Treceri prin medievistică

Interviu cu Adrian Andrei Rusu

I

„Academicianul nostru va fi căpitanul care va trebui să rămână ultimul pe corabia care se îneacă”


Rep. Med.: Stimate domnule profesor, vă mulțumesc că ați acceptat acest dialog și, mai mult decât orice, consemnarea sa.

AAR: Întâi de toate să pornim cu o precizare: nu sunt profesor. Statutul meu oficial este acela de cercetător științific. N-am încurajat pe nimeni să-mi spună altfel. Pot spune doar că am acceptat titlul mai ales de la studenții ori colaboratorii apropiați.

Rep. Med.: Nici amintirea venerabilității, nu vă place…

AAR: Este o chestiune strict personală. Până la o anume etate, care ar fi cu adevărat „venerabilă”, niciun muritor nu ar trebui să constituie obiect al niciunui fel de manifestare publică cu rost de omagiere. Dacă nu s-a înțeles acest lucru, ar fi pentru c㠄omagierile” au intrat prea mult în sângele românilor.

Rep. Med.: O să vă întreb despre felul în care v-ați format ca medievist.

AAR: Nu am de gând să vă spun secretul momentului descoperirii vocației. Spre marea mea nedumerire, mi-am derutat toți profesorii la care țineam, atunci când mi-am exprimat dorința nestrămutată de a mă ocupa de Evul Mediu. Au ridicat din umeri și mi-au spus, aproape cu regret: „du-te la Pascu”.

Rep. Med.: Ștefan Pascu monopoliza pe atunci pregătirea medieviștilor?

AAR: Nici poveste! Abia mult mai târziu mi-am dat seama că ceilalți ocoleau diplomatic intrarea pe un teren pe care Pascu pretindea că-l cârmuiește suveran. Aveam să constat că marii profesori de medievistică ai Clujului, chiar în viață fiind, se găseau la capătul carierelor lor ori, poate mai corect, nu mai aveau niciun fel de tangență cu studenții ori doctoranzii, în așa fel încât să întrețină vreo școală. Pretinsa „școal㔠se stingea cu încetul. Am beneficiat totuși de cursurile lui Francisc Pall, Samuel Goldenberg, Sigismund Jakó, parțial Pompiliu Teodor, apoi marile „doamne” Viorica Guy Marica și Beatrice Daicoviciu. Din tinerii, pe atunci, asistenți ori lectori, nu am a citat pe nimeni cu adevărat important. Aș putea spune chiar că traiectoria lor a confirmat impresia pe care o dădeau de la început. Câteva întâlniri cu David Prodan nu pot spune că avut multe efecte. Am schimbat opinii consistente, am avut de văzut contrastul care exista în domeniul profesional, între el și alții instalați la catedră, dar interferențe nu puteau fi. Prodan se ocupa de fapt de epoca premodernă, eu mă încrâncenam să rămân pe plaiuri medievale 100%.

Rep. Med.: Și atunci, Ștefan Pascu?

AAR: Cum spuneam, „m-au vărsat” în brațele lui. Dar, cum s-a văzut, nu s-a lăsat cu nicio consecință. Nu știu să fi învățat ceva de la el. Cursurile obligatorii erau povești în care se uitat vorbind și nu-și amintea unde rămăsese ori absențe determinate de numeroasele sale plimbări naționale și internaționale. Nici de examene nu se prea ocupa. Acum s-ar putea să fie corect de spus că lipsa acestei apropieri mi-a dat sănătatea profesională ce a urmat. Ca student nu era însă lucru ușor, fără dascălul care să-ți arate cărările ori să te tragă de urechi. „M-am scos”, cum se exprimă azi tinerii, întrebând în dreapta și stânga, tot ceea ce nu știam. Am învățat apoi să respect infinit biblioteca, care este cel mai bun dascăl alternativ. Citind de-a valma, începi de la un moment dat să discerni. Este esențial, pentru că altfel cărțile te copleșesc și nu mai ai busolă.

Raporturile cu Pascu îmi asigurau un fel de halou protector. Erau dintre cei foarte puțini care era socotit „apropiatul” zeului care îl înlocuise pe Constantin Daicoviciu în aproape totalitatea funcțiilor sale științifice și administrative. Teza mea de licență s-a născut după capul meu, dar toată lumea părea încântată de ea, numai pentru că fusese coordonată de către Ștefan Pascu. Așa coordonare – așa rezultat! A fost o lecție pe care am reținut-o și pe care, din păcate, n-am avut prilejul mai târziu să o aplic decât rar studenților cu care am colaborat.

Interferențele mele cu Ștefan Pascu nu erau încheiate în același moment. Cel puțin despre felul în care a urmat doctoratul am relatat în tipar în introducerea Castelării. Aș dori să spun repede că destinul meu profesional nu ar fi fost același dacă nu aș fi beneficiat de o influență exterioară Clujului. Iar aceasta poartă numele lui Radu Popa.

Rep. Med.: Puteți să detaliați această relație?

AAR: Conjunctura prin care l-am întâlnit a fost providențială. Practic, a fost un cerc dat de fosta mea profesoară din liceu, colegă de an cu Eugenia Zaharia, la rândul ei prezentă, cu Ioan Nestor și Ligia Bârzu, pe șantierul arheologic de la Bratei. Împreună am fost acolo în vizită. Am răspuns politicos întrebărilor legate de pregătirea mea studențească și de prima mea campanie arheologică derulată la Dăbâca. Povestea mea a stârnit râsete. Eram debusolat. Abia mai pe urmă am înțeles că nu râdeau de mine, ci de felul în care fusesem pus să practic meseria de arheolog. Mai precis adică, să sap pe lângă ziduri și să adun cioburile în coșuri de rufe. Da, nu era corect, însă au trecut ani mulți ca să trăiesc alături de arheologi care doar astfel practicau săpătura. În sfârșit… Ligia Bârzu, cea mai tânără din colectivul de la Bratei, a vrut să mă ajute. Mi-a spus că mă va pune în legătură cu omul de la care aș fi putut învăța arheologie medievală. Peste câteva săptămâni, Radu Popa se înființa acasă, la părinții mei, cu intenția de a mă purta către Maramureș.

Au urmat câteva șantiere arheologice în care am lucrat cu Radu Popa. Au fost mai utile decât un an de studenție clujeană. Omul era luminos, deștept, informat, prietenos, dar foarte exigent. Îmi aduc aminte cum își corecta propria carte apărută de foarte curând. Ținea să vadă terenul pe care documentele îl expediau spre istorici cu câteva semne de hotar, încerca să scoată din biserici ceea ce nu ieșea din pământ. Mai mult decât orice, Radu Popa a fost un „stil de lucru”, franc dar corect, fundamental critic, împletind ca nimeni altul lecturi de acte latine cu arheologia.    

Rep. Med.: Deși neconsemnat în scris, s-a lăsat impresia că ați avut o distanțare față de Radu Popa.

AAR: Ia să vedem… Nu ne-a ajutat în primul rând distanța geografică, el la București, eu la Cluj. Opiniile diferite au rezultat din cercetarea Hațegului. Urmându-l orbește, am făcut echipă cu Victor Eskenasy. Natural, cele știute de fiecare se modifică atunci când există cercetări punctuale, speciale și noi. O asemenea informație vine, fără să o dorești cu dinadinsul, în contrazicere cu ceva vechi, spus ori scris. Împreună cu Eskenasy am descoperit o deficiență de metodă la care Radu Popa nu fusese atent. El accentuase mult retrospecția în cunoașterea istorică, numai că rămăsese descoperită partea care privea istoria continuată a monumentelor întemeiate în timpuri medievale. Altfel spus, dacă pe o biserică construită la 1350 se adăugaseră succesiv elemente arhitectonice ori decorative, până în secolul al XVIII-lea, cercetătorul trebuia să le știe bine și pe cele mai noi. Dacă nu se întâmpla așa, ar fi fost pus în situația de a nu le putea data. La fel se întâmpla cu parcurgerea izvoarelor scrise. Dacă se punea un prag la 1450, de pildă, cine ne-ar fi garantat că la 1550 nu avea să se consemneze ceva relevant pentru o perioadă mai veche? Într-o poziție de studiu mult mai favorabilă (eram bibliotecar și dispuneam de baza de informație a Clujului), am lărgit mult baza documentară a istoriei Hațegului. Așa s-a născut ceea ce în unele cercuri a fost numit „grupul hațegan”. El nu era ceva „împotriva” lui Radu Popa, ci doar în complementaritatea studiilor sale. Se poate imagina dezamăgirea grupului când a constat că materiale importante publicate de către el, nu ajunseseră la cunoașterea lui Radu Popa, pentru a fi turnate în monografia sa istorico-arheologică. Aceasta stare de lucruri a fost expusă într-o recenzie semnată de mine. Ea era divizată clar în două părți, cu însemn grafic precis. Prima releva importanța și succesul cărții despre Hațeg, în partea a doua se producea o adendă bibliografică, prin care se listau titlurile noi despre subiect. Probabil că Radu Popa nu a înțeles corect acest mesaj, sunt sigur „ajutat” de cercul din jurul său, care i-a alimentat convingerea că încercam să-i sabotăm orgoliul ori scriitura. În ciuda oricăror zumzete, o repet aici, respectul meu a rămas nemărginit. Doar că nu a fost dizolvat în adulație. O voi repeta mereu că ceea ce am publicat despre Hațeg a fost în prelungirea perfectă a celor începute de el, în continuitatea și îmbogățirea metodelor de abordare.

Rep. Med.: Și rolul Danielei Marcu Istrate în această poveste?

AAR: Socotesc că ea s-a așezat pe post de vârf de lance al adulației primitive către Radu Popa, exploatând ceea ce s-a concertat ca fiind formula „iată maestrul absolut”. Asemenea maniere de construcție a piedestalelor sunt de condamnat. Ca să pui o statuie, îți trebuie un artist cu gust, altfel statuia produce contrariul intenției de nemurire.

Rep. Med.: Ați amintit de faptul că ați lucrat într-o bibliotecă.

AAR: Da, a fost o perioadă de 13 ani bătuți pe muchie. Fusesem singurul bibliotecar-arheolog al României, cu drepturi recunoscute de a conduce o săpătură arheologică. Acum, privind în urmă, aș putea regreta o uriașă irosire de timp. A fost deceniul și jumătate de dinaintea turnurilor politice. În afara lecturilor acolo făcute, nu am de ce să mă refer la această etapă bio-bibliografică.

Rep. Med.: Cum ați intrat în cercetare?

AAR: Greu și în conjuncturi dintre cele mai neașteptate. Deși posturi se tăiau mereu, Pascu găsea prilejul ori era obligat să mai angajeze câte o nevastă ori persoană trimisă de către partid ori de către „familiarii” săi. Cea mai jalnică absorbție masivă de oameni s-a produs după desființarea postului de radio local. Lucrătorii cu gura au ajuns astfel cercetători cu grade superioare. Unora le-a plăcut atât de tare, încât au rămas peste ani, ba chiar au ambiționat la cariere academice dintre cele mai titrate.

Dintr-o dată, prin 1988, îmi pierdusem orice răbdare de a aștepta. Nu eram capabil, în afara studiilor publicate, să atrag atenția asupra existenței mele. Mi-a luat de coarne doctoratul, riscând orice nepotrivire cu conducătorul, implicit directorul instituției la care aspiram. Postul cel nou a picat tocmai când fusesem mutat de la colecțiile speciale ale BCU, în urma mărturiei șoptite ori scrise a colegei de birou că m-aș fi exprimat în contradicție cu părerile oficiale ale raporturilor româno-maghiare. Pascu a decis totuși că aș putea face parte dintr-un colectiv academic, tocmai în clipa în care tinicheaua părea că se agățase de dosarul meu de cadre. Nu pot ști niciodată care i-au fost motivațiile. Oficial, părea că trebuia să-i mulțumesc. Neoficial, chiar că nu aveam de ce: muncisem prea mult și, cred eu cu rezultate, pentru amărâtul acela de post. Oricum, vreau să adaug că indiferent ce s-a întâmplat cu destinului următor al lui Ștefan Pascu, nu m-am numărat printre cei care au folosit picioarele virtuale pentru a-și manifesta noua poziție în societatea aparent eliberată. Ceea ce mi s-a părut a fi corect și necesar, a fost punctarea rolului său istoriografic. Asemenea operațiune este obligatorie atât la operă, cât și la poziția administrativă prin care a influențat dezvoltarea istoriografică.

Rep. Med.: Iar după 1989, cum s-au derulat evoluțiile instituției în care activați?

AAR: În 1990, guvernul Petre Roman, sfătuit de vreun istoric, a rupt toate cele trei mari institute de istorie și arheologie din capitalele de provincie. La Cluj s-a născut un institut care a luat numele de „Institutul de Arheologie și Istoria Artei”. Au fost vremuri de euforie, speranță și mai ales, de falsă așteptare la fondul uman primar. „Libertatea” a dezlănțuit ambițiile cele mai ascunse, partizanatul cel mai stupid, lașitatea educată atâta amar de ani, a pus la bătaie tot ceea ce era lateral pentru a promova social, nu veritabil profesional, a stimulat formalismul și conveniențele idioate. Semnalele cele mai anormale veneau din vârful piramidei. Academia s-a umflat artificial, și-a bagatelizat menirea și calitatea membrilor ei. În rest, lumea este în acord deplin. La atâția ani, niciun singur istoric nu s-a aflat să strige destul de tare că ne cuprinde o cangrenă. Nu vrem să folosim niciun bisturiu. De fapt, este incorect exprimat: cei care ne conduc sunt dispuși să amâne totul până când vor ieși fizic din scenă, iar dintre cei tineri sunt prea mulți dintre cei care s-au educat a fi asemenea celor bătrâni, decât a-și risca existența cu alternative revoluționare.

Rep. Med.: Aș dori să ne apropiem de instituțiile care ne interesează. Cum vedeți funcționalitatea ori soarta institutului propriu?

AAR: Destinul său este pecetluit de Statutele concepute și asumate de către Academie. Academicianul nostru va fi căpitanul care va trebui să rămână ultimul pe corabia care se îneacă. Nu există niciun secund care să aibă dreptul de a-l schimba deplin dacă ar avea o migrenă lungă ori, doamne ferește, ar cădea puțin peste bord. Natural, va dori o viață calmă, în care să-și vadă de boli, să viziteze din când în când sinecura sa de la Câlnic, să îmbrace uniforma de paradă. Din păcate, nicio șampanie, păhărel de țuică ori zâmbet de tânără nu-i va mai tihni la vreo festivitate. Bucuria sa ține de formalismul actual și se întreține cu amintirea unor lucrări care, se presupune, l-au adus unde este. Acest tip de personaj, care nu este tipic pentru Cluj ori pentru Institutul de Arheologie, guvernează toate destinele cercetărilor istorice din România. În mod cu totul natural și scuzabil, omul nu va încuraja nicio reformă, nici măcar o mutare substanțială de raft de bibliotecă. În rest, fiecare hârtie va fi semnată cu greață, fiecare apărare de interese a colectivității pe care o conduce va fi însoțită de lehamite. Proiecte manageriale? De ce? Arhivă istorică, de ce? Colocvii ori comunicări pe institut, iarăși nu ar fi decât certuri pe care le detestă ori se teme. El s-a sfințit deasupra tuturor, este un „nemuritor” cu patalama. Urmași în profesiune? Nici atât. Dacă s-ar ei s-ar deștepta și ar începe să critice? Dacă ar fi fost rege, „după mine potopul” ar fi putut fi o bună deviză de brodat alături de florile costumului oficial.

Interiorul instituției este o sumă de destine individuale. Din fericire, cu foarte puține obiecții, aceste destine sunt bine conturate și cu merite reale. Dincolo de ceea ce se scrie și va rămâne ca atare, există caractere umane, în care gama de toleranța față de anormal este diferită. Oricum, nu-mi fac niciun fel de iluzii că după actualul mers al lucrurilor voi avea de-a face cu urmașul meu profesional, în timpul în care, legal, voi mai fi în activitate înregistrată de cartea de muncă.

 

Va urma