Treceri prin medievistică

Interviu cu Adrian Andrei Rusu

 II

 

„A critica” este o stare naturală, fără de care nu am progresa ori nu ne-am valida ca minți independente


Rep. Med.: Dar Institutul de Istorie din Cluj-Napoca? Nu are și el un grup de medieviști?

AAR: Oficial îi are, dar în termeni reali, există prea puțin. Singura activitate care este acolo luată în calcul este cea de editor al colecției Documenta Romaniae Historica. Transilvania. A fi publicator de izvoare medievale nu înseamnă automat că ai credenționale de medievist. Un bun scrib medieval făcea cam același lucru. În restul acelei activități, care oricum este depășită moral și concurată chiar de alte publicații paralele, ceea ce iese din sectorul zis de Ev Mediu, nu este compatibil cu o instituție academică de vârf. Nici măcar nu s-a pus vreodată problema că jumătate din colectivul de acolo ar face altceva decât ceea ce îl denumește în scripte. Dar aceasta este problema generală a definirii disciplinei, pe care refuzăm să ne-o asumăm, complăcându-ne în „vremuri vechi” și proaste. Că o face însă o firmă care ar trebui să dea tonul unor atitudini, este nedrept de sărac.

Rep. Med.: Au rămas de luat în discuție „producătorii de medieviști”, adică universitățile.

AAR: Este foarte greu de acceptat un asemenea termen. Să luăm, de pildă, medievistica universitară clujeană. Ea nu s-a închegat ori nu a recuperat ceva din ceea ce pierduse în primele decenii ale comunismului, ci dimpotrivă, s-a diluat continuu, asociindu-și istoriografia, studiile de iudaistică și istoria orală. Evident, „dezarmarea lingvistic㔠a celor aleși că o oglindească a provocat lunecarea lor sistematică către sectoare cronologice care nu aparțineau medievisticii. Dar nici cine să impună recuperări sau corecții strategice nu a existat cu-adevărat. Drept urmare, s-au pierdut majoritatea dintre disciplinele auxiliare, istoria Bizanțului, iar istoria universală a devenit și ea un moft, curtat de prea puțină lume. Cel mai bine se stă la capitolul secolului al XVIII-lea. Să fie clar, nu a venit nimeni din afară care să producă ori să impună regresele, ci ele s-au asumat inconștient, prin alegerea deliberată a oamenilor și îngăduința largă de a face ceea ce doreau ei, nu ceea ce era nevoie. Eu am simplificat, stările sunt mai complexe. La ieșire din universitate însă se constată eficiența: tot mai puțin absolvenți pot fi socotiți medieviști.

Rep. Med.: Doar la Cluj s-a întâmplat astfel?

AAR: Sunt convins că nu a fost vorba despre o rețetă locală, de pe Someș. Dar, nefiind aproape de celelalte centre universitare mari, nu vreau să generalizez. Pot în schimb adăuga că nașterea învățământului universitar la Sibiu, Oradea, Alba Iulia ori Târgu Mureș a fost o adevărată catastrofă. Deși s-a vorbit mereu despre „renașteri”, nu a fost deloc astfel. Îmi vine mereu în minte comparația cu întemeierea bezmetică a noilor mănăstiri ortodoxe, a căror întemeietori de astăzi s-au servit de cea mai palidă urmă de viață din trecut, pentru a-și motiva ambițiile proprii. Cu excepția Sibiului, cârma destinelor medievisticii a încăput mai ales pe mâinile istoriografilor ori arheologilor. Doar că ei s-au numărat dintre cei mai modești ilustratori ai breslei istoricilor. Când nu mai ai o adevărată substanță de studiu, te ocupi de ceea ce scriu alții, evident nu contemporani cu tine. Tot la fel, dacă vrei ceva simplu, atunci numaidecât te îndrepți către preistorie. La Sibiu, intenția de a face ceva diferit nu a reușit decât să scoată la rampă o serie de tineri care sunt grefați de coordonarea unor profesori universitari creați ad-hoc, profesioniști buni, dar prea înguști, cu bibliotecă deficitară și ținte profesionale nebuloase. Viitorul acestei instituții este destul de tulbure. Oradea și-a recunoscut falimentul, în timp ce la Târgu Mureș a fost suficient ca să dispară fizic unii profesori pentru ca însăși soarta școlii să fie pusă la îndoială. Școlile s-au făcut pe oameni, nu pentru a ilustra o nevoie organică a regiunii topografice în care erau așezate. Vă mai ofer o ilustrație, cu exemplificări istorice. Să presupunem că principele Gabriel Bethlen, întemeietor al Colegiului Academic din capitala principatului, ar fi dispus să predea el însuși economia mercantilă, de la o catedră anume creată pentru el însuși, iar pe dragul său prieten, tovarăș de bune și rele, căpitan al gărzilor albastre, l-ar fi numit profesor de teologie calvină, numai pentru că era mai hotărât la vorbe. Atunci, la început de secol XVII, nu s-au petrecut astfel lucrurile, pentru că niște „aristocrați cu fumuri și non-români” au decis că nu ar fi decent să facă după cum le tăia capul. La noi, acum, se poate însă totul, în numele unei democrații în care nu avem nici un fel de antrenament.

Ceea ce este trist este faptul că potențialii studenți nu sunt capabili a avea ochii și mintea după care ar putea alege vreun loc de studiu potrivit. În conjunctura de astăzi, dacă ar fi să dau un sfat, aș sugera locul cu cea mai bună bibliotecă, după care mi-ar păsa prea puțin de corpul didactic. Este destul să deschizi mai adânc porțile paginilor web pentru a face comparații. Sistematic, toate vor fi în defavoarea noastră. Falimentul învățământului nostru superior este clamat de toate anchetele sociologice. Nu dorim însă să-l depășim, nu ne place performanța, vrem să murim de gât cu zeița formalității. 

Rep. Med.: Mai există și muzeele în care medieviștii au loc.

AAR: Nu cred că poate exista o lume mai pestriță și mai debusolată decât cea a muzeelor. Experiențele mele, culese pe tot latul Transilvaniei, au fost dintre cele mai triste. A trebuit să treacă timp pentru a afla că directorul „medievist” de la Alba Iulia își trimitea oficial copilul pe șantierul de la Vințu de Jos, dar în realitate el colinda coclaurile munților; a trebuit să aflu cu furie că în programul unui șantier din localitate, „colaboratorul” meu trebuia să plece zilnic la masă la ora 13, după care să-și facă somnul de după-amiază. Nu a vrut ori nu era capabil să priceapă nimic din datele care priveau propria sa profesiune, ivite în sectoarele de lucru. Același veleitar de director a refuzat sistematic să preia materialele arheologice de la Vințu de Jos, pe motiv că erau ungurești ori nu erau romane, în schimb a putut face o reclamație că nu predau muzeului „său” monede de material prețios (consecința a fost că întregul material de la Vințu a ajuns la Cluj). Alt „mare” director, de la Oradea de astă dată, a ținut și ține fierbinte să gestioneze direct arheologia unei mari cetăți. Omul său din interior este un biet nevolnic, acoperit de un alt expert care nici măcar nu calcă pe șantier. „Mândria”, orgoliul neacoperit este triplată de fierbintea dorință de a băga în buzunarele largi și nesimțite ale muzeului „său” toată bruma de bani câștigată cu prețul ratării înțelegerii arheologiei monumentului. Nu-și face absolut nici un scrupul de ceea ce se-ntâmplă cu adevărat. „Dreptatea” sa este mai presus de știință. Panoplia muzeului de la Cluj este una tipică: abia au acceptat ideea că au nevoie de medieviști, abia de câțiva ani, au intrat acolo și absolvenți maghiari. Ani în șir, „mari arheologi”, deveniți și „mari directori”, au terfelit toate mesajele relevanței medievale a sitului de acolo. În termeni normali ar fi fost clare cazuri penale. Dar, noi ne găsim în România, nu-i așa? La Timișoara, prima reacție la angajare de medievist a fost „dar e fată și, pe deasupra, unguroaică!”.

Fiecare muzeu este o încrengătură de mici interese meschine, fără strategii pe termen lung, cu directori în lupta pentru echilibrat lingăleala politică, cu resturi de demnitate profesională. Ei dau un ton ori se extrag dintr-unul deja înfipt, care are de-a face cel mai puțin cu profesionalismul.

Pe de altă parte, muzeele secuiești gem de tineri care și-au complet studiile de medievistică în afara României și dau oricând clasă unui înfumurat care ar îndrăzni a se lăuda că a stat în fața moacei plictisite a unui „mare profesor”. Câțiva români au avut șansa acelorași studii. Au revenit buimaci și fără replică la contrastul cu care s-au confruntat. Sunt oameni care pot fi citați. Dar sunt izolați în sânul colectivităților lor, izolați de confrații din alte locuri. Abia dacă există cineva care să-și amintească că ar avea nevoie de o breaslă întreagă în care să dialogheze, dar și să-și apere interesele.     

Medievistica de muzeu nu a descoperit înc㠄obiectologia”, adică disciplina ocupată cu recunoașterea și interpretarea artefactelor medievale ori premoderne. Expozițiile ei nu se pot desprinde de cadrul păgubos oferit de tratatele academice de istorie. Cum poți trece peste impasul în care românul medieval nu este muzeistic? Cum să te ocupi de un monument istoric, când la facultate el n-a constituit vreodată un subiect special de enunț?    

Rep. Med.: O să-mi permiteți să trec la un alt subiect. Cum se face că nu conduceți doctorate? Galeria conducătorilor este surprinzător de mare și la fel de neașteptată.

AAR: Este un subiect care are o altă istorie, puțin mai complicată. Dar care nu ar fi, la urma-urmei? Fiind într-un institut academic, problema conducerii a fost mai alambicată decât într-o universitate creată peste noapte, de grupul ambițioșilor locali. Când părea să fie posibil, m-am izbit iarăși de „oameni binevoitori”, care încercau să facă istorie și pe seama mea. Mai întâi mi s-a transmis că un mare academician sas, criticat dur pentru calitatea lucrărilor sale de urbanistică, ar fi afirmat că atât timp cât va fi prin comisia de decizie, eu nu voi primi drept de doctorat. În rest, omul a continuat să fie amabil cu mine, dar niciodată nu și-a apărat opera supusă îndoielilor, ba dimpotrivă, a perseverat să scrie identic. Al doilea om care are un rol important, este academicianul „nostru”, de la institut. După ce și-a obținut pe tavă rolul de conducător de doctorat la universitate – pe care, în paranteză fie spus, l-a onorat mereu cu greață și fără să lase urmele unei cât de mici școli, – nu a mai fost interesat de vreo manevră care să aducă doctorate în propria sa instituție, pe care o conducea „luminat”. Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât, în timp, și alți colegi au ajuns la stagiul în care puteau conduce doctorate, iar institutul avea nevoie de ele pentru a accede la un titlu de excelență. Era o complicație pe care nu și-o dorea? Era dorința de a fi „unic” printre noi? Greu de spus ce a fost într-o minte academică de asemenea amploare. Ca să fie și mai vesel, același personaj a găsit pretexte să-mi refuze și prilejul de a conduce doctorate în alte instituții. Este genul de ticăloșie gratuită care aduce, în general, lumea românească la cheremul unor mici satrapi cu măgari putere sub fund. În acest caz, conducerea de doctorat era privită nu ca o promovare a unui compartiment profesional, ci doar ca un hatâr legat de omul pe care nu-l iubesc.

Vreau să afirm că nu am fost niciodată foarte entuziasmat la gândul unui aranjament de acest tip. Prea se făceau pe bandă doctorii, prea era facilă selecția subiectelor și candidaților. Nu se mai pot face doctorate după o rețetă perimată. Nu agreez nici subiectele „mamut”, care în final sunt diluate și neconcludente pentru capacitățile candidaților. Îmi părea doar rău de studenții cu care am lucrat și care ar fi avut, poate, nevoie de finalizări în modul în care începuseră să lucreze. Mi-am păstrat deci libertatea de a-i trimite fie la Budapesta, la Central European University, Medieval Studies, fie a le recomanda conducători de doctorat a căror neimplicare notorie în procesele doctorale le-ar fi permis să facă exact ce doreau. Pentru că, nu-i așa?, și acest tip de doctorat există cu nesimțire lângă noi și-și face deplin mendrele.

Acum se aud cârâituri la desființarea bonificației doctorale la salarii. De ce nu s-a gândit nimeni că vom avea acest bumerang, din clipa în care zecile de „fabricanți de doctori” și sutele de doctori de mântuială vor umple țara?

Rep. Med.: Am mai discutat despre Academie. Aș dori să revin cu o întrebare: cum considerați că stau lucrurile acum, cu unii dintre titularii secției de istorie?

AAR: După ce a fost îndelung ținută la regim de slăbire, chiar și după ce se încercase fără succes resuscitarea ei prin transformarea Elenei Ceaușescu în membru al ei, Academia a vrut să recupereze cantitativ și în onorabilitate, imediat după așa-zisa revoluție din decembrie 1989. Evident că această creștere a fost făcută în stil românesc. Artizanul responsabil a fost Dan Berindei. El a decis atunci imediat și buni ani după, cine intră și cine nu. Simpatizanții taberei lui Ion Iliescu au fost preferații. Pe lângă acest criteriu, au mai intrat în calcul „reprezentativitatea”, oameni ai bisericii, cei cu clare înclinații de o anume factură tradițional național-comunistă, în sfârșit, „oameni cuminți” care stăteau bine cu nasul prin cărți, fără să-și asume și rosturi civice. Să vă ilustrez cu câteva exemple. Un sas era reprezentativ pentru minorități, oricum mult mai bun decât un ungur. Un preot harnic, care adunase un munte de pagini cuminți, de istorie ternă, frapant de asemănătoare cu scriitura lui Ștefan Pascu, a ilustrat biserica care nu avusese până atunci academicieni. Un alt ins, care devenise șeful Frontului de sprijin al partidului-cel-mai-stângist-în-declarații, chiar dacă avusese un rol onorabil în PCR și apucase să-și mânjească gura împotriva „huliganilor” de la Timișoara, a cărui operă istoriografică practic nici nu poate fi caracterizată într-o evaluare generală, a fost și el agreat. Un fost profesor de-al meu, creator de istorie universală de popularizare, de foarte bună calitate de altfel, a fost alt candidat potrivit. A-l aplauda ca fiind „academiscibil” dovedește cât de jos putem să coborâm stacheta valorilor. La fel de surprinzătoare, chiar și pentru el însuși, a fost „selecția”, clamată ca venind, ca pe vremurile „bune”, din partea „unor largi colective de oameni ai muncii”, a academicianului istoric de artă. Și el și toți din jurul său știau exact cine era cu adevărat și cine merita să fie în locul său. Dar norocul este, cum se spune, o chestiune de copil care descoperă singur ce este bun de mâncare și ce nu, iar „nenorocul” mâncatului neinspirat din copilărie, devine rețetă de succes la maturitate. Dar, timpul inițial a trecut și în orice discuție care mai poate fi sinceră, absolut toți cei contestabili pot motiva că nu sunt academicieni din vina lor, nici măcar pentru opera minoră pe care o lasă în urmă, ci din vina societăți românești care i-a găsit demni să o reprezinte. Frumoas㠄reprezentativitate”, nimic de spus! Drept urmare, va trece încă ceva vreme până când contestările vor prinde contururi viguroase. Dar vor veni cu siguranță, cu concluzia inevitabilă: „chiar așa de rău a trebuit să coborâți și în acest domeniu?” În intimitatea lor de istorici, toți pot simți această fatalitate. Nici dacă vor avea statui, nu se pot considera validați cu adevărat într-o țară care are deja statui pentru fotbaliști în viață!

Rep. Med.: O carieră universitară neîmplinită?

AAR: Posibilă și această versiune de identificare. Am început să lucrez cu studenții încă înainte de 1989. Era un fel de răspuns la felul în care nu mă trataseră majoritatea propriilor mei profesori. Știam cum mă simțisem eu încercând să-mi deslușesc traseele de activitate. Ulterior am dobândit convingerea că cel care nu reușește să formeze urmași, nu se poate numi profesor. La un asemenea test, ar cădea sumedenie de „mari profesori universitari”. Morga de la cursuri, disprețul de la seminarii, subiectivismul ori formalismul examenelor, nu construiesc un profesor.

Rep. Med.: Și mai departe, cum au evoluat lucrurile?

AAR: Prima dată am avut o întreagă catedră la Teologia ortodoxă clujeană, pe atunci încă independentă. Am lucrat cu pasiune într-o lume pe care o știam deja. Oricum eram „prea laic” pentru a mă înrădăcina acolo. Am plecat fără regrete, în clipa în care omul în reverendă a fost găsit să-l schimbe pe cel doar în costum.

O ofertă venită de la Alba Iulia mă prindea într-o clipă de viață personală destul de complicată. Am acceptat-o și pe aceea cu entuziasm. Într-un răstimp scurt, oameni pe care îi numisem „prieteni” au înțeles că i-aș deranja prea tare. Nu vedeam lucrurile după rețeta lor. Era viziunea unor ambițioși locali – observ că deja repet termenul, dar este exact ceea ce definește energia locurilor multă vreme uitate de Dumnezeu și comunism – care s-au mutat cu toată familia în noua instituție, în același timp în care își trimiteau copiii să învețe la Cluj și tot acolo „îi aranjau bine” după absolvire. Nu conta că alternativa la mine era una nefericită, studenții care urmau să facă Ev Mediu cu un arhivist ce nu făcuse decât, cel mult câteva coborâri în secolul al XVIII-lea, erau sacrificați fără cel mai mic rictus de rușine. A fost atât de monstruos aranjamentul instituit acolo, chiar și după eliminarea mea după un concurs declarat egal, încât instituția era la un pas de desființare. Omul-cheie, căruia trebuie să-i „mulțumesc” pentru întreruperea carierei universitare de la Alba Iulia, are un obraz atât de gros încât nici un pantofar nu l-ar putea folosi pentru pingele. Tot lui, aceeași instituție va putea să-i redacteze o curiculă în care să scrie că fusese insul care a încercat să-și șteargă ghetele cu ea și toată populația conținută. Judecata „după mine potopul” nu a apucat totuși să o conducă până la pensionare ori deces. A prins și vremuri noi în care transpiră rece.

Rep. Med.: La Cluj?

AAR: Ei și aici lucrurile au „frumusețea” lor. Au fost mai multe direcții diferite în care aș fi putut lucra. Un arheolog medievist a fost o pată de exotism. Să spunem că la Catedra de specialitate era prea mare strâmtoare și prea multe direcții de activitate care nu aveau de-a face cu Evul Mediu. Dar mai era și noua Catedră de istoria artei. Doar că, spre deosebire de prima, ea a fost astfel îngrijită, încât este la un pas de autodesființare. Nu este cazul să fac analiza acestei stări. Ambele catedre mi-au oferit totuși posibilitatea de a face cursuri și seminarii speciale. Aceasta până în clipa în care restricțiile economice au dat peste cap tot ceea ce părea a se raporta la umbra de normalitate încă păstrată.

Să amintesc însă partea arheologică a posibilei mele cariere universitare. Anterior anului de referință, și în primele luni după, exista o mare disproporție între Catedra de arheologie și institutul meu. „Bătrânii” institutiști avea resentimente puternice față de aroganța celor din catedră. Tot ei statuaseră o regulă, în clipa în care un „tânăr” a fost transferat: „nu se va admite cumulul între postul didactic și cel de cercetare”. Doar că, în avântul ei post-revoluționar, catedra a avut nevoie de oameni și, în mod natural, i-a chemat pe cei din institut. Atunci, aceiași legiuitori au dorit să nu li se mai aplice regula de a lăsa libere posturile de cercetare. „Greșeala” mea a fost că le-am reamintit această regulă stabilită de ei înșiși. Puțini dintre colegii mei cei tineri știu că și-au ocupat posturile numai pentru că au existat locuri golite complet de transferați. Cei deveniți universitari au înghițit în sec, iar unul dintre ei, acum deja pensionat, a avut grijă să-mi șoptească duios printre dinți, că atât timp cât va fi el pe acolo, eu nu voi avea ce căuta la catedră. Frumos, nu? Sigur că nu, doar că așa se scrie și istoria învățământului universitar din România. Ce contează că arheologia medievală are cea mai bună comandă socială? „Nu ne place profesionistul care o promovează, să-i ia dracu pe toți studenții care ar dori să facă altceva decât vrei noi, cei de la cârmă!” Este simplu, insolent, aplicat an de an, fără nici o crăpătură în vreun obraz, fără revolte studențești, fără scandalizare din partea societății civile care ar avea nevoie de altceva...

Ei bine, cu oamenii de la institut, catedra a luat avânt, proclamând, în total dispreț față de formarea viitorilor arheologi care ar fi fost îndreptățiți măcar la o informare corectă, că se ocupă doar de arheologie clasică, iar un glas interior a clamat sistematic, cu o impertinență monumentală, tocmai la principalul curs metodologic, c㠄nu există arheologie medievală”. Acum, venit de la București, ca o obligație de materie de studiu, cursul de arheologie medievală a fost „strecurat” ca facultativ și oferit unui naiv care să-l facă și gratuit, doar pentru ca tatăl său să nu cumva să atingă cu spiritul său prea supărător lumea selectă a studențimii arheologice clujene. Sigur, cum se întâmplă mereu, studenții neștiutori, la concurență cu prostia, sunt cei din urmă care știu despre ce este vorba, iar viitoarele lor cariere încep prin exercițiile de obediență la minimul care li se oferă, în raportul de forțe din interiorul corpului didactic. Dacă ai venit din Maramureș, nu contează că acolo n-a fost nici o Dacie romană, tot despre armata ei trebuie să ști cel mai mult!

Rep. Med.: Aveți adesea o pană cu tăiș de oțel. De ce?

AAR: Orice tăiș se ascute din necesitate. Toți „prietenii” mei au mizat prea mult pe formula unei posibile izolări, a unui „glas în pustiu”. Trebuiau să fie mai mari psihologi ca să înțeleagă că, poate, ar fi fost mai sănătos să încerce să mă cumpere...

Îți ascuți aceeași lamă dacă simți că este tocită ori va trebui să o folosești. Este, în toate cazurile, o consecință a nemulțumirii. Ea, nemulțumirea, poate fi de multe feluri. Or, în lumea pe care o trăim, abia dacă poți descoperi vreun loc ori vreo părticică de activitate în care să te poți declara fără replică, mut de admirație. Dacă nu dorești ceva mai bun, mai corect ori mai bine rânduit, poți să te confuzi cu o rocă. Dintre acestea sunt destule. Oamenii-bolovani servesc pentru construirea edificiilor utilizate de către oamenii-oameni. Cei din urmă excelează prin a-și manifesta toate atributele care ne despart de animale: ticăloșia, beția, parazitarea semenilor și altele asemenea. Ei calcă sistematic peste oamenii-bolovani, urcând până când vor fi pietre.

Pana este o armă excepțională. Singurul noroc al celor împotriva cărora este îndreptată, este că societatea citește tot mai puțin. Dar textele rămân și sunt mai grele decât palmele ori ocările de la intersecțiile de artere de circulație. Cine dorește să judece corect, nu poate rămâne doar la propriile lui percepții. O judecată este rodul unei culturi și a unei minți care tinde să lucreze ordonat și selectiv. Dacă asemenea acte mentale nu se produc, am fi obligați la întoarcerea în primitivism și la ritmurile sale preistorice. O judecată este, în toate cazurile, o „critic㔠adusă unei realități. Istoricul nu trebuie să judece doar ce i se pare lui a fi istorie, ci și felul în care istoria este asimilată. Asimilarea incorectă este încă o țintă-datorie a noastră, a istoricilor. Ar fi de încheiat prin aceea c㠄a critica” este o stare naturală, fără de care nu am progresa ori nu ne-am valida ca minți independente.

Rep. Med.: Cultivarea criticii este privită la noi ca un lucru care nu-ți aduce prieteni.

AAR: Este deplin adevărat, pentru că nimeni nu vorbește despre ea în termeni corecți. Critica are ca țintă niște produse umane; ca și la adresa unui tort ori a unei perechi de pantofi. Când critici gustul tortului ori flexibilitatea tălpii, nu trebuie să-i vezi pe meseriași, ci doar ceea ce urmează să consumi, provenit de la ei. Dar constați că are gust anost ori este prea rigidă. Nu ne pasă dacă bucătarul a avut o ceartă acasă cu soacra, iar aromele lui au fost disproporționate. Importantă nu este cearta ori starea de moment a bucătarului, ci tortul pe care ni-l oferă la consum. Tot astfel, un studiu istoric este un tort, care poate fi bun ori rău, deficitar la suprafață ori minunat doar la cremă. Dacă nu vom refuza să cumpărăm din tortul ratat, el va fi continuu oferit spre vânzare, fie pentru că fabricantul are naivitatea să creadă că ne place, fie pentru că mizează ticălos pe pasivitatea mioritică ori gustul nostru îndoielnic. Dacă fenomenologia aceasta ar fi asumată, istoricii ar ști că nu pot scrie orice și oricum, iar suferința lor la contestări ori corecții nu ar mai fi privită cu atâta gravitate, ca venind din atentate la propria lor existență fizică. Este foarte simplu: istorici produc și ei „torturi” de consum! Orgoliile nu țin spatele la paragrafe stângace. Dacă un cofetar nu este capabil să facă torturi consumabile, va fi obligat să treacă la spălat vase. Tot așa ar trebui să se întâmple și cu istoricii.

Rep. Med.: Cine sunt „subiecții” criticii?

AAR: O să-mi amintesc o discuție recentă cu un prieten mai tânăr la care am ținut și mai țin încă. Îmi spune: „adevărații noștri „dușmani” nu sunt colegii noștri, ci cei din afara breslei noastre”. Sunt categoric împotriva unei astfel de concepții. Nu sunt nici măcar original în această simțire! Cine privește la felul în care Nicolae Iorga ori Ioan Lupaș reacționau la absolut tot ce se publica istorie pe vremea lor, poate înțelege că ei socoteau că au o datorie de împlinit. Ei știau că din statutul lor erau obligați să-și spună opinia la ce citeau. Există instituții publice care dețin istorici profesioniști datori să-și asaneze profesia și să cenzureze, în cel mai constructiv mod posibil, ceea ce îndrăznesc a scrie toți care socotesc că a scrie istorie este ușor ori foarte la-ndemână. Astăzi mulțimea de pagini existente nu este o scuză pentru o lipsă sistematică de reacții. Dacă vom alege câteva ținte, le vom arăta la ce se supun în textele lor, ceilalți devin treptat mai atenți. Libertatea de expresie va persista, dar va funcționa mai mult autocenzura. Ar trebui să fie mult mai mulți recenzenți decât sunt. Eu am deja semnale clare, care îmi transmit acest plus de atenție inoculat în pagini, știindu-se că aș putea să comentez printr-o recenzie ceea ce mi-a căzut sub ochi. Și, pe bună dreptate, sunt curios și reactiv la ceea ce întâlnesc.

Ceea ce mă nemulțumește profund este că apar drept „exotic”, „exagerat”, la limita normalului. Dacă mă compar cu standardele timpului ori ale istoriografiei românești contemporane, aș putea să dau dreptate calificatorilor negativi. Doar că, așa cum spusesem, am văzut ce se făcea la noi „înainte” și am oglinda stărilor paralele din alte istoriografii. Atunci dobândesc convingerea că raportul dintre „normal” și „anormal” este în favoarea mea. A fi „normal” înseamnă să nu tolerezi pe nemestecate ceea ce ți se pune sub ochi. Socotesc de-a dreptul o jignire personală când cineva poate să semneze un text de specialitate îngrozitor, cu complicitatea unui pretins editor. În anii din urmă, glasurile care s-au apucat de contestat s-au înmulțit. Este reacția firească la poluare și la gradul de nerușinare profesională care păreau că nu vor putea fi oprite. Mai pot adăuga că la înfrumusețarea obrazului de rinocer nu contribui cu pensula de pictură. Duritatea unei aprecieri este egal proporțională cu grosolănia și hâdoșenia punctului de pornire.

Rep. Med.: Nu vă socotiți un izolat?

AAR: Ba da, de multe ori și în multe privințe.

Aș adăuga o frază la felul în care prezența criticii are acum efecte. Cei despre a căror pagini am scris ori am avut a spune ceva, nu au sportivitatea de a face față vreunei dispute. Drept urmare, ei socotesc că ar fi mai sănătos să lovească în apropiații mei. Iar, în final, chiar am constatat că o serie din foștii mei colaboratori s-au dezis de mine doar pentru a nu suporta consecințe prin ricoșeu. Este atât de lamentabil, încât nu ar încăpea în nici o istorie! Probabil nici o parte nu și-a pus întrebarea cărei moralități i se supune cu adevărat.

Câteodată mă amuz la ideea că am ajuns un fel de sperietoare numai datorită scrisului. Nu am ocupat niciodată vreo funcție de decizie, în care să dovedesc că sfâșii oameni ori îngrop bugete publice. Nu m-am certat grobian cu nimeni, tot la fel cum nici cu nimeni nu m-am bătut vreodată. Am redefinit succesiv noțiunea de prieten, preferând de fiecare dată să mă retrag simplu din fosta ei vrajă. Am socotit mereu că ceea ce am câștigat cu adevărat după 1989 nu a fost altceva decât sinceritatea și recursul la bunul simț. Dar am văzut că ele sunt greu de cules. Nu suntem antrenați în ele și nici „antrenori” nu avem.

Rep. Med.: Vreun post de „șef” era tentant?

AAR: Mi-am condus șantierele, unele foarte mari, cu rezultate certe. Ar fi un semnal că aș putea fi un manager de oarecare succes. Nici cu firma proprie nu m-a descurcat tocmai rău. Dar este clar c㠄gura” mi-a trasat destinul de a fi un „privat”, care ar dori să trăiască în capitalism, dar nu poate din cauza comunismului remanent.

Bănuiesc că întrebarea era legată doar de o instituție de stat. Nu simt nevoia să fac concesii peste concesii la lucruri ori stări care oricum nu erau și nici nu sunt pe făgaș normal, doar de dragul de a mi se spune „domule director” și a avea o secretară. Am văzut prea mulți confrați care s-au metamorfozat prin șefie, încât să nu-mi doresc să-i imit. Foarte mulți au uitat de unde au plecat și că fatalitatea istorică îi poate întoarce în fostul punct de plecare. Mai curând aș fi dorit să construiesc o instituție nouă care să se despartă de cele mai multe dintre hainele vechi care grefează astăzi viața publică. Dar și un astfel de lucru a devenit „periculos” în România fără busolă a zilelor noastre.