Feudalismul românesc ?  [1]

  


 

     Deşi astăzi o astfel de temă ar părea să nu mai intereseze pe nimeni, problema feudalismului românesc a dat multă bătaie de cap istoricilor români în perioada regimului comunist, dar şi înainte de aceasta. Acest studiu nu are rostul de a oferi o rezolvare teoretică a unei probleme mai degrabă generată de ingerinţe ideologice. Iniţial el a pornit de la alte premize, pentru ca pe parcursul documentării avatarurile acestui concept să se ivească şi să se precizeze. Startul acestui studiu se află în contactul cu medievistica americană şi britanică, unde prin câteva contribuţii s-a pus serios în discuţie utilitatea termenului de feudalism. Ceea ce era criticat în lucrările pe care le vom discuta mai jos era feudalismul numit nemarxist, care se deosebeşte de ceea ce s-a numit feudalism în istoriografia românească dintre 1948-1989. Vom vedea însă că rezultatele analizelor medieviştilor britanici şi americani au relevanţă şi pentru studiul istoriei medievale din ţara noastră.  

Termenul de feudalism este probabil unul dintre cei mai larg cunoscuţi atunci când se discută despre istorie, el fiind la fel de răspândit ca alţi termeni generali care definesc epoci istorice întregi. O examinare a accepţiunilor sale contemporane ar arăta foarte probabil că el coincide pentru foarte mulţi vorbitori cu termenul de ev mediu. Ultimul, aşa cum se cunoaşte dealtfel, a fost impus de cărturarii Renaşterii, care doreau să deosebească epoca lor de aspiraţii culturale şi estetice clasice, de cea aspră şi barbară, care îi despărţea de Antichitate. Aşa cum îi cunoaştem astăzi, termenul de ev mediu şi adjectivul medieval, deşi în ultimă instanţă convenţionali, au avantajul de a nu suscita discuţii prin implicaţiile pe care le sugerează. Nu acelaşi lucru se poate spune despre feudalism. Ne-am propus ca în aceste rânduri să discutăm justificarea utilizării termenului de „feudalism românesc” şi conţinutul său. Pentru aceasta am considerat că trebuie să pornim de la originile sale în istoriografia noastră. Demersul nostru va scoate în evidenţă evoluţia termenului de feudalism în istoriografia românească din perioada şcolii critice, apoi evoluţia din perioada comunistă şi forma la care s-a ajuns în acea epocă. Întrucât dialogul dintre istoriografia românească şi cele occidentale are o mare influenţă asupra evoluţiei temelor de cercetare, este necesară o privire asupra problemei feudalismului în viziunea istoricilor occidentali. 

 

Feudalismul şi Şcoala Critică.

 

Pentru a detecta începuturile feudalismului în istoriografia românească am recurs la sondarea operelor unora dintre istoricii interbelici reprezentativi, precum A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Petre P. Panaitescu şi Gheorghe Brătianu. Aşadar, facem precizarea că aprecierile care vor urma nu sunt decât rezultate ale unor sondaje, fără nici o pretenţie de investigare exhaustivă. Sperăm totuşi că aceste aprecieri vor stârni interesul pentru investigaţii istoriografice de adâncime şi de precizie. Fără îndoială că termenul de feudalism a fost receptat de gânditorii români înainte de începutul secolului XX şi că investigarea originii sale este o temă interesantă. Însă aceasta nu cade în sfera de interes a acestui studiu. Ne preocupă mai mult conceptele utilizate de istoricii români din secolul XX întrucât acestea au încă o influenţă sporită în istoriografia românească contemporană.

A. D. Xenopol, deşi îşi însuşise terminologia curentă la sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX, este remarcabil că utilizează termenii de feudalism ori feudal foarte parcimonios. În Istoria Românilor în Dacia Traiană, descriind mulţimile care au descălecat Ţara Românească şi Moldova, el preciza că acestea erau formate din români ieşind „din nişte mici state organizate în chip feodal, care reproduceau în mai mic, aproape toate elementele şi condiţiile de viaţă ce se aflau în întregul din care făceau parte”. Tot aceşti descălecători au adus cu ei de peste munţi „principiul monarhic al cârmuirii prin voievozi, nobleţa cu drepturile şi îndatoririle sale, obiceiul feodal al dăruirei de pământuri şi multe altele”.[2] Pentru A. D. Xenopol, Ungaria, ca şi mai târziu pentru Nicolae Iorga, reprezenta un spaţiu al feudalismului. Totuşi, este remarcabil că în întregul volum termenul de feudal nu ajunge să-l înlocuiască pe cel de boier. Sinonimul pentru boier, din Ţara Românească ori Moldova, este la Xenopol termenul de nobil. Sistemul de donaţii funciare, era în viziunea lui Xenopol „împrumutat de unguri de la feodalismul apusan, şi trecuse apoi la români când aceştia se desfăcuseră de monarhia maghiară. Dăruirea de pământuri care forma în apusul Europei chitul cel mai puternic al statului, deveni şi în Ţările Române mijlocul cel mai temeinic de întărire a domniei”.[3] Din acest ultim citat s-ar putea trage concluzia că Xenopol era adeptul unei definiţii a feudalismului în care accentul se pune pe fief. La vremea sa termenii de feudalism şi cei derivaţi fuseseră deja receptaţi (nu ne îndoim că receptarea în societatea românească s-a petrecut cu mult mai devreme) însă nu se abuza de ei atunci când se făceau descrieri ale societăţii româneşti medievale. În acelaşi volum, Xenopol mai pomeneşte „răsplătirea slujbelor” care în opinia sa „avea caracterul feodal, care este de a împărţi veniturile statului cu funcţionarul”.[4]        

Nicolae Iorga utilizează modelul feudalismului apusean şi terminologia asociată acestuia atunci când discută despre natura relaţiilor dintre domnii români şi regii Ungariei. El menţionează termeni precum: „feudă”, „datorii feudale”, „vasalitate”, „drepturi feudale”, „legături feudale”, „semi-feudalism sârbesc”, „feudalitate deplină în Ungaria şi Polonia”, „nex perfect al feudalităţii”, „fiscalitate feudală”. Bosnia era astfel „o feudă croată”, domnii români aveau „repulsie pentru omagiu”, Amlaşul şi Făgăraşul erau feude, Ţara Severinului era numită „feudă ungurească”, domnii au „datorii feudale”.[5] Unele dintre textele conţinând aceşti termeni au fost redactate în anii 1915-1916, şi reflectă însuşirea terminologiei şi conceptelor istorice curente în istoriografia europeană a vremii. 

Petre P. Panaitescu, în Problema originii clasei boiereşti[6], a utilizat cuvintele feudal, feudalitate de câteva ori. El distingea între o „adevărată boierime feudală”, separată de ceilalţi boieri (nefeudali am putea spune) prin deţinerea imunităţii. Panaitescu vorbea însă despre „privilegiu feudal”, „organizaţie militară feudală”, „obicei feudal”. El a vorbit adesea despre nobilimea română, clasa boierească, fiind prin aceasta pe cale să efectueze echivalarea cu nobilimea occidentală, numită adesea feudalitate. Operând cu modelul feudalismului occidental oferit de lucrarea lui Marc Bloch, La société féodale, Petre P. Panaitescu se pronunţa fără echivoc: „feudalitatea în sensul ei formal şi juridic a existat la români în evul mediu întocmai ca în apusul Europei”[7]. Argumentele în favoarea acestei teze sunt existenţa câtorva elemente componente ale sistemului feudal din apusul Europei: imunitatea, existenţa unor relaţii de natură suzerano-vasalică între domnie şi „boierimea feudală” exprimată în dominium eminens, boierii sunt vasalii domnului. Panaitescu susţinea că omagiul feudal a existat şi la noi, el fiind dedus din formulele actelor de cancelarie care se referă la slujitori credincioşi şi credinţa arătată de ei domnului, care nu este altceva decât „jurământ omagial”.[8]

Gheorghe Brătianu, deşi expus aceloraşi influenţe ale medievisticii interbelice occidentale, pare a fi avut o poziţie precaută, echilibrată şi nuanţată. În contextul analizei relaţiilor dintre domnie şi stări în evul mediu el aprecia că „nu se poate socoti în ţările noastre feudalitatea pe acelaşi plan, cu cel pe care ni-l arată regimul ei din ţările apusene, ajuns la deplina sa dezvoltare”.[9] Aceasta nu înseamnă că avea rezerve cu privire la modelul feudalismului apusean propus de Marc Bloch, ci cu privire la corespondenţa perfectă dintre realităţile medievale româneşti şi cele din Franţa. Aici el se deosebeşte de poziţia tranşantă a lui Panaitescu. Dealtfel Brătianu ştia că „instituţii feudale depline” au fost realizate numai în Franţa şi în statele create de cruciaţi în Orient, iar în viziunea lui aceasta nu trebuia să împiedice studierea „aşezămintelor celorlalte ţări europene, în cari lipsesc unele din elementele ce alcătuiesc „tipul” desăvârşit al regimului”.[10] Comentând opiniile unor istorici care respinseseră existenţa unor elemente de feudalism în ţările române, Brătianu preciza că pentru statele medievale româneşti trebuie admisă „o pătrundere a concepţiei feudale, în forme deosebite şi cu un grad variabil de intensitate, în regimul social al acestor ţări”.[11]

O concluzie a acestor observaţii este că în prima jumătate a secolului XX, istoricii români reprezentativi operau cu conceptele de feudalism, feudalitate şi altele derivate din ele. Evident, se pot distinge note personale în privinţa echivalării realităţilor medievale româneşti cu cele clasic feudale occidentale. Către mijlocul secolului, mai ales la istoricii din gruparea de la Revista Istorică Română, se poate observa o tendinţă spre echivalarea instituţiilor medievale româneşti cu cele occidentale, numite feudale. În această privinţă, un pas hotărâtor către propăşirea conceptului de feudalism românesc aparţine lui Petre P. Panaitescu. Totuşi, până în 1948 istoricii români operau cu conceptul nemarxist de feudalism. O întorsătură brutală a avut loc după această dată.         

 

Feudalismul şi istoria românească în perioada comunistă.

 

Feudalismul a căpătat greutate copleşitoare în 1948, când, într-un manual de istorie pentru liceu, Mihail Roller făcea pentru prima dată uz de schema stalinistă a dezvoltării uniliniare în cinci etape, anume comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism şi socialism.[12] Textele lui Marx şi Engels au furnizat elementele teoretice în funcţie de care istoricii români au fost siliţi să opereze în interpretarea trecutului. Este epoca celor mai grave ingerinţe ideologice în sfera scrisului istoric. 

În viziunea autorilor unui manual universitar de istorie medie publicat în 1966, istoriografia interbelică nu s-a preocupat de „problema formării relaţiilor feudale – lipsită de o concepţie ştiinţifică cu privire la dezvoltarea societăţii-- nu a fost capabilă să înţeleagă prefacerile social-economice care au dat naştere orânduirii feudale”[13]. În lipsa concepţiei ştiinţifice, adică a teoriei succesiunii orânduirilor social-economice, istoriografia românească veche a respins ideea existenţei feudalismului pe teritoriul românesc. Autorii manualului considerau că „epoca medievală sau orânduirea feudală” consituie spaţiul cronologic al apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei feudalismului[14]. Feudalismul, a apărut din destrămarea societăţii sclavagiste, ori descompunerea societăţii gentilice. Au existat peste tot trei etape ale feudalismului: timpuriu, dezvoltat, târziu. Criteriile de deosebire a perioadelor sunt constituite de relaţiile de producţie, formele de exploatare, lupta de clasă şi fenomenele de suprastructură. În sec. X, cu care debutează feudalismul timpuriu autorii constatau cristalizarea noilor relaţii sociale pe teritoriul României. În sânul obştilor apare diferenţierea pe baza proprietăţii individuale a locuitorilor. Aceasta a condus la formarea claselor antagonice, cu tendinţe de a se constitui în clase feudale. Conducătorii ajung la o situaţie materială mai bună, aceştia au fost atestaţi de izvoare narative şi arheologice: cnezii, jupanii, voievozii, „într-un cuvânt feudalii”. În această epocă apare şi stăpânirea feudală asupra pământului şi aservirea treptată a obştilor ţărăneşti libere, şi formarea celor două clase fundamentale, ţărănimea dependentă şi stăpânii feudali. Apare şi proprietatea funciară privată, în sec. XII-XIII, „sub forma alodiului, adică a ocinei sau baştinei – proprietate moştenită, născută din uzurparea obştii săteşti, fie sub forma corespunzătoare beneficiului din feudalismul apusean sau pomestiei din cel slav; în sfârşit, sub forma identică feudului – forma pe deplin constituită ereditară, cea mai dezvoltată a proprietăţii feudale asupra pământului, legată de obligaţia serviciului militar”[15]. Lăsând la o parte opţiunile ideologice, modificările cele mai importante aduse terminologiei istorice în această perioadă constau din introducerea substantivului „feudal” cu sensul de boier sau nobil. Structura socială superioară a statelor medievale este în viziunea istoricilor marxişti compusă din „mari feudali”, printre care se află şi domnul, şi alţi feudali mai mici. Inutil de adăugat că denumirea aceasta nu are nimic în legătură cu sensul etimologic al cuvântului, ci explicaţia sa rezidă în definiţia marxistă a feudalismului. Nu mai insistăm asupra celorlalţi termeni asociaţi precum „ relaţii de producţie feudale”, „fărâmiţare feudală”, „anarhie feudală”, „imunitate feudală”, „stat feudal”, în care „feudal” are rostul de adjectiv, explicaţia sensului său aflându-se tot în aceeaşi schemă.

Reacţii şi îndoieli faţă de utilizarea acestor termeni sau a schemei staliniste a evoluţiei formelor social-economice au apărut încă din perioada anilor 1970. Dacă Tratatul de Istorie a României din anii 1960-65 utiliza periodizarea istoriei românilor pe baza şablonului celor cinci etape, în anul 1975 C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu publicau Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti în care era utilizată o perodizare cronologică.[16]

În anii 1977 şi 1978 apăreau două lucrări care discutau problema fărâmiţării feudale în statele medievale Ţara Românească şi Moldova. Este vorba despre cartea lui Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, şi respectiv despre studiul lui Dinu C. Giurescu, intitulat „Caracteristici ale feudalismului românesc”. Analizând ipoteza existenţei fărâmiţării feudale, Manole Neagoe respingea teoria formulată de Petre P. Panaitescu şi preluată de Barbu T. Câmpina, care în opinia sa „se inspiră nu din relaţiile noastre sociale, aşa cum pot fi ele definite pe baza documentelor, ci pe baza identificării instituţiilor feudale româneşti cu cele din societatea feudală din Europa apuseană, selectând din documente acele părţi care confirmă teoria fărâmiţării şi centralizării statului şi făcând abstracţie de toate celelalte”[17]. Manole Neagoe, ca şi Dinu C. Giurescu, a supus fiecare ipoteză ori teorie privind feudalismul românesc unei critici temeinice bazate pe probe documentare. Discutând despre cetele boiereşti de slugi, din care s-a tras concluzia existenţei unei fărâmiţări feudale, Neagoe se întreba dacă nu cumva „există unele erori în tendinţa de a realiza o schemă ideală a organizării societăţii noastre feudale şi nu se acordă cumva un rol prea mare influenţelor străine, ca să nu spunem tiparului care a sugerat această concepţie”.[18] Fără a insista asupra tiparului, autorul continuă analiza sa şi infirmă pe baza documentelor existenţa legăturilor vasalice între boieri şi slugile lor, ori a cedării de feude de către boier unor vasali ai săi. Atunci când se dă un sat unei slugi, arată Neagoe, donaţia este de fapt o răsplată, o simbrie datorată.[19] Totuşi pentru autor există o oaste boierească feudală care nu este „tipic feudală”. Existenţa unei clase feudale, a boierilor, este o certitudine, în ciuda particularităţilor feudalismului românesc. Iar existenţa satelor libere „trebuie să ridice semne de întrebare şi să recomande circumspecţie atunci când vorbim de feudalismul românesc”.[20] Deşi Neagoe vorbeşte despre relaţii feudale, domeniu feudal mănăstiresc, domeniu feudal laic, societate feudală românească, el constată şi afirmă că „la noi nu există în terminologia actelor medievale termenii de vasal şi vasalitate”.[21] Am adăuga că nici pe cei de fief sau de feud nu i-am întâlnit. Autorul mai arată că boierii erau vasalii domnului, dar nu exista ceremonialul omagiului. Nu se poate stabili un paralelism între domeniul feudal românesc şi tipul domeniului clasic şi nici ipotezele privind apariţiei rezervei feudale nu se pot susţine la o analiză atentă a documentelor interne.[22] Manole Neagoe a suprapus afirmaţiile unor texte istoriografice de autoritate pe dovezile documentare. Astfel el a demonstrat inconsecvenţele flagrante în interpretarea unor fenomene. Tot el a ajuns să identifice distorsiunile majore cauzate de identificarea în societatea românească a unor fenomene prezente în bibliografia istorică occidentală. Sunt remarcabile aprecierile sale cu privire la utilizarea schemei ideale ori a tiparului feudalismului occidental. Obiecţiile sale se referă la feudalismul croit după modelul occidental de Petre P. Panaitescu. Manole Neagoe nu respinge utilizarea modelului ci încearcă numai să îi precizeze particularităţile în cazul românesc. Deşi informată temeinic, lucrarea sa avea scopul de a corecta unele distorsiuni. La concluzii identice ajungea şi Dinu C. Giurescu în 1978, ocupându-se de problema fărâmiţării feudale în ţările române în secolele XIV-XV.[23]                    

Critici avizate din perspectivă marxistă a adus însă Henri H. Stahl în câteva lucrări. Într-o lucrare publicată în 1980 el făcea o critică fermă, sociologică, a terminologiei vagi a istoricilor cu privire la societatea medievală. Desfăşurându-se în cadrul dat de ideile şi definiţiile marxiste, demersul lui Stahl constă din precizarea modului de producţie şi a modului de exploatare, a actorilor, adică a producătorilor şi a exploatatorilor, pe un spaţiu cronologic ce se întinde din vremea statului dac până în perioada modernă. Pe baza caracteristicilor modului de exploatare, el a distins existenţa a două tipuri: unul tributal, în care exploatatorul nu se amestecă în procesele de producţie ci percepe numai plusprodusele comunităţilor pastoral-agrare, în cantităţi şi la termene precise (specific structurilor nomade iar mai târziu statului care i s-a substituit), şi unul feudal, în care exploatatorul organizează direct producţia şi percepe taxe proporţional cu cantitatea obţinută de la fiecare gospodărie în parte. Stahl atrage atenţia că a înfăţişat „de fapt două modele, două tipuri ideale, aflate logic în relaţii de opoziţie contradictorie, dar care nu au decât o valoare pur euristică, fiind instrumente de cercetare, nu descrieri ale realităţilor istorice. [s.n. C. P.-G.] Cu alte cuvinte, tipul „tributal” şi tipul „feudal” nu trebuiesc considerate drept două faze care s-ar succeda istoric, într-un proces de dezvoltare uniliniară, tipul feudal prinzând fiinţă în momentul când cel tributal încetează.”[24]

     

Feudalismul şi istoricii occidentali contemporani.

 

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea istoricii români au receptat modelul feudalismului în diferite variante. Cu precădere Franţa, şi în special regiunea dintre Loara şi Rin, sunt încă identificate, pe baza lucrărilor istoricilor occidentali, drept patria feudalismului clasic. Astfel această regiune, şi mai ales lucrările scrise despre ea, au oferit modelul în funcţie de care şi istoricii români au recunoscut ca feudale unele fenomene din societatea medievală de la noi. Deşi îndoieli faţă de feudalism au fost exprimate încă de la sfârşitul secolului XIX, o reacţie viguroasă, critică, faţă de utilizarea conceptului cu referire la evul mediu occidental apărea în anul 1974 într-un studiu publicat în The American Historical Review şi republicat în 1998.[25]

În articolul său Elizabeth Brown a realizat o prezentare incisivă, critică şi polemică a modului în care a fost utilizat conceptul de feudalism de către diferiţi istorici aducând argumente împotriva păstrării sale în vocabularul istoricilor. Inventarea constructului, după cum îl califică autoarea, a aparţinut unui jurist scoţian, Thomas Craig şi unui anticar englez, Henry Spelman care pornind de la o ediţie de secol XVI a unui codice lombard din secolul XII numit Libri feudorum, au afirmat că „relaţiile sociale şi politice în Anglia au fost regulate de un drept feudal”. Treptat, la scriitorii britanici din secolul XVIII şi-a făcut loc conceptul unei „guvernări feudale uniforme în Anglia”. Ulterior termenul a devenit şi mai cuprinzător, depăşind sensul în care îl utilizaseră juriştii, ajungând să semnifice un sistem de guvernare sau condiţiile de după dispariţia puterii publice. Deja la mijlocul secolului XVIII conceptul de „feudalism” circula iar de la mijlocul secolului XIX el a dominat studierea evului mediu.

Brown a recenzat definiţiile existente şi opiniile pro şi contra aduse încă de la sfârşitul secolului XIX faţă de utilizarea conceptului. Printre autorii ale căror opinii sunt discutate se numără nume ca Frederic William Maitland, Marc Bloch, Michael Postan, Georges Duby, Frederic Cheyette, F. L. Ganshof, Otto Hintze, Joseph Strayer ş.a.. Autoarea americană a identificat serioase inconsecvenţe la autori care deşi par să recunoască dificultăţile conceptului de feudalism,  şi afirmă că el este nepotrivit şi că ar fi cel mai bine să fie evitat, nu renunţă să-l folosească. Brown aduce obiecţii utilizării conceptului polemizând cu unii istorici care argumentau păstrarea sa în ciuda dificultăţilor sale. Pentru apărătorii săi două argumente pledau în favoarea conceptului: utilitatea pedagogică şi indispensabilitatea. Deşi abstract şi artificial, cu o corespondenţă redusă în realitatea pe care o descrie, conceptul avea în viziunea lor virtutea de a oferi începătorilor o schemă simplă şi regulată care le-ar permite înţelegerea altor societăţi sau efectuarea unor comparaţii între elementele similare ale altor societăţi. Obiecţia ironică adusă acestei poziţii este că în timp ce unul dintre apărătorii feudalismului elogia utilitatea acestuia pentru studentul începător, recunoştea în acelaşi timp că cercetătorul nu are nici o nevoie de el atunci când studiază diverse aspecte ale vieţii. În ceea ce priveşte indispensabilitatea, Marc Bloch afirma că oamenii de ştiinţă nu pot opera fără să utilizeze abstracţii, un discurs inteligent este imposibil fără termeni abstracţi. Brown arăta că dacă operăm cu abstracţii atunci avem datoria de a le preciza sensul cât mai strâns posibil. 

Printre obiecţiile lui Brown, cele mai convingătoare se referă la definiţia feudalismului care variază de la autor la autor. Aproape fiecare istoric înţelege conceptul aşa cum îi place şi promovează propria sa definiţie, fiind incapabil să accepte definiţia altuia. Marc Bloch atribuia feudalismului o gamă largă de aspecte ale vieţii medievale. Pentru Ganshof esenţial pentru o definire este fieful, feudalismul fiind în concepţia sa un corp de instituţii care creează şi regulează obligaţii de supunere şi slujbă din partea omului liber faţă de alt om liber şi obligaţiile de întreţinere. Pentru a pune capăt acestor rătăciri, Brown propunea ca cercetătorii să renunţe la încercarea de a rafina conceptul abstract în favoarea cercetării unei multitudini de aspecte ale vieţii sociale şi economice din Evul Mediu. În viziunea sa termenul de feudalism trebuie abandonat, iar folosirea termenului de feudal este corectă atunci când se referă la fief.

Susan Reynolds, discipolă fidelă al lui Elizabeth A.H. Brown, a realizat o cercetare sistematică asupra vasalităţii şi a fiefurilor în Anglia, Franţa, Germania şi Italia analizând termenii medievali ai proprietăţii şi conceptele juridice. Rezultatele sale au fost necruţătoare. Conceptele de vasalitate şi fief, şi mai ales cadrul interpretativ în care sunt încă înţelese, afirmă Reynolds, au fost create de cărturarii francezi din secolul XVI, premergând cu un secol constructul feudalismului. Cele două constructe mai vechi au la bază tratatul academic de drept al fiefurilor, compilat în Lombardia la sfârşitul secolului XII şi începutul sec. XIII, care la rândul său avea foarte vagi legături cu dreptul cutumiar aplicat în curţile de judecată la vremea respectivă. Mai mult, acest drept academic al fiefurilor se bazează pe regulile stabilite de biserică în relaţiile dintre ea ca donator al unui fief şi deţinătorii fiefurilor, rânduielile rezultate din înţelegerile dintre laici nefiind acoperite în acest tratat. Reynolds afirmă că doreşte ca în loc să se pornească de la premiza că avem o relaţie numită vasalitate, şi că ştim ce însemna ea, ar fi mai util să examinăm izvoarele şi să vedem ce tip de relaţie avem în fiecare caz. În viziunea ei conceptul de vasalitate ascunde şase tipuri diferite de relaţie: conducător-supus, patron-client, stăpân de pământ-şerb, angajator-angajat, comandant militar-soldat, tiran local-victimă.[26] Concluziile sale sunt că, relaţia pe care istoricii o numesc vasalitate, era cu mult mai puţin importantă decât o sugerează modelul feudalismului nemarxist în societatea medievală, ea fiind concurată serios de alte tipuri de relaţii. În general, înainte de secolul XII, nobilii şi oamenii de condiţie liberă nu datorau slujba militară din pricina vreunei donaţii a unui fief. Ei îşi stăpâneau pământul cu drepturi depline şi independente specifice societăţii în care trăiau, iar serviciile pe care le datorau proveneau din relaţia lor de supuşi ai unui conducător, iar nu de pe urma fiefurilor primite în calitate de vasali.      Prin lucrările lui Brown şi Reynolds istoricii români au astăzi la dispoziţie mijloace de informare care lărgesc orizontul de înţelegere a modului în care au luat naştere modelele teoretice care au reprezentat puncte de reper esenţiale în descrierea trecutului românesc. Imaginea pe care o avem despre societatea medievală occidentală, nu numai din lucrările lui Susan Reynolds ci şi ale altor istorici, oferă o înţelegere mai profundă şi mai nuanţată relaţiilor sociale din acele părţi.     

Care este relevanţa acestor aprecieri pentru medievistica românească contemporană? După cum se poate constata, în ceea ce priveşte feudalismul istoricii români au comis aceleaşi erori ca şi alţi confraţi din alte istoriografii atunci când au împrumutat conceptul şi l-au inserat în evul mediu românesc. Introducerea conceptului şi definiţiile variate pe care le-a primit corespund dezvoltărilor din alte istoriografii. Dacă după 1989 se părea că feudalismul marxist nu mai este susţinut, locul lăsat gol pare să fie umplut de definiţiile mai vechi, care l-au precedat. Mă gândesc în acest sens la retipărirea recentă a unor lucrări ale medievisticii româneşti interbelice. Aceste lucrări, meritorii din multe puncte de vedere, reflectă însă nivelul de abordare al anilor 1940 sau 1950. Între timp reacţii faţă de utilizarea conceptului au apărut atât în istoriografia românească cât şi în cea occidentală.

Deşi utilizarea feudalismului, ori definiţiile sale, sau chiar teoria fărâmiţării feudale au fost criticate în istoriografia românească înainte de 1989, cea mai recentă lucrare de istorie românească medievală, iniţiată de Academia Română, conţine în mod inexplicabil definiţii şi termeni ieşiţi din combinaţia definiţiei marxiste (insistând pe modul de producţie) cu cea nemarxistă (legăturile feudo-vasalice). În volumul al III-lea al Istoriei Românilor, este prezentat „procesul de feudalizare” în Europa Centrală şi de Sud-Est, care este definit drept „un feudalism de sinteză”, reprezentat de o societate nouă născută „direct din descompunerea societăţii gentilice”.[27] Procesul de feudalizare, afirmă autorii, se caracterizează prin predominarea economiei naturale, caracterul condiţionat al proprietăţii funciare de tipul beneficiului sau feudului, a senioriei, dependenţă juridică, funciară şi personală a ţăranilor, perceperea rentei prin constrângere extraeconomică. Prin şerbirea în masă a ţăranilor lua sfârşit procesul de feudalizare în Franţa, formându-se astfel feudalismul francez, clasic, ce a devenit „un veritabil model pentru alte state europene în interiorul cărora se constituiau noile raporturi sociale”.[28] Aceste aprecieri referitoare la societatea medievală în secolele XI-XIII, dovedesc un nivel de informaţie şi concepţie corespunzătoare anilor 1960, ignorând o întreagă literatură istorică medievistică elaborată începând cu anii 1970 şi până în prezent.

Volumul al IV-lea al aceleiaşi lucrări conţine un subcapitol dedicat realităţilor sociale din Ţara Românească şi Moldova sub redacţia lui Ştefan Ştefănescu. Este îmbucurător să observi că boierii nu mai sunt numiţi feudali şi că raporturile sociale pot fi prezentate fără a face uz de terminologia marxistă. Totuşi unele rămăşiţe ale vechilor şabloane pot fi întâlnite atunci când se prezintă „imunitatea feudală” (atribut al marelui domeniu în condiţiile economiei naturale şi ale fărâmiţării feudale).[29] Curţile boiereşti, reprezentau „organe de represiune, cea mai limpede expresie a fărâmiţării puterii politice în secolele XIV-XV”, iar mai jos aflăm că erau „locul de unde îşi exercita puterea stăpânul feudal”.[30] O pagină mai departe aflăm şi pricina creării „ierarhiei feudale”, şi anume teama de permanentizare a războaielor private între boieri.[31] Aceste reveniri la ipoteze şi teorii lansate în anii 1950 şi 1960 sunt inexplicabile dacă ţinem cont că ele au fost corectate încă din 1977-1978 în istoriografia românească.

Feudalismul şi conceptele aparţinătoare precum vasalitatea şi fărâmiţarea feudală, sau adjectivul feudal, cu sensul de medieval, deşi apar mai rar în cazul studiilor de medievistică recente, au pătruns adânc în vocabularul românesc actual. Este greu de crezut că ele pot fi înlăturate cu uşurinţă din manualele şcolare sau din literatura de popularizare. Utilizările acestor termeni de către nespecialişti sunt oricum în afara controlului istoricilor. Manualele de Istorie de clasa a XII cuprind un capitol de istorie medievală românească intitulat Feudalismul românesc. Aşa cum am arătat mai sus, Tratatul de istorie al Academiei conţine încă definiţii şi termeni hibrizi. Recent, pe un post de televiziune, un istoric român explica aderarea României la coaliţia anti-irakiană în termenii unei relaţii de vasalitate a autorităţilor române faţă de suzeranul american, ceea ce sugerează atracţia irezistibilă a acestor concepte şi utilitatea lor în înţelegerea unor fenomene contemporane. Nimeni însă nu ar deduce de aici că trăim în plină epocă a feudalismului.

Reacţiile critice faţă de excesele aplicării unor modele teoretice în cercetarea istorică au găsit un ecou limitat la nivelul unor lucrări destinate unui public larg. Şi totuşi, studenţii începători se află astăzi în faţa unei diversităţi de concepte şi definiţii cu conţinut care variază de la autor la autor. Este firesc să le oferim o explicaţie a acestor diferenţe, iar în loc să definim „feudalismul românesc”, rafinându-i particularităţile la nesfârşit, raportându-ne la modelul feudalismului clasic aşa cum era el definit până în anii 1960, ar trebui să le prezentăm societatea medievală din spaţiul locuit de români cu clasele sale sociale, cu diversitatea de raporturi între indivizi, cu tipurile de proprietate atestate în izvoare. La fel, atunci când vorbim despre societatea medievală occidentală se impune o prezentare echilibrată, care să contrabalanseze imaginea mai veche a unor relaţii de dependenţă personală generalizate. Dată fiind varietatea de definiţii şi sensurile diferite ale cuvântului „feudal”, atunci când medieviştii îl utilizează în lucrări referitoare la societatea medievală românească, ei au datoria să îi precizeze sensul şi să explice ce înseamnă feudal pentru ei.     

 

 Romanian Feudalism?

Summary

 

This article questions the usefulness of the concept of ”Romanian feudalism”. In the beginning it addresses the origins of the concept in Romanian historiography, looking at the way that historians like A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu and, Petre P. Panaitescu have employed it and its derivatives. The conclusion of this section is that Romanian historians made use of the concept in their works giving it a variable importance. Towards the mid-twentieth century one can note in the works of Petre P. Panaitescu and Gheorghe Brătianu a certain tendency to recognize features of Western feudalism in Romanian medieval principalities. Petre P. Panaitescu was more inclined to equate the realities of Wallachia and Moldova with those in medieval France, and therefore assert that there was feudalism in the Romanian principalities. The next section of the article is concerned with the development of the idea of feudalism in Romanian historiography during the Communist era. The main novelty consisted in the introduction of Feudalism as one of the five epochs that formed the historical evolution of humanity. Feudalism followed the age of slavery, or that of the Primitive Communism, and was in its turn ruined by the germs of Capitalism. Historians were obliged to conform to political and ideological demands in adopting Marxist terminology regarding social history. In the 1950s and 1960s attempts were made to define Romanian feudalism by using both elements from Marxist theories as well as features of the non-Marxist model of feudalism (serfdom, mode of production, vassalage, and immunity). The serious distortions caused by a rigid application of theory resulted in a wave of criticism and reaction in the 1970s when historians such as Manole Neagoe and Dinu C. Giurescu questioned the conclusions of previous historians mainly regarding the existence of a period of feudal fragmentation in fourteenth and fifteenth centuries Wallachia and Moldova. They carried out the necessary work of juxtaposing conclusions from the works imbued with ideology with the actual preserved evidence. Thus, they could amend many of the allegations of the historical literature of the 1950s and 1960s. There was no feudal anarchy in the Romanian principalities in the fourteenth and fifteenth centuries, vassalage among the Romanian boyars cannot be demonstrated on the basis of the evidence, immune holdings formed only about 10 to 15 percent of the properties and therefore could not seriously threaten the power of the prince, and about half of the total number of villages consisted of free communities.

                The next section of the article presents the opinions and arguments of Elizabeth Brown and Susan Reynolds regarding the constructs of feudalism and vassalage. The conclusion of the article is that, in trying to define Romanian feudalism, the historians before 1950s have relied on a model of non-Marxist feudalism. After 1950s, Romanian historical writing was obliged to conform to political demands, shaping history according to Marxist and Stalinist theories. Today, students of history can read a multitude of definitions and theories about Romanian feudalism as well as criticism against them. The article argues that in light of the discoveries of Reynolds and Brown, and not only theirs, Romanian medievalists need to reevaluate the definitions and terminology they employ regarding medieval society and explain the way they use “feudal”.                       

 


[1] O primă versiune a acestui text a fost prezentată în cadrul unui simpozion organizat de Asociaţia Tinerilor Istorici la Alba Iulia în anul 2002. Actualmente se află sub tipar la revista Medievalia Transylvanica.

[2] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Triană, vol III., Primii domni şi vechile aşezăminte 1290-1457, Bucureşti, 1914, p. 61.

[3] Ibidem, p. 191

[4] Ibidem, p. 249.

[5] N Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, ed. îngrijită de Şerban Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 54, 55, 59, 61, 62, 82, 83, 84.

[6] Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, p. 36-39.

[7] Ibidem, p. 57.

[8] Ibidem, p. 58-60.

[9] Gheorghe Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele române, Bucureşti, 1995, p. 25.

[10] Ibidem, p. 26.

[11] Ibidem, p. 40-45.

[12] Henri H. Stahl, Probleme confuze în istoria socială a României, Bucureşti, 1992, p. 115. 

[13] Ştefan Pascu, I. Ionaşcu, C. Cihodaru, Gh. Georgescu Buzău, Istoria medie a României (sec. al X-lea-sfârşitul sec. al XVI-lea), Bucureşti, 1966, p. 22-23, 48-49.

[14] Ibidem, p. 7

[15] Ibidem

[16] Henri H. Stahl, op.cit., p. 160-161. Se prezintă şi încercarea de revenire la periodizarea în epocă străveche, veche, medie, modernă şi contemporană, propusă în anul 1968 de un grup de istorici conduşi de Constantin Daicoviciu şi Miron Constantinescu. 

[17] Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977, p. 271.

[18] Ibidem, p. 54.

[19] Ibidem, p. 58.

[20] Ibidem, p. 67, 81, 86.

[21] Ibidem, p. 107.

[22] Ibidem, p. 122-123.

[23] Dinu C. Giurescu, Caracteristici ale feudalismului românesc, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi, 15, 1978, p. 395-402.

[24] Henri H. Stahl, Teorii şi ipoteze privind sociologia orînduirii tributale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 191-192.

[25] Elizabeth A. R. Brown, The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe, în, Debating the Middle Ages: Issues and Readings, ed. Lester K. Little, Barbara H. Rosenwein, Blackwell, Oxford, 1998, p. 148-169.

[26] Susan Reynolds, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Ofxord, 1994.

[27] Răzvan Theodorescu, Ştefan Pascu coord., Istoria Românilor, Vol. III, Genezele româneşti, Bucureşti, 2001, p. 129, 134.

[28] Ibidem, p. 130-131.

[29] Răzvan Theodorescu, Ştefan Pascu coord., Istoria Românilor, Vol. IV, De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, Bucureşti, 2001, p. 124.

[30] Ibidem, p. 125, 126.

[31] Ibidem, p. 127.

Cosmin Popa-Gorjanu

26.09.2005