Treceri prin medievistică

Interviu cu Adrian Andrei Rusu

 III

 „Țara arde și baba nici măcar nu se piaptănă”


Rep. Med.: Imaginile pe care le-ați transmis și discutat sunt triste. Există soluții?

AAR: Nimic din ceea ce am trecut în revistă nu este specific dezvoltării istoriografice din România. Este o debandardă generalizată a societății. S-ar putea spune c㠄țara arde și baba nici măcar nu se piaptănă”! De ce ar fi totul frumos numai în breasla istoricilor?

Rep. Med.: Totuși?

AAR: Am sperat mereu ca istoricii să-și aducă aminte de una dintre cele mai frumoase calificative aduse disciplinei pe care o slujesc, anume aceea de a fi „învățătoarea vieții”. Țelul acesta a fost îngropat în ținte meschine. Este ca și când un medic ar fi uitat de jurământul lui Hipocrat. A face istoriografie pare la fel de comun ca și a găti o omletă, cu atât mai ușor cu cât, se știe, cine face istorie nu poate da rețete fizic otrăvitoare.

Istoricul român dacă s-ar mai dori cumva să se califice drept patriot, ar trebui să-și scoată confrații laici din istoria falsă cu care am fost înzestrați. „Demitizările” la modă, n-au avut suficientă putere de seducție. Reacțiile adverse au fost ca și când cineva ar dori să schimbe total, totul. Sigur, segmențial, există texte de o foarte mare rezistență, de care ar fi păcat să te atingi. Ba, unele dintre ele s-au scris chiar după 1989. Mai multe pe seama provinciilor de peste munți. Scriind, nu este cazul să ne acoperim cu glorii deșarte, să adunăm sub preș ce nu am fost în stare să creiem ori să afirmăm. A promova mai departe Miorița, a te lăuda că ai fost creștin antropologic, nu botezat și educat, a susține că independența ți-a fost lucrul cel mai scump, că nu ai avut a mulțumi tuturor „străinilor” care sunt neaoși locuitori ai statului de sute de ani, că nu ai avut grave lacune de civilizație, pe care le moștenești până astăzi, înseamnă automat să te scalzi în suficiență sau în valori care nu mai pot fi acceptate.

M-am ocupat de istoria Transilvaniei. Ea este mai deficitară decât cea a Moldovei, de pildă. Dacă cineva nu-ți spune cu adevărat ce-ți lipsește, de ce ai aștepta ca să se facă vreo corecție? Și aceasta tot critică ar fi de numit. Dar unde am ajunge dacă nu am avea feed-back? 

Rep. Med.: Este cumva un „atac” la „marile valori” ale poporului român?

AAR: În cea mai mare parte ele sunt o iluzie. Nu aș fi primul care se îndoiește de calitatea lor. Poate nu ați auzit de Cioran? Ceea ce există cu adevărat de laudă este prea mult copleșit de lașitate, de inconstanță și superficialitate. Probabil că de aici pornește tot ce ne macină și nu ne conduce la constructivism.

Îmi vine se zâmbesc amar când îmi aduc aminte cum David Prodan îmi spunea că a încercat istoria muncii, singura avere cu care românii au răzbătut prin istoria medievală a Transilvaniei. Acum sunt tot mai convins că dacă a existat cultul muncii, el a fost diluat încontinuu, grație evazionismului fanariot, al gargarismului comunist, al lipsei reale de constrângere în a munci și a primi răsplată corectă pentru muncă. 

Rep. Med.: Aveți ceva exemple legate de „mari valori” istorice?

AAR: Este destul să rememorez felul în care instituția-biserică inventează sfinți noi. Persoane din interiorul ei, grele de păcate vechi, își închipuie că albirea se poate face pe pământ, cu acte de asemenea natură. Este un ton nelalocul lui pe care ierarhii decidenți îl dau credincioșilor. Dacă fapte negre pot fi curățate prin îmbogățirea calendarului, de ce un mafiot nu s-ar pune bine cu Dumnezeu, dând bani în saci pentru o nouă clădire destinată slujbașilor săi de pe pământ? Cum poate contemporanul tău, plin de păcate vizibile și demonstrabile cu documente, să statueze o sfințenie? În ce măsură, chiar cei curați, pot evalua sfințenia? După miros? Dup㠄minuni” de tipul celor din povești? La asemenea gesturi, de imensă gravitate morală, istoricii tac. Și astfel s-a născut „Sf. Ghelasie” de la Râmeți (cu o singură menționare pe o frescă nici măcar bine publicată), un „Sf. Ștefan cel Mare” a cărui păcate de politician au fost notorii, indiferent de câte biserici va fi ctitorit din credință sinceră, automatisme de guvernant ori calcule legate de nevoia de cultură. Pictura noilor erminii este o carte de colorat tocmai bună pentru românul primitiv, ajuns la limita disperării. În contrapartidă, nu un istoric ar trebui să clameze sistematic c㠄a fura” este o încălcare de regulă iudaică, creștină și mahomedană elementară. Dar furtul a făcut și face istorie sistematică și ținută în anonimat. Gelasie și Ștefan cel Mare aparțin istoricilor, chestiunea furtului, mai ales bisericii. Există o linie roșie, pe care dacă o încalci, ajungi cel puțin în ridicol. Istoricii nu revendică modificarea cultului ori a vestimentației clerului. De ce atunci preoții țin să sanctifice capitole de istorie?

Am pomenit despre deficiențele de civilizație. Țăranul român nu a avut cultul băii. În aceleași timp, moștenind-o de la vikingi, țăranul rus are baie de când se știe în stepa lui. A spus vreodată cineva că avem o istorie de spălați superficial? Politicienii se tot învârt în jurul a „mai multor Românii”, oferite de votanți. A discutat vreun istoric de ce pe ambele versante ale Carpaților, la est este un pol de sărăcie, iar la vest, pe aceleași forme de relief ori chiar în condiții de extreme climatice, nu? Ce are secuiul în plus față de moldovean? De ce moldoveanul fuge în Spania, în timp ce secuiul vrea autonomie? Pentru un medievist este chiar atât de important și prioritar a face șlagăr din Anonymus?

Istoria noastră poate fi o „marf㔠capitalistă. Doar că nu ne pasă ori habar n-avem de asta. Să ai atât de multe monumente și să le lași pe mâna antisocialilor, este pur și simplu o crimă națională. Să ai biserici ca cele din nordul Moldovei și să refuzi a face numai drumul până la ele, este orbire economică curată. Concomitent, subiectul nostru fierbinte este numele lui Ioan de Hunedoara. Iar mai departe, pragmatici, arhitecți fără știință de istorie, înlătură din toate instituțiile de decizie pe istoricii cei bezmetici și neatenți la bugetul propriului lor buzunar.  

Rep. Med.: Ce ne spuneți despre tinerii care se doresc a deveni medieviști?

AAR: Constatările mele mă conduc către viziuni tragice de-a dreptul. La începutul anului 1990, studenții clujeni au contestat doi dintre profesorii lor. Cei vizați s-au comportat jalnic, au stârnit „milă”, au fost puși la colțuri, lăsați să fie uitați. Acum unul dintre ei este soț și tată exemplar, bun producător de zacuscă, constructor de case peste case, oficios profesor titular și conducător de doctorate. Niciodată nu a fost istoric adevărat și dascăl în același timp. Celălalt, a fost atât de meschin în preocupări, încât ar fi ocupat poate un loc foarte onorabil într-un oarecare muzeu județean, însă lăsat pe loc nu a fost capabil să atingă apogeul de carieră posibil, în schimb s-a apărat cu o aroganță agresivă față de toți cei pe care trebuia să-i lumineze, nu să-i încuie. Deși personajele la care mă refer au fost în contradicții serioase cu proprii lor colegi, acelea s-au lăsat mereu acoperite, calul de bătaie fiind, cine altul, decât studentul? Cum se numește realitatea care indică clar că ești deplin conștient de cât de grav este să nu schimbi un lucru și să-l lași să lovească în nevinovați? Pe de-o parte caritate socială, pentru individul care excelează numai în șoferie, ca să schimbăm calificarea posibilă, pe de alta indiferență la întregul destin al mai multor generații care ar trebui să aibă identitate profesională? Dar rezolvările descrise s-au împlinit numai cu tăcerea studenților.

Mi-e dor de acei studenți de peste „orânduiri sociale”, care măcar au făptuit un gest de ruptură. Acum lucrurile stau altfel. Dacă măcar amintirea acelor momente nu s-ar fi uitat atât de repede… Dar, precum se vede, nu s-a pierdut cu totul! După asemenea dascăli de gunoi, se naște și cantitatea de materie umană neglijabilă. Mai ușor de condus sau manipulat? Dimpotrivă! Cu rateurile de civilizație și cultură, nu te apropii decât de produsul care ar fi primitivul incontrolabil.

În loc ca să devină un motor, componentă a conflictului dintre generații, tinerimea învață a se mula peste toate păcatele bătrânilor. Vede repede că este o rețetă de succes în a șterge bărbile cărunte după festine ori spume făcute la cauze false. Cât ești mic trebuie să fi „cuminte”, să arăți că ai doar dinți de lapte, limbă lungă, spatele moale, dar bun de cărat mobila soacrei șefului, să aplauzi ori să chiar râzi la momentele potrivite, să te faci negru de indignare la oricare stimulent de nemulțumire al „domnului …” Este patentă și calea dinastică, căsătoria, în cel mai rău caz fino-nășia, adică oricare alt drum decât cel drept, al capacităților naturale dublate de hărnicie. Este fenomenul de înfeudare constrânsă și liberă în proporții diferite. Cât de „sănătoas㔠este relația se observă imediat după ce „șeful” de feudă clachează într-un anume fel. Feuda se reface imediat în beneficiul altei persoane. Cum afirmasem, nu munca a devenit o carte de vizită, ci „a te face că muncești”, „a te face că scrii” ori publica ceva. Cea mai mare parte dintre doctorate sunt nepublicabile datorită prea marilor generalizări, a neatenției crunte acordate metodelor ori detaliilor. Chiar dacă s-ar publica, câți „Adrian Rusu” ar sta să le toace mărunt? Strâmbătatea lor este automat oglinda conductorilor care le-au tolerat, a comisiilor de paiațe și a plictisului din comisia superioară de doctorate. Sunt repede uitate și carieristul privește către numărul de volume care trebuie să existe la dosarul de promovare. Nu contează nici tirajul lor, nici deficiențele de conținut. Dacă la nivel universitar se poate formula fără nici cea mai mică jenă, c㠄reclama negativă este și ea o reclam㔠de acceptat, atunci? Sunt chestiuni formale care generează încontinuu stări nesănătoase, la fel de nominale și fără conținut. A spus vreodată cineva: „Degeaba ai cărți, domnule! Sunt bune de topit în hârtie igienică!”? Lasă cartea aia în pace! Vorbesc cu cine trebuie, îți aduc de la tata o jumătate de vițel, „rezolvăm”! În final, cu o asemenea creație științifică, cine și ce mai contează? Ar fi altfel numai dac㠄sanitarii” independenți ar fi mai mulți și ar arăta cu degetul pe toți cei implicați în simptome maligne. Cât de jos se mai poate oare coborî?

Rep. Med.: Mai există rețete de carieră?

AAR: Tocmai am trasat-o pe cea mai bine exersată. Dar probabil vă refereați la cele sănătoase. Una ar fi rezultat din solidarizarea celor care nu mai acceptau soluțiile deja descrise. Adică o alternativă de evaluare stabilită pe criterii independente de orice lucrătură oficioasă. Grupul ar fi trebuit să sancționeze sistematic tot ce ar fi constat drept strâmbătate. Și nu doar clamând viva-voce, ci din proces juridic, în proces cu judecător, utilizând legislație internă, invocând-o sistematic pe cea europeană. Încet și cu răbdare, s-ar fi adunat munți de cazuri, cu palme de oprobriu public, amenzi grase și, sunt convins, chiar și ani de penitenciar. Conflict de interese, eludare de regim juridic, corupție, plagiat, daune morale și materiale și câte altele, toate spre trezirea la viață a „sistemului” celui ticăloșit prea mult. Dar, este lucru știut de către toți cei care ne parazitează, nu suntem în stare de așa-ceva. Trebuie ca cineva s㠄înceapă”, s㠄o facă el, nu eu”, sunt variante care ne mențin în mocirla nesfârșită.

Educația deficitară produce din start vedete care promovează un egoism feroce. Îmi aduc aminte ce letargie s-a lăsat după propunerea de autoevaluare a arheologilor. Parcă s-ar fi vorbit despre soarta celor din insulele Togo. Concluzia ar părea simplă: ori măsuri de forță, care să însănătoșească sistemul ori stimularea către moarte mai rapidă și renaștere purificată. Cercul este închis de mult și la capitolul genezei noilor generații: universitatea produce profesori slabi, ei trimit către universitate marfă umană tot mai subțire.

Rep. Med.: Nici o ieșire?

AAR: Numai în termeni lungi. „Metrul” lui Brucan a fost scandalizant pentru toți care l-au auzit menționat. Ei bine, el știa că nu desființarea CAP-ului ori a fabricii de cravate pionerești vor schimba România, ci doar oamenii care se lăsau mult prea lent introduși în alt sistem de valori. Dimensiunea etalon este/va fi cu atât mai lungă cu cât românii nu vor reînvăța să umble altfel, în parte uitându-și istoria prea încovoiată, încovoiantă ori nestimulatoare. Formula de bun simț, „a cere ca să nu pieri” trebuie introdusă în politică și societate, imediat cu cerința de a da și tu ceva sănătos, după puteri, cum dorea comunismul, dar răsplătit, după cum este legal în capitalism. România este o țară deplin stăpânită de mentalități și instituții hibride, toate contraproductive.

Așa exprimat, este foarte dezamăgitor. Dar eu nu sunt politician ca să nu pot spune lucrurilor pe nume. Eu aș zice că trebuie chiar să o spun, ca rezultat al constatărilor din curgerile de timp cu care mă ocup. Timpii viitori mai buni nu vin prin catastrofe ori inspirații divine, ci prin oameni care, cu gesturi mici, decid că trebuie să se comporte altfel. Mai întâi cu micuțul gunoi pe care trebuie să-l arunce unde trebuie, ajungând la afirmarea demnității lor, ca răsplată a comportamentului de aceeași natură pe care și-l asumă. Corecția de sus, prin despotism luminat, este cunoscută. Dar nu ea a clădit democrația europeană. Țepeș a fost doar un experiment cu nuanțe patologice, din care românii nu au învățat nimic. Trebuie să fi „nebun”, ca un pocal de aur să fie lăsat la o fântână publică și nimeni să nu și-l dorească să-l ducă acasă! Ciudat, dar asemenea locuri chiar există în Europa, fără ca vreun Țepeș ori alt „nebun” să fi hălăduit pe acolo. Jandarmul austriac a inoculat însă văruirea pomilor, groapa mortului de doi metri adâncă, birocrația eficientă, tot așa cum prin sas, strămoșii mei au învățat să pună straturi și să taie cu mare dichis porcul de Crăciun. Nici unul dintre exemple nu sunt revoluționare, dar aplicate zi de zi, chiar și cu constrângere, au clădit istorie. 

Rep. Med.: Ce veți face în continuare, în viitor?

AAR: Cam același lucru. Pe măsura trecerii timpului am devenit tot mai incisiv, pentru că talgerul s-a înclinat prea mult către cealaltă parte. Este încă un aspect de istorie care a fost uitat de către așa-zișii profesioniști într-ale istoriei. La monstruozitate (parcă mă referisem mai devreme la un rinocer?!) se poate răspunde nu cu mănuși de catifea și pudoare virginală. Până la urmă, echilibrele ar fi soluția. La noi, dezastrul trebuie totuși contrabalansat tot prin oameni și cu ei.

Profesional vorbind mai am a-mi publica cercetările arheologice. Poate că ar fi mai puțin așteptate decât alte texte, să le spun de istorie majoră. Nu vreau să mă angajez în sinteze de la început șchioape. Și aici există ambițioși care cred că vor deveni „mari” scriind sinteze. Capitole întregi sunt neacoperite de cercetare. Merită a fi măcar enunțate. Nu știm însă nici acest lucru să-l facem, adică să recunoaștem onest ceea ce nu știm. Acest aspect poate fi socotit de dorit sau de marcat pozitiv, atunci când cineva indică ceea ce nu există, pornește un drum de urmat, pune fundații la un edificiu care în alte părți există deja  ridicat până sub consola acoperișului.

Rep. Med.: Iar exprimarea opiniilor critice nu vă preocupă într-o formulă mai coerentă? De tipul unui volum.

AAR: Nu m-am gândit la o altfel de soluție. Deși, în debusolada istoriografică din România s-au lăsat văzute deja, pe lângă volume omagiale la împlinirea vârstei de 45 de ani, și volume de recenzii. Socotesc că observările făcute la o carte sunt tot atât de rezistente, cât este și cartea însăși. Odată depășită, printr-o nouă carte ori studiu, recenzia piere și ea, ca utilitate directă. Ca orientare istoriografică, aceleași recenzii pot stabili coordonatele judecării unui destin profesional. De curând, un coleg a încercat o sinteză în forma „recenzent și recenzat”. Dar cred că nici subiectul ales, nici modalitatea de finalizare nu sunt de citat drept modele.

Oricum, m-a tentat, ca în cazul lui Radu Popa – la care, iată mă întorc din nou, – să formulez aprecieri care să se potrivească unei opere generale, în așa fel încât ea să aibă niște judecăți de referință. Păcat că nu l-am văzut pe Ștefan Pascu apreciat astfel. Nici pe Virgil Vătășianu. Dacă mă gândesc bine, această fereală s-a lăsat cu consecințe negative. Cel din urmă are un cult atât de absurd întreținut, încât poate o merită mai mult decât Pascu, și tot prin comparație cu ceea ce a urmat după el. O listă de lucrări nu spune decât cât de harnic a putut fi cineva ori cât de împrăștiat în tematică, de pildă. Comparând, personalitățile istoriografiei noastre se delimitează mai bine. Sper că știu asta toți la care am făcut aluzii, fie că au haină brodată cu aur și insignă laureată ori nu. În fond, abia atunci își vor vedea adevărata valoare, când din lumea de dincolo își vor citi alineatele scrise de către alții, pe seama lor, cu amar ori cu foarte mult respect, pentru ceea ce au lăsat în pagini tipărite. Doar că având în vedere formalismul credinței ori multiplicarea „liberi cugetătorilor” avându-l drept model pe „dragul tovarăș” Iliescu, nu sunt convins că vor fi scrupule adevărate.  

Rep. Med.: Este o luptă cu ce anume?

AAR: Profesional, numai cu producția tipărită. Ce va fi spus la multele pauze de cafea, nu contează. Nici un mason ori vreun complot nu se va naște niciodată dintr-o astfel de ambianță. Reacțiile care se contabilizează sunt doar la ceea ce se scrie, adică la mărturia palpabilă a unei gândiri ori a unui stil. Ar putea să existe și numai dintre cei care să analizeze ceea ce scriu alții. Genul nu s-a cultivat, fiind prea „periculos”. Pentru cine însă? Pentru niște indivizi care au ceva a ascunde mereu ori pentru întreaga societate? Eu nu fac parte dintre criticii din vocație. În primul rând încerc să reconstruiesc propriile mele istorii, din „cioburile” pe care le pun laolaltă. Pentru aceleași construcții, citesc ce scriu alții și am reacții automate, care sunt tot în scris. Sunt atent ce reacții îmi produce scrisul propriu, dacă am stimulat vreo opinie contrară ori vreo corecție. La cafenea merg prea rar…

Dar, cum sper că am sugerat-o, istoricul-cetățean lipsește și el. Alte tribune de opinie ori nu există, ori nu au efecte. Să apari la televizor este tot atât de ușor ca și când ai trece strada. Izolarea ca istorici ne va conduce la periferizare, iar sloganuri în care „civilii” vor începe să ne spună că facem degeaba umbră Carpaților cu toată istoria pe care o tot amețim, vor veni și ele. În fond, la ce ar trebui săturat un stomac de scriitor prost și sărac în expresie, în locului unui vatman, de pildă? Suntem robii inerțiilor, ai unei lașități congenitale, a unui morb de popor bătrân, corupt și dornic, fără să o recunoască, de autodistrugere.

Rep. Med.: Ce mai facem cu Medievistica?

AAR: Ea va mai merge o vreme, sunt sigur. Aceiași blazați ori care s-au văzut descoperiți în vreun fel anume, despre care am vorbit în chipuri felurite, o vor îngropa-o probabil în neglijență și uitare, cum o doresc cu ardoare și în această secundă. Nu ar fi de mirare: nici o idee generoasă nu încheagă azi pe nimeni în jurul ei, nu avem nici cel mai elementar simțământ al statorniciei. Ce vine repede, repede trebuie să și dispară. Pentru că nu este lucrul „meu”, pentru că m-a apucat plictisul, pentru că doresc să vă spun adio, pentru că așa am chef și nu vreau să mă explic! Pentru că nu am nici o constrângere ori stimulent!

Cred că latura științifică a site-ului este în suferința generală a studiilor românești. Pur și simplu, pare că nimeni nu mai vrea să marșeze pe romantismul unor tineri, în care Evul Mediu are un loc aparte. Cine l-ar vedea pe Făt-Frumos într-o mașină cu mulți cilindri? Este și această o formă de oboseală a societății blazate și lașe în care ne mișcăm. Scriem-scriem, chiar și oricum, dar pentru ce? Pentru cine? Nimeni nu știe cine citește, ce ar dori să citească etc. Mai bine (practic) și mai la modă este să faci „americanistic㔠(ce naiba de profesie poate furniza și ea?). Probabil că latura acidă, de „tribună”, a Medievisticii va avea oarecare căutare. Ea se întreține mai ușor pentru că materia primă este din abundență în jur, iar „foamea” de texte care să nu te-adoarmă este evidentă.

Rep. Med.: Un ultim mesaj?

AAR: Nu mă pregătesc să plec pe altă planetă. Deci nu voi „lăsa” ori „îngropa” mesaje. Aș prefera să rămân, cum spune computerul, în „stand by”. Voi privi, voi gândi și voi scrie, pentru că toate mi-au intrat în sânge. Voi continua s㠄colorez”, dacă ar fi să metaforizez, societatea ternă a istoricilor contemporani.

Rep. Med.: Vă mulțumim pentru acest dialog și vă dorim s㠄comiteți” încă destule lucruri despre care să se citească mai mult decât să se afle!

 

 

Realizat în perioada ianuarie-februarie 2010