imposibilă[8].

            Până spre sfârşitul anului 1527 Universitatea Săsească – ca de altfel întreaga Transilvanie - i-a rămas, în mod formal, fidelă fostului voievod Ioan Zápolya[9]. Însă, în acelaşi timp, oraşele săseşti au iniţiat şi contacte diplomatice cu Ferdinand de Habsburg[10]. Scopul pe care saşii îl urmăreau prin aceste manevre politice era acela de a-şi asigura cât mai multe avantaje politice şi economice din partea acelui pretendent căruia îi vor oferi, în cele din urmă, sprijinul lor.

            Arhiducele Ferdinand, speculând legăturile economice pe care saşii transilvăneni le aveau cu imperiul şi pe care doreau să le menţină în continuare, a reuşit, cu sprijinul unor abili agenţi diplomatici, să câştige de partea sa mai întâi Braşovul, în august 1527[11], iar ceva mai târziu şi Sibiul[12]. Datorită noului context politic, şi celelalte centre săseşti l-au părăsit, unul câte unul, pe fostul voievod Ioan Zápolya. Astfel, după victoria ferdinandistă de la Tokay (27 septembrie 1527), oraşul Bistriţa s-a dezis şi el de Zápolya, acesta fiind desemnat ca “regem fictum Scepusiensem”[13], iar mai târziu oraşul Sighişoara a aderat şi el la partida ferdinandistă[14]; fruntaşii Mediaşului şi Sebeşului s-au supus la rândul lor arhiducelui, considerând că această alianţă va servi mai bine intereselor celor două oraşe[15].

            Curând însă saşii s-au convins de faptul că Ferdinand de Habsburg nu era în măsură să le satisfacă pretenţiile. Incapacitatea arhiducelui de a obţine o victorie decisivă asupra rivalului său şi presiunile exercitate asupra oraşelor săseşti de către partida lui Zápolya – în alianţă cu domnii Moldovei şi Ţării Româneşti - au fost motive suficient de întemeiate pentru ca centrele săseşti să-şi retragă, treptat, sprijinul acordat arhiducelui, reorientându-se spre Zápolya. Această atitudine oferă, o dată în plus, o imagine concludentă asupra aşa-zisului “patriotism” german al saşilor, mai exact, asupra fidelităţii lor faţă de Ferdinand.

            După cum aflăm dintr-un document din 29 martie 1529, la acea dată “situaţia saşilor este foarte grea, Sebeşul s-a predat regelui Ioan şi împrejurimile Sibiului sunt în mâinile acestuia”[16]. În luna septembrie al aceluiaşi an oraşul Mediaş s-a predat comandantului armatei zapolyene Gotthard Kun[17]. La 25 octombrie şi Braşovul îi jură credinţă lui Ioan Zápolya[18], iar în noiembrie, după ce Petru Rareş împreună cu Moise Vodă pradă cumplit Ţara Bârsei, aceasta se supune în întregime şi necondiţionat lui Zápolya[19].  La începutul anului 1530, oraşele din Transilvania refuzau să-şi plătească contribuţiile faţă de arhiduce, se duşmăneau între ele şi îi ameninţau pe bistriţeni, care se mai opuneau încă lui Zápolya, cu excluderea din Universitatea Săsească[20]. Sighişorenii anunţă, la rândul lor, că au încheiat pace cu Petru Rareş şi sunt gata să se supună regelui Ioan[21]. Practic, la începutul anului 1531, toate oraşele săseşti cu excepţia Sibiului se aflau în tabăra zapolyană[22].

            Această succintă trecere în revistă a atitudinii adoptate de către principalele oraşe săseşti demonstrează faptul că o abordare unitară şi nenuanţată a opţiunilor politice şi diplomatice ale saşilor nu poate reflecta decât parţial adevărul istoric. Dimpotrivă, o prezentare sintetică a politicii duse de Universitatea Săsească în cadrul conflictului dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya trebuie precedată de o serie de studii de caz, respectiv de cercetări dedicate fiecărui oraş săsesc în parte. Considerăm că doar o astfel de abordare, urmată de o cercetare comparată, poate oferi istoricului o imagine suficient de amănunţită asupra rolului politic pe care saşii l-au jucat în perioada pusă în discuţie.

            Din motivele expuse mai sus vom încerca să conturăm, în limita informaţiilor oferite de izvoarele directe şi istoriografia problemei abordate, poziţia pe care Sibiul a adoptat-o în cadrul disputei pentru tronul Ungariei în care s-au angajat Ioan Zápolya şi Ferdinand I de Habsburg. Ne vor interesa aici, cu precădere, cauzele care au determinat anumite opţiuni de ordin politic ale sibienilor, precum şi evenimentele care au influenţat, într-un fel sau altul, evoluţia atitudinii politice a Sibiului.

             Importanţa pe care acest oraş o avea în acea perioadă, ca nucleu politic, militar, administrativ, juridic şi economic al Universităţii Săseşti, reiese cu claritate dintr-un document din 23 mai 1532, în care se afirma răspicat că “cine stăpâneşte Sibiul, stăpâneşte toată Transilvania”[23]. În ceea ce priveşte forţa defensivă a Sibiului, relevantă este şi descrierea pe care ne-a lăsat-o umanistul Nicolaus Olahus. Referindu-se la oraşul său natal, el consemna: “Sibiul, capitala celor şapte scaune săseşti, este clădită în ce priveşte partea de răsărit şi de miazăzi, pe deal, iar în privinţa celorlalte părţi, pe coastele acestui deal. […] Mare şi puternic este acest oraş şi nu numai împodobit cu clădiri măreţe, ci şi înfloritor de toate negoţurile <precum> şi de alte bogăţii. Apoi mai este şi foarte bine întărit pe lângă ziduri – care sunt late şi solide - cu turnuri dese şi cu un şanţ cu apă lat şi adânc ce îl înconjoară din toate părţile afară de răsărit. Iar pe dinafară este încins de jur împrejur din toate părţile oraşului de iazuri foarte late şi adânci, în câte trei şi patru şiruri, pe alocuri ajungând chiar la <o lăţime de> o milă italiană, datorită cărora duşmanul nu are acces pe nicăieri la zidurile oraşului, decât doar pe drumurile care duc din diferitele regiuni la porţile oraşului. Şi aceste sunt destul de întărite prin val, închizători şi alte întărituri, încât oraşul nu ar putea fi cucerit decât prin foame, sau prin nepăsarea orăşenilor, sau vrajba <dintre ei>, prin care au fost adesea primejduite oraşele <chiar şi cele mai> puternice. Nu departe de aici, la poalele munţilor care sunt spre Ţara Românească, este un Turn foarte bine întărit ce se află sub ascultarea sibienilor şi care se numeşte Turnul Roşu. Pe aici au năvălit adesea turcii în Transilvania pe drumurile grele de munte spre marele lor prăpăd”[24].

            Având în vedere consideraţiile de mai sus, este de la sine înţeles faptul că, în timpul războiului de succesiune, ambii pretendenţi s-au străduit să-şi asigure sprijinul Sibiului. În mod oficial, în timpul primilor doi ani ai conflictului (1526-1527), Sibiul a rămas în tabăra zapolyană, mărturie stând faptul că, imediat după alegerea lui Ioan Zápolya ca rege al Ungariei, monetăria de la Sibiu a început să bată monezi pe care era reprezentat chipul acestuia[25].  În realitate însă, judele regal provincial (judex regius / Kőnigsrichter)  Markus Pemfflinger, împreună cu alţi demnitari ai oraşului, au iniţiat, încă din anul 1526, tratative secrete cu Ferdinand de Habsburg[26]. Ca urmare a acestei atitudini, la 6 septembrie 1527, arhiducele îi lăuda în scris pe patricienii Sibiului şi îi asigura că le va trimite armament[27]. Scopul pe care sibienii îl urmăreau prin aceste contacte diplomatice, în timpul cărora relaţiile cu Zápolya nu au fost încă întrerupte, era acela de a-şi asigura cât mai multe avantaje şi privilegii din partea celui căruia îi vor oferi, în cele din urmă, sprijinul lor.

            Faptul că, pe parcursul anului 1527, oraşul Sibiu s-a apropiat tot mai mult de partida ferdinandistă, are la bază trei cauze principale:

1. Intensificarea eforturilor depuse de către Ferdinand cu scopul de a câştiga                                  noi aderenţi. În acest sens, el îi trimite în Transilvania pe Paulus de Podwynyai, Caspar Horwath de Vingarth şi Georg Reicherstorffer, eliberându-le scrisori de recomandare dintre care unele erau adresate comitelui Pemfflinger şi altor demnitari sibieni[28]. Aceşti mandatari erau autorizaţi să promită, în numele arhiducelui, acordarea unor titluri, demnităţi, domenii sau sume de bani în schimbul aderării la partida ferdinandistă[29].

2. Deteriorarea treptată a relaţiilor cu Ioan Zápolya. Acesta, aflând despre   tratativele purtate în secret de sibieni cu Ferdinand, îi convoacă pe conducătorii oraşului, în 3 martie 1527, la dieta de la Buda, unde Pemfflinger este acuzat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Comitele reuşeşte însă să se salveze, răscumpărându-şi viaţa cu suma de 4.000 de guldeni de aur[30]. La 15 mai, aceeaşi dietă le cere saşilor să echipeze, pe propria cheltuială, 1.000 de călăreţi precum şi plata unor subsidii însumând o zecime din totalitatea veniturilor lor[31]. Refuzul saşilor de a da curs acestor cereri a avut ca rezultat adâncirea disensiunilor cu Ioan Zápolya, favorizând totodată consolidarea legăturilor cu tabăra pro-habsburgică.

3. Întărirea temporară a partidei ferdinandiste, care în anul 1527 înregistrează câteva succese notabile. În luna iulie, armata germană condusă de generalul Nicolaus von Salm ocupă oraşul Buda, iar la 27 septembrie trupele contelui de Salm reputează o strălucită victorie asupra trupelor zapolyene la Tokaj[32]. Se poate presupune că aceste succese ale armatei habsburgice, convingându-i pe saşii scaunului Sibiu de iminenţa unei victorii depline a arhiducelui, să fi constituit impulsul decisiv privind hotărârea acestora de a schimba tabăra.

În toamna anului 1527, datorită noului climat politic, acţiunile diplomatice întreprinse de Ferdinand sunt încununate de succes. Rolul decisiv îi revine agentului ferdinandist Georg Reicherstorffer, care a reuşit să câştige de partea arhiducelui mai întâi Braşovul şi apoi Sibiul[33]. Drept urmare, conducerea oraşului Sibiu se dezice de Ioan Zápolya, scriindu-i acestuia, la 32 octombrie 1527:  “Noi suntem ai Maiestăţii Voastre credincioşi şi ascultători ca şi odinioară, până în ziua aceasta v-am servit şi suntem gata să vă servim şi de acum înainte. Depinde însă, dacă Maiestatea Voastră nu intră în posesia sfintei coroane şi a regatului ungar, de care noi atârnăm, ne este teamă ca nu cumva Maiestatea Voastră să se războiască şi să fie învinsă, iar noi, soţiile, fraţii, copii şi urmaşii noştri, să ajungem într-o veşnică robie. Ce-i va folosi Maiestăţii Voastre dacă noi, averile noastre şi – de aceasta ferească-ne Dumnezeu – însăşi Maiestatea Voastră, pierim? Pe temeiuri atât de grele şi învederate, suntem siliţi să ne lepădăm (“abzufallen”) de Maiestatea Voastră, deci binevoiască Maiestatea Voastră să nu ne mai ceară de acum înainte nici credinţă, nici ascultare sau ajutor [s.n.]”[34]. Rodica Ciocan considera, în mod eronat, că această scrisoare datează din primăvara anului 1529, fiindu-i adresată de fapt arhiducelui Ferdinand şi nu lui Ioan Zápolya[35]. Această regretabilă confuzie a dus la o interpretare greşită a acestui document, respectiv că  sibienii trecuseră în partida ferdinandistă la o dată anterioară, iar actul în cauză reprezintă data la care sibienii s-au supus din nou lui Ioan Zápolya[36]. Realitatea istorică a fost însă cu totul alta: acest document marchează practic momentul în care Sibiul, rupând total relaţiile cu Ioan Zápolya, a trecut, în mod oficial, de partea arhiducelui Ferdinand.

Trebuie însă remarcat şi faptul că, în alianţa încheiată între saşii din Sibiu şi Ferdinand I de Habsburg, nu elementul etnic a jucat un rol esenţial, dovadă că în documente el nici nu apare[37]. Ferdinand s-a mulţumit să speculeze sentimentele religioase ale locuitorilor din Sibiu, adresâdu-li-se în calitatea lui de rege catolic, apărător al credinţei strămoşeşti[38]. Din raportul pe care episcopul şi demnitarii Sibiului îl trimiteau lui Ferdinand la 22 octombrie 1529, reiese cu limpezime că lupta în numele credinţei îi făcea să se simtă mai legaţi de arhiduce decât de Zápolya, care era considerat – pe bună dreptate – ca fiind aliatul otomanilor[39]

            Faptul că Ferdinand a reuşit, într-un răstimp relativ scurt., să câştige de partea sa cea mai mare parte din populaţia oraşului, este dovedit şi printr-o însemnare de pe un calendar din 16 martie 1528, din care aflăm că, la acea dată, la Sibiu a fost organizat un fastuos cortegiu triumfal pentru gloria regelui Ferdinand (“pro gloria regis ferdinandi”)[40].

            Odată trecut în tabăra ferdinandistă, Sibiul i-a oferit arhiducelui, în repetate rânduri, sprijin militar, informaţional şi mai ales financiar, devenind practic unul dintre cei mai preţioşi aliaţi transilvăneni ai acestuia[41]. Pe de altă parte însă, Ferdinand nu a reuşit să-şi susţină aliaţii decât prin încurajări şi promisiuni pe care nu le putea îndeplini, deoarece Carol Quintul consumase toate mijloacele de putere ale dinastiei pe scena apuseană a politicii imperiale[42]. Apelurile arhiducelui pentru un ajutor imediat şi substanţial pentru Ungaria au fost respinse în repetate rânduri de către dietele imperiale, întărind astfel convingerea că împăratul era dispus să sacrifice cauza Ungariei în favoarea propriilor sale ambiţii politice[43]

În situaţia dată, pentru a-şi asigura pe mai departe sprijinul sibienilor, reprezentanţii lui Ferdinand au recurs la acţiuni de dezinformare sistematică a acestora cu privire la situaţia reală a partidei lor. Spre exemplu, la 12 noiembrie 1529, când aproape întreaga Transilvanie se afla în mâinile partizanilor lui Zápolya, aliaţi cu Petru Rareş, sibienii le scriau braşovenilor, referindu-se la incursiunea lui Süleyman în Ungaria şi Austria: “Din părţile ardelene şi ale ţării ungureşti, în mod sigur s-a dat de ştire [s.n.] că sultanul a fost alungat [s.n.] cu toate oştirile sale, Ibrahim Paşa, fiul dogelui Veneţiei [Aloisio Gritti-n.n] cu alte multe căpetenii turceşti au fost ucişi, nobilii unguri ce sunt lângă Ioan [Zápolya-n.n.] au fugit toţi; el nu are lângă sine nici 20 unguri, iar turcii îl ţin sub pază aspră. Se zice că sultanul a pierit [s.n.]; unii însă afirmă că s-a refugiat într-un castel oarecare […]”[44]. La sfârşitul lui noiembrie, ei susţin chiar că Zápolya “e fugar, sau chiar ucis”[45].În realitate însă, puterea lui Zápolya  era în continuă creştere, iar Süleyman a pătruns până la porţile Vienei, apărătorii oraşului reuşind să reziste cu greu asaltului turcesc; retragerea otomanilor nu s-a datorat forţei combative a oraşului, ci anotimpului înaintat[46].

            Pe măsură ce Zápolya, în alianţă cu Petru Rareş, câştiga treptat teren în defavoarea rivalului său, moralul sibienilor începe să scadă. Corespondenţa mandatarilor ferdinandişti demonstrează că, încă de la sfârşitul anului 1529, sibienii au început să pună la îndoială capacităţile strategice şi militare ale habsburgilor[47]. Ei îi cer chiar arhiducelui ca, în cazul în care nu doreşte “să-şi apere regatul”, să-i elibereze de orice fel de obligaţii, oferindu-le o deplină libertate de mişcare[48].

            În viziunea istoricului de naţionalitate germană Johannes Höchsmann, care a reuşit să se detaşeze oarecum de acea “historia militans” practicată de conaţionalii săi între a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, faptul că sibienii au rămas în tabăra ferdinandistă, în ciuda celor arătate mai sus, se datorează în special influenţei exercitate asupra lor de către reprezentanţii arhiducelui din oraş, şi mai puţin datorită unor simpatii sau convingeri politice pro-habsburgice[49].

            După cum aflăm din izvoarele vremii, între anii 1529-1536, partida zapolyană a încercat, în mod sistematic, să frângă rezistenţa Sibiului, rămas ultimul mare “bastion” ferdinandist din Transilvania[50]. Odată cu intensificarea presiunilor exercitate asupra oraşului, atmosfera de aici devine din ce în ce mai tensionată. Trecând în tabăra lui Zápolya, Ştefan Mailath a preluat, începând cu primăvara anului 1535, conducerea asediului împotriva Sibiului, tăindu-i acestuia orice posibilitate de aprovizionare din afară[51]. În aceste condiţii, la care se adaugă foametea şi ciuma care decima locuitorii[52], apar conflicte între consiliu şi mandatarii ferdinandişti, pe de o parte, ei susţinând continuarea rezistenţei armate şi, pe de altă parte, cetăţenii oraşului, care cereau încheierea păcii cu Zápolya[53].

            Ferdinand, împreună cu reprezentanţii săi din Transilvania, a reuşit însă să mai întârzie cu câţiva ani capitularea oraşului. La 6 ianuarie 1531, episcopul Nicolaus Gerendi a încheiat, în numele său şi al Sibiului, un armistiţiu cu Francisc Kendy, vicevoievodul lui Ioan Zápolya, armistiţiu care urma să rămână în vigoare până la 18 martie[54]. După ce, la 20 ianuarie, reprezentanţii celor doi pretendenţi la tron au încheiat la Vişegrad un armistiţiu pe trei luni, hotărând însă ca acesta să devină general abia începând cu data de 24 februarie, armistiţiul particular încheiat de sibieni a fost prelungit până la 20 aprilie[55]. Cu toate că, după cum aflăm dintr-o scrisoare din 3 iunie, acest armistiţiu a fost prelungit ulterior pe un termen nelimitat[56], situaţia sibienilor nu a fost decât aparent uşurată. În realitate, aceste armistiţii, precum şi cel din 23 aprilie 1535, nu au fost respectate de către partida lui Zápolya, care a continuat să exercite presiuni militare şi diplomatice asupra Sibiului[57].

            În aceste condiţii, oraşul a început, încet dar sigur, să cedeze în faţa asalturilor zapolyene. Conştientizând faptul că luptau pentru o cauză pierdută, mandatarii lui Ferdinand au început să părăsească pe rând Sibiul[58]. După plecarea lor, gruparea pro-zapolyană a reuşit să-şi impună punctul de vedere, determinând conducerea oraşului să reia tratativele cu Ioan Zápolya[59].  În toamna anului 1535, sibienii încheiau un armistiţiu cu Ştefan Mailath, obligându-se ca, dacă până în februarie 1536 Ferdinand nu va reuşi să se impună în Transilvania, să-l recunoască pe Zápolya ca rege al Ungariei[60]. La 1 martie 1536, după ce armistiţiul a expirat fără ca Ferdinand să poată interveni în favoarea oraşului, acesta din urmă îi jură credinţă lui Zápolya, care ridică asediul, acordându-le sibienilor amnistie[61].

            Încercând să-şi asigure sprijinul efectiv al sibienilor, Zápolya le reînnoieşte acestora, la 6 martie, toate privilegiile de natură economică, administrativă şi juridică pe care le-au obţinut anterior şi îi scuteşte de impozit pe o perioadă de zece ani[62]. De asemenea, pentru a preveni eventuale conflicte cu elementele pro - habsburgice din oraş, el evită să intervină în favoarea eliberării din funcţie a unor demnitari sibieni, chiar dacă aceştia se dovediseră a fi susţinători fervenţi ai arhiducelui[63].

            Izvoarele documentare din perioada ulterioară capitulării Sibiului nu mai oferă aproape deloc informaţii referitoare la atitudinea politică adoptată de acest oraş. Acest lucru ne îndreptăţeşte să presupunem că Zápolya, neavând încredere în noii săi aliaţi, s-a străduit, pe cât posibil, să limiteze rolul politic al acestora. Şi după moartea lui Ioan Zápolya, la 22 iulie 1540, activitatea politică a Sibiului rămâne limitată.  Patriciatul oraşului s-a mulţumit să facă act de supunere reginei Isabella, care, în 1541, mulţumea conducătorilor oraşului pentru credinţa lor, arătându-le că a poruncit “să nu fie supăraţi de nimeni”[64]. Importanţa Sibiului în viaţa politică a Transilvaniei va creşte abia în 1542, când, pe fondul unei acerbe rivalităţi otomano - habsburgice pentru stăpânirea fostului regat al Ungariei (şi a Transilvaniei, în special), relaţiile acestui oraş cu arhiducele Ferdinand de Austria vor fi reluate[65].

În concluzie, putem afirma faptul că, abordând problema poziţiei adoptate de oraşul Sibiu în cadrul războiului de succesiune dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya, se pot distinge mai multe etape:

1. Etapa de expectativă (29 august 1526 - 23 octombrie 1527). În acest interval de timp, Sibiul, deşi în mod oficial se declarase de partea fostului voievod Ioan Zápolya, în realitate însă nu era decis  căruia dintre cei doi candidaţi la tron să-i ofere serviciile sale. În această etapă, sibienii au întreprins ample acţiuni diplomatice, intenţionând să opteze pentru acela dintre pretendenţi care, în cazul în care va reuşi să se impună definitiv, le va oferi mai multe privilegii şi libertăţi.

2. Sibiul în tabăra lui Ferdinand de Habsburg (23 octombrie 1527 - 1 martie 1536). În această perioadă sibienii, convinşi fiind că arhiducele era singurul în măsură să ocupe tronul Ungariei şi să le satisfacă ambiţiile, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a contribui la o victorie habsburgică. Faptul că, spre sfârşitul acestei etape, Sibiul s-a reorientat spre Zápolya, se datorează pe de o parte presiunilor la care oraşul a fost supus din partea partidei zapolyene, iar, pe de altă parte, indiferenţei sau neputinţei manifestate de Ferdinand în ceea ce priveşte rezolvarea necesităţilor financiare şi defensive ale Sibiului.

3. Sibiul în partida lui Ioan Zápolya şi, ulterior, a văduvei acestuia, Isabella (1 martie 1536 - 2 septembrie 1541). În această etapă, deşi i-au fost confirmate toate privilegiile, Sibiul a fost oarecum marginalizat, jucând un rol nesemnificativ în viaţa politică a Transilvaniei.

După cum reiese şi din demersul de faţă, naţiunea săsească, în general, şi sibienii, ca un caz particular, fiind nevoiţi să opteze pentru unul dintre cei doi pretendenţi la coroana Ungariei, au ţinut cont de:

a. realităţile politice din Regatului Sfântului Ştefan în acea perioadă;

b. interesele oraşului şi ale conducătorilor acestuia;

c. scutirile şi privilegiile pe care le vor obţine din partea celui care se va     

               impune definitiv în disputa privitoare la moştenirea regatului maghiar.

De asemenea, opţiunile politice ale scaunelor săseşti au fost influenţate şi de factori externi. Dacă Sibiul s-a situat, încă de la începutul conflictului, în sfera de influenţă habsburgică, politica Braşovului şi a Bistriţei, spre exemplu, a fost marcată decisiv de intervenţiile voievodului Moldovei Petru Rareş în Transilvania[66].

Deşi rolul jucat de oraşul Sibiu între anii 1526-1541 nu a fost lipsit de importanţă, trebuie remarcat totuşi faptul că el nu a influenţat în mod vizibil cadrul general al evoluţiei vieţii politice din Transilvania. Cu toate acestea, analiza raporturilor politice cultivate de către patriciatul sibian poate oferi informaţii preţioase privind implicaţiile pe care conflictul otomano - habsburgic din prima jumătate a secolului al XVI-lea le-au avut asupra voievodatului Transilvaniei, la nivel regional.

 

Paul-Laurenţiu Luca-Horga

 

POLITISCHE UND DIPLOMATISCHE ENTSCHEIDUNGEN DER SIEBENBÜRGER SACHSEN (1526-1541). DER FALL DER STADT HERMANNSTADT.

 

ZUSAMMENFASSUNG

 

Der Verfasser versucht die politische Stellung der siebenbürger Sachsen im Zeitalter des Thronstreites zwischen Ferdinand I von Habsburg und Johann Zapolya zu erforschen. Er ist der Meinung dass der Fall der Stadt Hermannstadt vorbildlich für die Politik der Sächsischen Universität war.

Um die politischen und diplomatischen Entscheidungen der Hermannstädter zu analysieren, identifiziert der Verfasser die wichtigsten Ursachen die einige politische optionen der Stadt bestimmt haben und erforscht die geschichtlichen Ereignisse die einen bedeutenden Einfluss auf die diplomatischen Beziehungen der Stadt Hermannstadt ausgeübt haben.


 

1 Chronicon Fuchsio-Lupino Oltardinum, apud R. Ciocan, Politica habsburgilor faţă de Transilvania în timpul lui Carol Quintul, Bucureşti, 1945, p. 61.

[2] N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de G. Penelea, Bucureşti, 1989, p. 99.

[3] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, p. 475; A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, I, Cluj-Napoca, 1976, p. 165.

[4] G. Capesius, Hermannstadt während der Kronstreitigkeiten zwischen dem rechtmäβigen König Ferdinand I und dem Usurpator Johann Zápolya in den Jahren 1526-1536, în Programm des Gymnasiums A. C. zu Hermannstadt, Hermannstadt, 1856, p. 7; R. Briebrecher, Der Tronstreit zwischen König Ferdinand und Zápolya. 1526-1538, în Fr. Teutsch(ed), Bilder aus der vaterländischen Geschichte, Hermannstadt, 1895, p. 127.

[5] Joh. Höchsmann, Siebenbürgische Geschichte im Zeitalter der Reformation, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde(A. V. S. L.), 35/1908, p. 419-420 (în continuare se va cita: Hőchsmann, Geschichte); I. Ursu, Die auswärtige Politik des Peter Rareş, Fürst von Moldau (1526-1546), Wien, 1908, p. 25; R. Constantinescu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş. Relaţii politice şi militare (1527-1546), Bucureşti, 1978, p. 27; C. Feneşan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997, passim; Fl. Căzan, Rolul oraşului Sibiu în politica externă a lui Ferdinand de Austria, în Analele Universităţii din Bucureşti, XXI, 2, 1972, p. 21.

[6] E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XV/1, Bucureşti, 1911, p. 321-322 [doc. nr. DXCVI]  (in continuare se va cita: Hurmuzaki, Documente).

[7] Şt. Pascu, op. cit., loc. cit. Această teorie mai este susţinută între alţii şi de G. Capesius, R. Briebrecher, N. Iorga, A. Dumitrescu-Jippa şi N. Nistor (vezi mai sus, notele 2- 4).

[8] O acţiune politică comună a oraşelor săseşti a fost împiedicată şi de faptul că între ele existau şi anumite rivalităţi de ordin politic şi economic (vezi Höchsmann, Geschichte, 35/ 1908, p. 418).

[9] Cf. H. Ostermayer, Historien, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, 4, Brassó, 1903, p.497: “Siebenbürgen aber hat bei dem Johannes König noch fest gehalten”; vezi şi Höchsmann, Geschichte, 35/1908, p. 424, 441;C. Göllner, Tűrkenabwehr und ihre Folgen (1395-1600), în C. Göllner (ed.), Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, I, Bukarest, 1979, p. 110.

[10] Vezi, spre exemplu, Fr. Schuller,Urkundliche Beiträge zur Geschichte Siebenbürgens von der Schlacht bei Mohacs bis zum Frieden von Groβwardein. Aus dem k. u. k. Haus-, Hof- und Staatsarchiv in Wien (1526-1538), în A. V. S. L., S. N., 26/1894, p. 253-260 [doc. nr. 5-13] (în continuare se va cita: Schuller, Beiträge).

[11] I. Ursu, op. cit., p. 25.

[12] J. K. Schuller, Georg Reicherstorffer und seine Zeit, în Archiv für Kunde Österreichischer Geschichtsquellen, XXI, Wien, 1859, p. 240.

[13] Apud. I. Ursu, op. cit., loc. cit., nota 31.

[14] Johannis Goebel et Georgii Wachsmann, Chronica Civitatis Schaesburgensis 1514-1663, în J. Kemény, Deutsche Fundgruben der Geschichte Siebenbürgens, II, Klausenburg, 1840, p. 92; Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, II, Kronstadt, 1889, p. 122.

[15] G. D. Teutsch, Geschichte der Siebenbürger Sachsen  für das sächsische Volk, Ediţie de Fr. Teutsch, I, Hermannstadt, 1925, p. 219-220.

[16] Schuller, Beiträge,26/1894, p. 644-645 [doc. nr. 56]. Ulterior, oraşul Sebeş va reveni în tabără ferdinandistă, fiind ocupat din nou de Zápolya la 27 aprilie 1531 (vezi Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 39).

[17] Ibidem, 35/1908, p. 508.

[18] R. Ciocan, op. cit., p. 57-58.

[19] Hurmuzaki, Documente, XV/1, p.341 [doc. nr. DCXXXII]. Presiunile exercitate de către Petru Rareş asupra oraşelor săseşti reprezintă unul dintre motivele principale pentru care saşii au hotărât să schimbe tabăra (vezi I. Ursu, op. cit., passim; C. Göllner, op. cit., p. 115 ).   

[20] R. Ciocan, op. cit., p. 60.

[21] Hurmuzaki, Documente,XV/1, p. 348, [doc. nr. DCXLIX]. Cu toate acestea, oraşul Sighişoara va capitula definitiv abia în ianuarie 1531 (cf. Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 27).

[22]Vezi G. Capesius, op. cit., p.15

[23] Hurmuzaki, Documente, II/1, p. 81 [doc. nr. LV].

[24] N. Olahus, Hungaria sive de originibus gentis, regionis, situ, divisionis, habitu atque opportunitatibus, în Călători străini despre ţările române, sub îngrijirea M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 492.

[25] Höchsmann, Geschichte, 35/1908, p. 421.

[26] Ibidem, p. 426, 429-430.

[27] A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, op. cit., p. 165.

[28] Schuller, Beiträge, 26/1894, p. 253-254 [doc. nr. 5], 254 [doc. nr. 6], 259-269[doc. nr. 12].

[29] Ibidem. Aceste demersuri intreprinse cu scopul de a câştiga noi aderenţi, sunt desemnate în documentele vremii prin cuvântul “practicae” sau expresia “per practicas” (Ibidem, 25/1894, p. 257 [doc. nr. 10]; Cf. şi Höchsmann, Geschichte, 35/1908, p. 433; G. D. Teutsch, Geschichte der Siebenbürger Sachsen…, p. 219-220; C. Göllner, op. cit., p. 111).

[30] Călători străini …, p. 374; G. D. Teutsch, op. cit., p. 219.

[31] Th. Nägler, Luptele sibienilor de la începutul secolului al XVI-lea, în Transilvania, 4, 7, 1975; G. Capesius, op. cit., p. 8.

[32] Pentru campania generalului Nicolaus von Salm în Ungaria vezi: N. Iorga, op. cit., p. 102; R. Ciocan, op. cit., p. 35-36; G. Barta, Die Anfänge des Fürstentums und erste Kriese (1526-1606), în B. Köpeczi (ed.), Kurze Geschichte Siebenbűrgens, Akademiai Kiado, Budapest, 1990, p. 244.

[33] H. Ostermaier, op. cit., p. 497; cf. şi G Seivert, Die Stadt Hermannstadt. Eine Historische Skizze, Hermannstadt, 1859, p. 32.

[34] Documentul este reprodus în Höchsmann, Geschichte, 35/1908, p. 444, nota 1.

[35] R. Ciocan, op. cit., p. 51.

[36] Ibidem.

[37] Cf. Fl. Căzan, op. cit., p. 27.

[38] Ibidem.

[39] Hurmuzaki, Documente, II/1, p. 68 [doc. nr.XLIII].

[40] Fr. Müller, Gleichzeitige Aufzeichnungen von Thomas Wal, Johannes Mildt und einem Heltauer aus den Jahren 1513-1532, în A. V. S. L., S. N., 15, Hermannstadt, 1880, p. 55.

[41] Pentru raporturile Sibiului cu Ferdinand I de Habsburg vezi P.-L. Luca, Câteva consideraţii privind relaţiile oraşului Sibiu cu Ferdinand I de Habsburg între anii 1527-1536, în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, 5, 1999, p. 187-193.

[42] H. Lapéyre, Les monarchies europeennes du XVIe siecle. Les relations internationales, P.U.F., Paris, passim; M. Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Traducere de M. Gheorghe, Prefaţă de P. Teodor, Cluj-Napoca, 1994, p. 27.

[43] Cf. St. A. Fischer-Galaţi, Ottoman Imperialism and German Protestantism.1521-1555, Octagon Books, New York, 1972, p. 15, 25-33.

[44] Hurmuzaki, Documente, XV/1, p. 343 [doc. nr. DCXXXXIX].

[45] Ibidem. p. 344 [doc. nr. DCXL].

[46] Cf. J. Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273-1918, Traducere de N. Baltă, Bucureşti, 2000, p. 219.

[47] “[…] des sich alle welt verbundert, und gar an dem khunig verzweiffelt” (Schuller, Beitrage, 28/1898, p. 480-481 [doc. nr. 97]).

[48] Ibidem, p. 462-463 [doc. nr. 85]; A. Veress, Acta et epistolae relationum Transilvaniae Hungarique cum Moldavia et Valachia (Fontes rerum Transylvanicarum, Tomus IV), I, Budapest, 1914, p. 200-201 [doc. nr. 160].

[49] Vezi Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 41.

[50] Vezi, spre exemplu, Schuller, Beiträge, 28/1898, p. 446-552 [doc. nr. 79-140]; ibidem, 29/1899, p.510-575 [doc. nr. 164-203]; R. Csallner, Quellenbuch zur vaterländischen Geschichte, Hermannstadt, 1905, p. 128-129[doc. nr. 4-5]; Joh. K. Schuller, Das k. k. geheime Haus-,Hof-,und Staatsarchiv in Wien ales Quelle  siebenbürgischer Fürstengeschichte, Hermannstadt, 1850, p. 10- 14 [doc. nr. 6].

[51] O. Popa, Ştefan Mailat domnul Făgăraşului (1502-1550), Braşov, 1932, p. 34. (extras din revista Ţara Bârsei).

[52] “major pars civitatis peste mortua est” (Schuller, Beitrage, 28/1898, p. 532-533 [doc. nr. 130]).

[53] Vezi scrisoarea deputatului Iacob Een, adresată lui Ferdinand (6 mai 1535), în ibidem, 29/1899, p. 555 [doc. nr. 193]

[54] Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 36. Gottfried Capesius a susţinut că acest armistiţiu a expirat deja la 21 aprilie (G. Capesius, op. cit., p.16).

[55] Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 37.

[56] Apud G. Capesius, op. cit., p.17.

[57] Schuller, Beiträge, 28/1898, p. 546-547 [doc. nr. 137]; vezi şi O. Popa, op. cit., p.35.

[58] Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p. 62.

[59] Cf. G. Seivert, op. cit., p. 34.

[60] Ibidem, p. 156; R. Briebrecher, op. cit., p. 134; vezi şi G. Capesius, op. cit., p.28

[61] A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, op. cit., p. 168; O. Popa, op. cit., p. 35; C. Göllner, op. cit., p. 116.

[62] Höchsmann, Geschichte, 36/1909, p.158.

[63] Este cazul, în special, a primarului Mathias Armbruster, pe care Zápolya îl confirmă în funcţie, iar în 1537 validează chiar alegerea acestuia ca jude regal provincial (G. Seivert, op. cit., p. 36).

[64] Apud A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, op. cit., p. 169.

65 Fl. Căzan, op. cit., p. 28-35. Pentru conflictul otomano-habsburgic pentru stăpânirea Transilvaniei, vezi C. Feneşan, op. cit., p. 119-176; I. Căzan, Habsburgi şi otomani la linia Dunării. Tratate şi negocieri de pace 1526-1576, Bucureşti, 2000, passim.

66 Pentru relaţiile lui Petru Rareş cu Braşovul şi Bistriţa vezi R. Constantinescu, op. cit., passim; I Ursu, op. cit., passim; G. Nussbächer, Relaţiile Braşovului cu Petru Rareş, în idem, Din cronici şi hrisoave…, p. 80-89; N. Grigoraş, Precursor al lui Mihai Viteazu, în Petru Rareş (vol. colectiv), red. coord. Leon Şimanschy, Bucureşti, 1978 , p. 85-108.

 

18.06.2005