O privire asupra ereziei din Ungaria medievală: cazul transilvănean

[sec. XIV-XV]

 


 

          

Erezia, la fel ca vrăjitoria, a născut foarte multe lucrări de specialitate, de cea mai mare atenție bucurându-se mișcarea cathară[1].

În cadrul acestui subcapitol voi încerca să indic doar câteva linii directoare, precum și mențiuni de acțiuni ale ereticilor. Voi avea în vedere în general câteva observații asupra bogomilismului, husitismului și valdensilor, căci, de multe ori, nu sunt specificate mișcările eretice care au tulburat societatea creștină și au născut „directive” pontificale. Ba mai mult, fiind vorba de către păstrarea în acte a „discursului” oficial al „prigonitorilor”, de cele mai multe ori în spatele acestor grupări sunt aruncate toate acuzațiile posibile, iar acestor „congregații” le-au fost distruse operele doctrinare[2].

Problema ereziilor a apărut încă din perioada creștinismului apostolic, când „autorități” precum Apostolul Neamurilor (Pavel) și Apostolul Iubirii (Ioan) au înfierat astfel de dizidențe.

Noul Testament conține astfel câteva pasaje ilustrative pentru definirea ereziei și a modului în care a fost această percepută de către „propagatorii” creștinismului, apostolii. De altfel, însuși Iisus Hristos a avertizat asupra pericolului pe care îl va reprezenta separația de corpul Bisericii, de dogma sa, căci dacă schisma reprezintă nerecunoașterea ierarhiei canonice, erezia reprezintă un atac asupra dogmei și o separație pe baze doctrinare.

Termenul derivă din grecescul hairesis, ce se leagă de înțelesurile verbului haireo, care ar fi „separație”, „opțiune”, „alegere”[3].

În Evanghelia lui Matei se găsește acest avertisment al Mântuitorului: „Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți” (Matei, 24, 11). Sf. Ap. Pavel luându-și rămas bun de la Biserica Efesului le scrie acestora: „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă ucenici după ei” (Fapte, 20: 28-30). Galatenilor le pune în vedere în Epistola sa: „Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!” (Galateni, 1: 6-9). Lui Timotei îi poruncea de asemenea: „Această poruncă îți încredințez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupți lupta cea bună, după cuvântul lor, având credință și cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credință; dintre aceștia sunt Imeneu și Alexandru, pe care i-am dat satanei, ca să se învețe să nu huleasc㔠(I Timotei, 1: 18-20). Tot aceluiași Timotei îi scria din temniță, spre sfârșitul perioadei de detenție: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme” (II Timotei, 4:3). Lui Tit, episcopul cretanilor, îi cerea următoarele, cu referire la îndatoririle episcopale: „Ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinici și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulți sunt răzvrătiți, grăitori în deșert și înșelători…” (Tit, 1: 9-10). Sf. Ap. Ioan susținea în prima sa epistolă: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. […] Și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar în lume. […] Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume și lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi” (I Ioan, 4: 1, 3, 5-6). Același apostol în epistola a 2-a avertizează: „Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul. Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină. Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul” (II Ioan, 1: 7-9). Ioan, încă din prima sa epistolă, scrisese, de altfel, către Bisericile lui Hristos că: „Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit” (I Ioan, 2:19). Sf. Ap. Petru în cea de-a doua sa epistolă sobornicească arăta la un moment dat: „Dar au fost în popor și prooroci mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat își vor aduce lor grabnică pieire; si mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăbovește și pierzarea lor nu dormiteaz㔠(II Petru, 2: 1-3).

Aceste avertismente și redacții au constituit, practic, corpusul doctrinar inițial, care a pregătit ierarhia Bisericii pentru lupta contra scindărilor și a depărtărilor de doctrina hristică inițială. Cert este faptul că în perioada creștinismului primar și a perioadei luptelor doctrinare (până în secolul al VII-lea) Biserica s-a confruntat cu marcionismul, sabellianismul, arianismul, nestorianismul, monophizitismul, donatismul, priscilianismul, pelagianismul, adopționismul, docetismul, montanismul sau gnosticismul, nu neapărat în această ordine, și, de asemenea, nu este aici locul tratării tuturor acestor erezii, care au frământat Biserica creștină de la începuturile sale.

Georges Duby amintea, de exemplu, despre permanența, ubicuitatea ereziei, mereu decapitată, mereu renăscută sub multiple fațete, un fel de hidră, care nu a fost mereu la fel de violentă[4]. Conform aceluiași cercetător timpul medieval a fost timpul ereziilor învinse/înăbușite, cu toate că erezia era permanentă, din belșug, endemică, necesară, vitală, organică, dar de fiecare dată învinsă[5].

Gratianus a fost cel care a introdus în Decretum-ul său o definiție a ereziei, pe care o lansase Sfântul Augustin și a statuat astfel problema canonic, în timp ce Conciliul Lateran III (1179) i-a dat anatemei pe toți ereticii, alături de toți cei ce-i ajutau[6]. Grațian a definit astfel erezia (citându-l pe Sf. Augustin): „Hereticus est, qui alicuius temporali commodi et maxime gloriae principatusque sui gratias falsas ac novas opinions vel gignit vel sequitur. Ille autem, qui huiusmodi hominibus credit, est imaginationem quadam veritatis illusus”[7]. De asemenea, bazându-se pe același Augustin a continuat: „Qui in ecclesia Christi morbidum aliquid pravuumque sapiunt, si correcti, ut sanum rectumque sapiant, resistunt contumaciter, suaque pestifera et mortifera dogmata emendare nolunt, sed defensare persistent, heretici sunt”[8]. În alt loc Gratianus scrie că Ioan, apocrisariul scaunului oriental a afirmat: „Heresis separat omnem hominem ab ecclesiam”[9].

Cea mai puternică și penetrantă erezie la nivel de spațiu asociat ritului oriental, cât, dar cu precădere, și în cadrele celui occidental a fost „dualismul”, cunoscut ca și mișcarea cathară în apus sau „bogomilism” în Balcani[10], și care apare în documente și cu denumirea de mișcarea „patarină”, termen rezervat prin excelență spațiului italian[11]. Cel mai apropiat teritoriu „infestat” de erezia bogomilă, aflat în contact direct cu Ungaria, este Bosnia[12], unde, de altfel, pontiful Grigore al IX-lea cerea regalității maghiare să intervină cu o cruciadă pentru stârpirea acestor eretici, în prima jumătate a secolului al XIII-lea[13].

O. Pecican amintea prezența bogomililor la Nordul Dunării încă din secolul al XIII-lea, și arăta, bazându-se pe un studiu al lui Ș. Papacostea, că patarinii din Banat se aflau în legătură cu paulicienii din Țara Românească și Bosnia[14]. Cercetările arheologice din Banat inițiate de I. Uzum și continuate de S. Oța și ale căror rezultate au fost publicate în revistele Banatica sau Arheologia medievală indică faptul că în urma cercetărilor au fost identificate 81 de morminte din 17 necropole, 38 fiind din secolele XII-XIII, iar 42 aparținând perioadei secolelor XIV-XV[15]. În necropole au fost stabilite 5 poziții ale brațelor celor înhumați, varianta E fiind cea clasică de îngropare a bogomililor; aceasta are, la rându-i, subvariante[16]. Autorul concluzionează că bogomilii au pătruns în cinci valuri în spațiul bănățean, iar cel mai timpuriu s-a înregistrat în secolul al XI-lea (surprins doar documentar), următoarele valuri datând din secolele XII-XIII (2), circa 1366 (din banatul Bulgariei) (3), sfârșit de XIV (cel mai greu de depistat arheologic) (4) și domnia lui Matia (5)[17]. Există, de asemenea, două goluri de migrație, care s-au înregistrat în perioada 1250-1366, dar și sfârșitul secolului al XIV-lea - domnia lui Matia, când nu s-a identificat vreo migrare bogomilă spre Ungaria[18]. Unele investigații asupra unor necropole din Banat au adus la începutul anilor '70 asemenea posibile ipoteze, când s-a identificat o populație străină, ce era afiliată practicilor bogomile din Balcani[19].

Biserica Bosniei avea patru ranguri, ce amintește de organizarea ierarhică a catharilor, și anume: djed, gost, starac și strojnik[20], dar nu avem nici o sursă, care să indice dacă cumva acest gen de organizare se regăsea și în regatul maghiar sau dacă exista o formă de manifestare locală.

Informații documentare asupra bogomililor sunt reliefate de campanile regale ale regelui Ludovic în Balcani sau de scrisorile pontificale, care, pe baza unor rapoarte demne de crezare (în special provenind din vicariatul minorit al Bosniei), nu de puține ori, încurajează zelul regal de readucere a ereticilor la turma lui Hristos[21]. Știm, de exemplu, că în 1363 în timpul uneia dintre campanile bosniece în regiunea Ozora s-a pierdut inclusiv marea pecete a țării, fapt motivat oficial de arhiepiscop prin furt, la asediul Srebenikului[22].

La 30 mai 1303 pontiful Bonifaciu al VIII-lea scria că erezia patarenă afectează banatul Bosniei, dar și teritorii apropiate de mare din cadrul arhiepiscopiei de Kalocsa, iar arhiepiscopul să ia măsuri canonice contra lor sau să-i dea brațului secular[23]. La 5 iunie 1325 pontiful Ioan al XXII-lea arăta că în principatul Bosniei se adună o mulțime de eretici, iar regele Carol al Ungariei și fratele Fabian să conlucreze împotriva acestora[24]. În 1327 același Ioan al XXII-lea indica faptul că părțile bosniece au fost încredințate spre stârpirea ereziei fraților minori de către pontifii Nicolae al IV-lea și Bonifaciu al VIII-lea, de aceea fraților predicatori le este interzis oficiul inchizitorial în aceste părți[25]. Se pare că era vorba despre încălcări de jurisdicție din partea fraților predicatori, iar reacția minorită a fost extraordinar de promptă. Aceast㠄afacere” era însă un pic mai veche. La 1 octombrie 1326 Suveranul Pontif poruncea priorului dominicanilor din regatul Ungariei să cerceteze și să ia măsuri împotriva ereticilor din acest regat[26]. Personal, pe baza actelor ce le voi prezenta mai jos, cred că mandatul pontifical a pornit în urma unei cereri a Ordinului Predicator. Tot din context ar reieși că, între ereticii avuți în vedere, în acest caz, să fi fost și bogomili.

La 1 februarie 1327 același pontif, în trei acte cu conținut identic, încredința pe dominicanii trimiși împotriva ereticilor, ocrotirii lui Mykth, banul Slavoniei, lui Toma, voievodul Transilvaniei și lui Basarab, „voievodul de peste munți”[27]. În aceeași zi era împuternicit priorul dominicanilor din Ungaria să trimită câțiva frați ca inchizitori împotriva ereticilor ce pătrund din Germania și Polonia în țară și încearcă să abată pe locuitori de la credință, din mandatul pontifului[28]. De asemenea, în același sens i se scria comitelui Solomon de Brașov în aceeași zi: „pe pământurile supuse ție, așezate în regatul Ungariei, dușmanii crucii, veniți din îndepărtatele meleaguri ale Germaniei și Poloniei și din ținuturile înconjurătoare, năvălesc adesea pe ascuns asupra locuitorilor nevinovați și dreptcredincioși din acel regat și prin îndemnul unor dovezi înșelătoare, uneltesc să-i strice și să-i abată de la pragul credinței, noi, voind să aducem prin îngrijirea Scaunului Apostolic un leac potrivit […] am dat […] priorului provincial al fraților ordinului predicatorilor din Ungaria, putere deplină și slobodă […] să îndeplinească slujba inchiziției”[29].

O observație se impune înainte de a continua cu aceast㠄dispută jurisdicțional㔠(așa cum se va vedea și mai jos) asupra spațiului sud-est european ca zonă de acțiune misionară, franciscană sau dominicană: în atenția Curiei și a ordinelor mendicante intrase pe lângă bogomilii „tradiționali” și grupuri de origine doctrinară necunoscută astăzi cercetătorilor, care provin, după informațiile pontificale, din Germania și Polonia, pe care trebuiau să-i „elimine” membrii OP din provincia dominicană a Ungariei.

Faptul că pontiful se adresase și comitelui de Brașov lasă impresia că, cel puțin un număr de eretici germani începuseră să caute aderenți în spațiul de colonizare săsesc, la niște indivizi, care vorbeau un dialect asemănător. Altă scrisoare se adresa direct priorului provincial căruia i se cerea imperativ “să se taie cu totul rădăcina răutății eretice din via Domnului, pentru ca aceasta, stârpindu-se vulpișoarele (vulpeculis)[30] ce o prăpădesc cu vătămătoarele lor mușcături” și foarte important “să pui să se propovăduiască crucea (cruciada) în regatul Ungariei împotriva tuturor Transilvănenilor, Bosniecilor și Slovenilor care ar fi eretici”[31]. Finalul mandatului este la fel de important: „Iar acești frați, în temeiul autorității noastre, să dea acelora care, luând semnul crucii, vor purcede la stârpirea ereticilor, aceeași iertare de păcate, care se obișnuiește a se da celor ce pornesc în ajutorul pământului sfânt”[32]. Pontiful asimila teritoriul Ungariei cu un pământ al cruciadei și cerea depunerea voturilor cruciate, dând, celor ce luau crucea, indulgențe identice cu cele ale luptătorilor din Țara Sfântă. La fel ca în Provence în urmă cu o sută de ani, Suveranul Pontif cerea stârpirea ereziei prin dreptul cruciadei, ceea ce ridică întrebări majore asupra gradului de „atac” al ereziei asupra bisericii din Ungaria.

Ș. Turcuș scria legat de practica indulgenței că: „Indulgența pentru combatanți se extindea asupra tuturor celor care contribuiseră la cruciadă: asupra celor care nu au putut participa personal și au trimis un altul pe cheltuiala lui, celor care făceau donații ordinelor de monahi-militari; asupra celor care predicaseră cruciada sau a celor ce asistaseră la predică; asupra familiilor celor ce contractau jurământul. Indulgenței Bisericii îi erau asociate numeroase privilegii temporale, care adesea, au contribuit la prestarea jurământului”[33]. Toma d’Aquino a definit astfel indulgența pentru acei dintre credincioși, care au ales votul cruciat: „Cel ce a luat crucea conform dispozițiilor pontificale, nu va suferi nici o pedeapsă pentru păcatele sale, și sufletul său va urca direct la Ceruri[34].

La data de 1 iulie 1327 intervine însă o modificare în planurile de cruciadă enunțate de Ioan al XXII-lea prin intermediul fraților predicatori. Fabian, vicarul Bosniei, aflând între timp de drepturile acordate de pontiful roman ordinului advers, a făcut o plângere îndreptățită față de Curie, care l-a obligat pe episcopul Romei să-și reconsidere atitudinea. Astfel la data amintită, din Avignon, Ioan al XXII-lea scrie priorului Dominican al Ungariei: „tuturor fraților ordinului predicatorilor rânduiți în regatul Ungariei și în provincia Slavoniei […] Am primit plângerea iubitului fiu Fabian, din ordinul minoriților, trimis anume în temeiul puterii apostolice ca inchizitor împotriva stricăciunii eretice în provincia Slavoniei și în principatul Bosniei, <plângere> în care se arată că, deși înaintașii noștri, <mai întâi> papa Nicolae IV de fericită pomenire a găsit cu cale să încredințeze fraților din numitul ordin al minoriților, anume prin scrisoarea sa, slujba de inchizitor împotriva stricăciunii eretice din numitul principat al Bosniei […] și apoi papa Bonifaciu VIII […] a încredințat iubitului fiu […] ministrului provincial al zisului ordin al minoriților purtarea de grijă a provinciei Slavoniei și i-a poruncit să aleagă […] pe doi din frații despomenitului Ordin al minoriților de sub ocârmuirea sa […] slujba de inchizitori ai pomenitei molime în părțile Serbiei, Rasciei, Dalmației, Croației, Bosniei și Istriei și în arhiepiscopiile de Durazzo, Antivari, Ragusa, Spalato și Zara și în diecezele sale din numita provincie a Slavoniei”[35]. Ioan al XXII-lea a arătat că Fabian se înfățișase cu chartele privilegiale anterioare și, pe baza lor, își susținea dreptul de a acționa cu drept de Sfânt Oficiu în Bosnia (repartizată de Nicolae al IV-lea), Slavonia, Serbia, Rascia, Dalmația, Croația, Istria (Bonifaciu al VIII-lea) și din nou Bosnia (reconfirmare a lui Bonifaciu al VIII-lea). Ministrul provincial al franciscanilor își arăta indignarea pentru faptul că drepturile lor au fost foarte grav încălcate, cu toate că Ordinul îndeplinise cu succes „această slujbă de inchizitor” de multă vreme în aceste teritorii.

Ioan al XXII-lea încearcă să își mascheze „neglijența” prin acuzarea dominicanului Matei de Zagreb de „necredinț㔠căci textul este clar în acest sens: „totuși iubitul fiu Matei de Zagreb, din ordinul fraților predicatori, nepomenind nimic despre susnumitele scrisori sau privilegii de acest fel date pomeniților frați din ordinul minoriților de către susnumitul Scaun, cu privire la slujba de inchizitor, prin înlăturarea acestui adevăr a dobândit de la noi o scrisoare către tine fiule prior […] să alegi câțiva frați […] să îndeplinească în regatul Ungariei slujba de inchizitori ai pomenitei stricăciuni eretice și care să fie în stare a propovădui și să propovăduiască crucea în pomenitul regat al Ungariei împotriva tuturor Transilvănenilor, Bosniecilor și Slovenilor care ar fi eretici”[36].

Motivul neînțelegerii reiese a fi Bosnia și Slovenia, în timp ce Ungaria, cu Transilvania, era o provincie ce nu fusese circumscrisă precis vreunui din cele două ordine, de aceea pare să fi fost intenția de a se dona inițial predicatorilor pentru oficiul de Inchiziție. Plângerea minoriților a anulat însă orice decizie ar fi dorit să ia pontiful inițial, așa cum reiese din continuarea scrisorii papale. Ioan al XXII-lea arată că, datorită cererilor predicatorilor, a anunțat, în sensul sprijinirii acțiunii inchizitoriale, pe regele Carol și pe mai mulți nobili ai regatului[37], care vor trebui acum avertizați asupra anulării acestor acțiuni: „deoarece nu a fost și nu este în gândul nostru să încredințăm suspomeniților frați din ordinul predicatorilor slujba de inchizitori ai numitei molime în acele părți – slujbă încredințată de demult numiților frați din ordinul minoriților […] te oprim pe tine și pe frații ordinului și pe toți și pe fiecare în parte de a îndeplini slujba de inchizitori în pomenitele provincii sau ținuturi, care sunt arătate anume în numitele privilegii sau scrisori apostolice […] și hotărâm lipsită de orice tărie scrisoarea noastră îndreptată către tine suszise prior […]”[38]. În aceeași zi sunt redactate scrisori de înștiințare pentru rege[39], arhiepiscopii de Strigoniu și Kalocsa[40], iar minoriții să fie păstrați pe mai departe în slujba de inchizitori împotriva ereticilor din Ungaria, Bosnia și Slavonia. Prin aceste scrisori pontiful, în fapt, aronda misiunii minorite și Ungaria, unde, poate dominicanii speraseră să poată acționa liber. Astfel la distanță de aproape 10 luni (din octombrie 1326 până în iulie 1327) dominicanii au pierdut și șansa predicării unei cruciade și drepturile de Sfânt Oficiu asupra Ungariei, care a intrat în sfera de activitate a franciscanilor. Din păcate nu știm dacă proiectul de cruciadă a mai fost pus pe tapet sau el a fost rapid uitat de către Curie; nu putem astfel ști cât de gravă a fost amenințarea eretică sau dacă numai „alarmismul” predicatorilor l-a determinat pe Ioan al XXII-lea să reacționeze astfel și, apoi, din cauza scandalului dintre conducerile provinciale ale celor două ordine, să uite atât de rapid de un proiect totuși important precum o cruciadă antieretică.

Din 1327 până în 1330 Ioan al XXII-lea continuă să aprecieze constant eforturile conjugate ale fratelui minor Fabian și ale regelui Carol în eradicarea ereziei bosniece, care rezista în zona balcanică, în ciuda tuturor eforturilor de aducere în sânul Bisericii[41]. În 1340 pontiful Benedict al XII-lea îi scria ministrului general al Ordinului Minor din Ungaria, fratelui Gerardo că l-a însărcinat pe fratele Petru să ducă niște scrisori în legătură cu problema ereziei bosniece regelui Ungariei și banului bosniac[42], fapt despre care, de altfel, fuseseră informați și cele două înalte personaje[43]. La 30 martie 1356 se înregistrează ultima încercare a dominicanilor de a avea drept de oficiu inchizitorial în Estul Ungariei, când Inocențiu al VI-lea le reaprobă bula lui Ioan al XXII-lea din 1 februarie 1327, care fusese ulterior anulată de același[44]. Motivul retranscrierii este unul „foarte serios”: „deoarece, după cum am aflat, pomenita scrisoare originală a fost din întâmplare pierdută”[45]. Motivul invocat pentru reacordarea bulei pare, din punctul meu de vedere suspect, și consider, ca ipoteză, că priorul dominican nici măcar nu a informat Curia asupra nulității diplomei, despre care trebuie să se fi știut. Oricum, se pare că gestul pontifical nu a avut urmări remarcabile, din moment ce la 21 iulie 1367 pontiful Urban al V-lea aprecia, la fel ca și alți predecesori ai săi, eforturile minorite de a aduce în ritul latin pe ereticii ce aderau la Biserica Bosniei[46].

La 23 aprilie 1360 Inocențiu al VI-lea îi scria lui Petru, episcopul Bosniei, ca, la nevoie, în lupta cu erezia, să facă apel nemijlocit la brațul secular[47].

Din documentele prezentate, reiese clar că principalul focar eretic rămânea principatul Bosniei, de unde „tentacule” se răspândesc periodic în regatul Ungariei, unde, la un moment dat, se proiecta chiar și o cruciadă, probabil de inspirație albigensă, care ar fi afectat și Transilvania.

În istoriografia occidentală s-a vehiculat la un moment dat faptul că vicariatul Bosniei ar fi urmărit la jumătatea secolului al XV-lea erezia waldensă din regatul Ungariei[48], autorul invocat considerând, că prin articolele invocate de fratele Iacob de Marchia în urmărirea respectivilor eretici, aceștia ar fi mai degrabă waldensi decât husiți sau strigolnici[49]. Considerațiile autorului pornesc de la un manuscris descoperit de acesta la Vatican[50], nepublicat sau editat, iar, conform lui Iacob de Marchia, articolele invocate acolo ar fi fost adoptate de mai mulți indivizi din Ungaria, Slavonia și Transilvania[51]; ideea principală a autorului este că Marchia ar fi detectat un amalgam eretic în Ungaria, constând din waldensi, husiți, dar și strigolnici[52]. Personal, nu sunt convins de argumentația cu privire la waldensi și strigolnici, mai ales că, din alte surse documentare reiese destul de clar faptul că în anii 1430, când autorul articolului plaseaz㠄vânătoarea de waldensi” a inchizitorului mendicant, acesta era ocupat totuși cu „stârpirea” ereziei husite, așa cum voi arăta și mai jos[53]. Pentru aceasta nu neg existența, sau posibilitatea infiltrării, inclusiv a unor asemenea grupări waldense[54], în Ungaria, dar probele ar trebui totuși să fie mai consistente; conform autorului invocat această erezie ar fi avut o configurație particulară de atitudini și idei unde se amalgamau concepte cathare, doctrine ioachimiste ale Frăției Spiritului Liber și ceva idei ale creștinismului sectar[55].

Referitor la husitism, voi încerca să punctez câteva momente ale activității acestor husiți în Transilvania și comitatele înconjurătoare, precum și încercarea de limitare atât a acesteia, cât și a bogomilismului, prin misiunea a doi profesori celebri, două figuri marcante ale mendicanței observante[56] din secolul al XV-lea, deveniți ambii, ulterior, sfinți ai Bisericii romane datorită eforturilor lor constante de răspândire a doctrinei creștine și a ritului roman la granițele christianitasului: Iacob de Marchia și Ioan de Capestrano.

Husiții cehi erau împărțiți pe la 1420 în mai multe facțiuni: praghezii erau divizați între consevatori (lideri: Jan Pűíbram și Krišt’an de Prachatice), moderați (lideri: Jakoubek de Stűíbro și Jan Rokycana) și radicali (lider: Jan Zelivskę); taboriții (lideri: Mikulᚠde Pelhűimov, Jan Capek, Martínek Húska, Václav Koranda de Plzeò); separatiștii radicali (Boemia SCentrală, lider: Petr Chelèickę); orebiții / “orfanii” (lideri: Jan Žižka și preotul Ambroz de Hradec)[57]. Conform aceluiași autor, deja invocat, în Ungaria s-ar fi infiltrat grupuri de inspirație taborită și de adepți ai radicalismului praghez, fundamentat de preotul Jan Zelivskę[58]. Au fost identificate 26 de „puncte de credinț㔠profesate de husiții radicali din Europa Centrală și, care, ar fi constituit baza doctrinară și a husiților „audiați” de mendicantul observant în Ungaria[59], ceea ce ar indica „zona doctrinar㔠dinspre care ereticii prezenți în regatul maghiar se revendică.

 

NR.

Puncte doctrinare

1.                   

Autoritatea primară a Evangheliei.

2.                   

Cultul Sfinților este superflu.

3.                   

Liturghia poate fi celebrată și de laicat.

4.                   

Sistemul sacramental este discutabil / atacabil.

5.                   

Reglementările venind dinspre Biserică sunt inutile.

6.                   

Veștmintele preoțești sunt de asemenea inutile.

7.                   

Predica este liberă.

8.                   

Biserica trebuie să renunțe la luxură.

9.                   

Cele 7 sacramente sunt nefolositoare.

10.               

Clerul inferior este pe deplin egal cu clerul superior.

11.               

Legile făcute de către oameni nu sunt legi.

12.               

Simonia trebuie eradicată, la fel și Bisericile simoniace.

13.               

Nu există Purgatoriul.

14.               

Pomenirea celor decedați este o inutilitate.

15.               

Clerul atins de păcat nu mai poate sluji.

16.               

Confesiunea privată este inutilă.

17.               

Clerul superior nu are autoritate asupra indivizilor.

18.               

Ceremoniile religioase sunt, în cea mai mare parte, inutile.

19.               

Imaginea nu are relevanță în cult.

20.               

Utraquismul trebuie practicat pe scară largă.

21.               

Toate păcatele mortale trebuie pedepsite.

22.               

Serviciul divin trebuie efectuat în conformitate cu Biserica Timpurie.

23.               

Respectarea doar a normativelor lăsate de Iisus.

24.               

Laicatul poate interveni în Biserică în caz de abuz.

25.               

Riturile non-scripturistice trebuie eliminate din serviciul divin.

26.               

Legea lui Dumnezeu este atotputernică.

1. 1. Practicile husiților radicali[60].

Pentru problema răspândirii husitismului în Ungaria mă voi folosi de același S. Andriæ, pentru ca, ulterior, să mă axez și pe spațiul voievodatului și al comitatelor apropiate, de unde au venit cereri alarmiste ale clerului local. În zona Sirmium[61], din vicariatul bosniac, apăreau pe la 1437 husiți amestecați cu patareni, așa cum reiese din scrisoarea comitelui de Požega, Ladislau de Maroth (Moroviè), scrisoare redactată la Dakovo[62]: „câteva târguri și sate au rămas infestate de sectele bosniecilor eretici și Husiților pe mulți ani”. Episcopul de Sirmium îi scria pontifului Eugeniu al IV-lea referitor la activitatea inchizitorială a minoritului de Marchia, că acesta a reușit să se lupte cu succes cu „diferitele erezii, și peste toate, blestemații de husiți”[63].

Utilizând o informație din cronica minoriților din Bosnia și Ungaria, Andriæ conchide că în zonă husitismul a fost introdus de studenții praghezi din Ilok, printre ei fiind și cei doi traducători ai Bibliei maghiare[64], care apoi fug în Moldova[65]. Andriæ, reproducând la rându-i o informație vehiculată de J. Moorman (1968, p. 475), despre un raport al capitlului din Bács, îl prezintă pe celebrul inchizitor Marchia „vânând eretici în păduri, hambare, mori, grote, așa precum face un terrier când vânează șobolani”[66] (o comparație destul de puțin măgulitoare, după părerea mea).

Înainte de a trece la documentele ce privesc Transilvania nu pot să nu observ că istoricul amintit consideră că Petru de Sopron greșea când îi eticheta pe români și sârbi ca patareni, cu toate că nu există confuzie între schismă și erezie în epocă[67]. Cercetătorul pleca în afirmația sa de la premisa evidentă că românii și sârbii erau schismatici. Așa cum vom vedea mai jos, se poate ca acești inși să fi urmat și alte credințe, așa că nu este exclus ca o parte dintre ei să fi avut și aceste credințe.

La 2 noiembrie 1431 pontiful Eugeniu al IV-lea, la cererile fraților minori Ioan Corethge de Spaleto și Blasiu de Sclavonia, acordă vicariatului Bosniei dreptul de a ridica trei claustruri pentru sporirea credinței în zonele afectate de raidurile otomane din provinciile Dalmația, Croația, Bosnia, Sclavonia și Ungaria[68]. La doi ani după această scrisoare, pe 30 septembrie 1433, același pontif aproba și reîntărea vechile privilegii ale vicariatului bosniac printre care se numărau: evanghelizarea, primirea de case, îndeplinirea de atribuții episcopale acolo unde lipsesc episcopii, toate putând fi exercitate inclusiv în „Kovinum, Haran, Orsua, Kewesd, Cheri, Sebes et Haczach, terries regi (Sigismundo) subiectis, et in quibus heretici et schismatici plerique nec non populos veram Dei notitiam non habens, moram trahunt, evangelization ministerium prosequi…”[69]. Este primul semnal că ar fi posibil, conform stipulațiilor pontificale, ca și sudul Transilvaniei să fie afectat de „molima ereziei”. Documentul se regăsește și în colecția Hurmuzaki, acolo redat integral (nu sub formă de regest, precum în A. B.), spre deosebire de regest mai adăugându-se trei teritorii: Harabko, Alsan și Kobol[70]. Despre Alsan/Alsam știm că aparținea diocezei de Pécs[71], de acolo fiind originar chiar un cardinal al Bisericii Romane, și, probabil că și celelalte două teritorii se aflau în apropiere. Pentru cele amintite și în regestul din Acta Bosnae intuim că este vorba de zona bănățeană și recunoaștem districte precum Cuvin, Caraș, Orșova, Cuiești, Sebeș sau Cseri în comitatul Timiș[72].

La 5 februarie 1436 episcopul Oradiei, Ioan Korcsulai (1435-1440)[73] îi scria lui „venerabilem et egregium religiosum fratrem Jacobum de Marchia ordinis Minorum S. Francisci a sede Apostolica et sacro Concilii Basileensi, in Bosne, Rascie ac Valachie partibus” pentru a vizita și dioceza de Oradea întru „maledicte secte et heresies pestifere eradicatione”, căci Iacob fiind „legatum et nuncium specialem” i se acordă de către episcop în „inquisitione dicte heretice pravitatis auctoritatem plenarie duximus concedendam”[74]. Acel frate Ioan Corethge de Spaleto, amintit la 1431, s-ar putea să fi fost de fapt vicarul Bosniei, Ioan Korcsulai, care a îndeplinit această funcție între 1429 și 1435[75]. Acesta și urmașul său la conducerea vicariatului, Iacob de Marchia (1435-1438) au pecetluit victoria Observanței în Bosnia, iar regele Sigismund a impus prin conciliul de la Basel un decret prin care vicariatul va fi condus de un Observant[76].

La 27 iulie 1435 din Florența, Eugeniu al IV-lea numea pe fratele Ioan de Waya (Korcsulai), fost vicar al Bosniei (olim vicarie Bosnem vicarium) ca episcop de Oradea (nominat episcopum Varadiensem)[77]. Korcsulai nu avea cum să nu-l cunoască pe Marchia și să nu fi făcut oarecare demersuri pe lângă Curie pentru a-și desemna urmașul într-un teritoriu atât de amestecat din punct de vedere confesional. Ajuns episcop de Oradea apelul său la fratele Iacob este, poate, și un mesaj de susținere al extinderii curentului Observant în Ungaria. Cel care a obținut victoria Observanței în Bosnia își continua practic, cred, și misiunea de reformare a minorilor și în noua poziție. Și ce moment mai bun putea să existe pentru acțiuni de acest gen, dacă nu problema husită, în a cărei eradicare cei doi se remarcaseră, și care, totuși, va îmbrăca forme extreme în Transilvania, după cum se vede din apelul episcopului din Alba Iulia.

La 8 mai 1436, urmând modelul episcopului orădean, episcopul roman de Alba Iulia, George Lépes de Váraskeszi îl ruga pe fratele Iacob să vină în dioceza Transilvaniei pentru stârpirea ereziei[78]. În aceeași zi de marți, 8 mai (ziua Arătării Sf. Arhanghel Mihail) 1436, același episcop a mai trimis o scrisoare aceluiași frate Marchia prin care îi cere să trimită neapărat în zonă câțiva frați[79].

La 29 iunie 1436 de la Cenad, arhidiaconul Albert, vicarul general al episcopului locului și arhidiacon de Timiș, îl invită (episcopia fiind vacantă la acel moment) pe fratele Iacob să vină și acolo pentru a răspândi „semințele grației divine”[80].

La 22 august 1436 pontiful Eugeniu al IV-lea, ca urmare a cererilor insistente de ajutor venite din Ungaria, numește din Bononia pe fratele Iacob de Marchia ca inchizitor general pentru Ungaria și Austria[81]. La începutul lui decembrie încep să se facă simțite rezultatele activității de inchizitor a minoritului. Primul raport vine, evident, din partea fostului vicar al Bosniei, Ioan Korcsulai, care ține să anunțe primul episcopului Romei victoriile Ordinului prin persoana noului vicar bosniac. Episcopul orădean se afla în acel moment la Belgrad, căci raportul este datat „in castro Nandor Albe, prima die Decembris, Anno Domini Mmo Quadragentesimo trigesimo sexto”[82]. Ce spune însă raportul episcopal: că în Transilvania inchizitorul a fost întâmpinat cu cea mai mare ostilitate de către eretici, și, se pare, au existat chiar acțiuni violente în contra clerului local, implicând atacuri armate. Dacă textul nu este în totalitatea sa o metaforă prin care să se sublinieze elocința inchizitorului, care cu arma Cuvântului (Evanghelia) a triumfat asupra Răului ce venea cu arma brută, atunci este posibil ca astfel de acțiuni să fi existat[83]; în dioceza Oradiei arată, pe scurt, că mulți au fost întorși la Cuvânt prin predica, și nu numai, a fratelui Iacob[84]; din ceea ce știa episcopul, în celelalte părți ale Ungariei, a dus aceeași muncă de curățire spirituală[85].

La 4 decembrie 1436 cam în același fel raporta și capitlul arhiepiscopiei de Kalocsa Suveranului Pontif despre succesul inchizitorului asupra clerului și laicatului infestat de erezie, care eretici și-au permis să batjocorească sfintele odoare și ostia[86]. Sub aceste aspecte raportul capitlului arhiepiscopiei este mai complex, dar, după părerea mea, utilizează și anumite imagini-clișeu, pentru a construi „imaginea profanatorului eretic”: și mă refer acum, de exemplu, doar la cele două puncte amintite mai sus, de care de altfel au fost acuzați și evreii și leproșii cu ocazia acelei conspirații din secolul al XIV-lea. Dimensiunea apocaliptică, prin antiteză, subliniază activitatea luminoasă a inchizitorului contra „întunericului ereziei”; pasajele sunt extraordinare din punctul de vedere al creionării unor imagini vizuale puternice celui ce va citi, cu toate că spre final unele propoziții seci marchează realitatea exactă[87]. Vineri, 7 decembrie 1436, la octava Sfântului Andrei, arhiepiscopul primat al Ungariei anunța, la rându-i, că împărăția tenebrelor eretice a fost zdrobită de vicarul Bosniei, fratele Iacob de Marchia[88]. Biserica lui Dumnezeu triumfase încă o dată asupra dușmanilor ce perverteau doctrina în părțile răsăritene ale regatului.

La 12 ianuarie 1437 împăratul-rege Sigismund îi scria vicarului Bosniei, din reședința sa din Praga, că va pleca cu armata Boemiei și Ungariei în contra turcilor și, cu ocazia aceasta, îl invită să predice împreună cu 6-8 frați și să însoțească armata și să predice populației[89].

Anunțul atât de triumfalist de la 7 decembrie 1436 era urmat de anunțul vicarului episcopal de Vác, Georgius de Basth, arhidiacon de Seghedin, care anunța din Bács toată dieceza că fratele Iacob sosește să stârpească erezia din dieceză și să se dea tot ajutorul necesar; aceasta se întâmpla pe data de 22 ianuarie 1437[90]. Fratele inchizitor, Iacob de Marchia, se deplasa în acel moment spre “urmărirea” și stârpirea ereziei din comitatele din Ungaria vestică.

La 2 aprilie primatul Ungariei mai trimitea un raport spre pontif în care anunța noi rezultate strălucite ale vicarului în regat, de readucere la credință a ereticilor husiți, dar și convertiri de schismatici[91], probabil sârbi, fiind vorba de partea vestică. Despre activitatea minoritului observant mai aflăm dintr-o scrisoare a ministrului general al Ordinului, Guiglielmo de Casalis, care îi cerea să nu ridice cumva noi conventuri observante, ci să le repare pe cele distruse[92] (probabil de către turci), ceea ce se leagă oarecum de observația pe care o făceam referitor la posibilitatea conlucrării episcopului Ioan cu vicarul Iacob întru reformarea conventurilor după regula Observanței.

Recunoașterea activității rodnice a inchizitorului pe terenul luptei cu husitismul este lauda nedisimulată adusă acestuia de ministrul general, care în aceeași scrisoare arată: “Vos estis corona ordinis et lumen fidei christiane inter illas tenebres tantarum heresum”[93].

Se pare că spre 1439 situația Bisericii încă nu era clară în raport cu husiții, din moment ce Ioan de Waaya (Korcsulai) era numit „inquisitorem heretice pravitatis” din Florența de către Eugeniu al IV-lea, care cerea tuturor prelaților și baronilor să-l ajute în activitatea sa[94]. În document episcopul apare investit și cu funcția de „commissarium vicarie Bosne”, care indică tocmai ideea de conlucrare între ultimii doi vicari ai Bosniei. Tot în 1439 pe Iacob de Marchia îl vedem în zona Sirmium anchetând eretici în Kamenice, caz pe care l-am mai invocat[95], și unde se bucură de sprijinul autorităților maghiare[96]. Printre membrii consiliului regal, care aprobă în acest caz sentința inchizitorială, se află și voievodul Transilvaniei Petru Cheh de Leva.

La 1 iulie 1442 același episcop roman, Eugeniu al IV-lea, anunța că a trimis pe fratele Dionisie de Wylak din OM, cu mai mulți frați, în părțile Schytiei și Moldovei „verbum Dei predicare” inclusiv ereticilor[97].

În anul 1444, în cadrul capitlului vicarial ținut la Ineu, o parte a minoriților observanți au proclamat existența unui vicariat observant nou, și, l-au ales ca prim vicar pe Fabian de Bács (1444-1452)[98] [Bachia]. Eugeniu al IV-lea a anulat divizarea vicariatului bosniac, dar în același timp a aprobat alegerea noului vicar[99]. În acest sens ar trebui privite, atunci, documentele emise în ianuarie și februarie 1444 în favoarea fratelui Fabian de Bachia de către Sfântul Scaun. Amintind despre erezia husită, la aproape șapte ani după ce Marchia cutreierase Transilvania, nu fără pericole, după cum se spunea în documentul invocat undeva mai sus, Sfântul Părinte recunoștea implicit faptul c㠄potissimus Hussitarum lethifera pestis in maximum Christiani fidei detrimentum, quam plurima germinarunt perversa germina […] abundantius succrescent ac in Septem sedilibus Siculorum partibus, in quibus licet heretice pravitatis pestis huiusmodi notorie non apparet […]”[100]. Tot prin acest act se arondează autorității Vicariatului Schytia, Moldova și părțile Secuiești, așa cum fuseseră arondate răposatului Dionisie de Ujlak, profesor al Ordinului[101]. Așa cum i se dăduseră instrucțiuni legatului apostolic Giulio Cesarini, episcopul de Tusculanum, autorității vicarului vor fi supuse și Buda, Pesta, Seghedin, Târgul Mureș, cu toate conventurile, casele și pertinențele, „prefate Vicarie in perpetuum subjicimus, unimus et incorporamus”[102]. Tot în februarie 1444, după rapoarte venite din vicariat, Suveranul Pontif amintea de pericolul reprezentat de erezia răspândită din Moldova, „cuiusdam secte abominabilis Hussitarum nuncupate, satore malorum operum id procurante, numerosa personarum multitude consistat, […] regni Ungarie incolarum animas sui perversis dogmatis veneno pestifero infecerunt […] et mortiferum venenum sue erronee doctrine effundentes”, și ca urmare hotăra ca „Fabiani de Bachia […] et illius succesores, qui pro tempore erunt, prefate Vicarie Vicarios in Ungarie et Bosne predictis ac Moldavie, Valachie, Bulgarie, Rascie, necnon Sclavonie ac omnibus et singulis aliis regnis seu partibus ad que seu quas Vicaria huiusmodi se extendere dinoscitur, inquisitorem et Inquisitores heretice pravitatis perpetuo facimus, constituimus et etiam deputamus, eis per apostolica scripta mandates […] inquisitionem officium”[103].

De asemenea prin acest privilegiu li se concedeau și drepturi de ridicare de case, conventuri, de administrare a sacramentelor, de judecată în afara cauzelor criminale, în caz de sedis vacanta, precum și preluarea de funcții capitulare și colegiale în lipsă de personal. Se cere tuturor conducătorilor seculari (inclusiv voievozi sau boieri) să-l ajute pe fratele Fabian la eradicarea ereziei.

Actele emise pe 23 și 24 ianuarie 1444 din Roma anunțau că îl trimite pe Fabian de Bachia, vicarul vicariatului Bosniei, ca inchizitor contra ereziei în Ungaria, Bosnia, Moldova, Bulgaria, Rascia și Slavonia[104]. În 16 februarie 1444 Scaunul Apostolic reitera actele de la sfârșitul lui ianuarie același an privind oficiul inchizitorial perpetuu pentru toate acele țări amintite[105].

La 23 ianuarie 1445, tot din Roma, pontiful relua actele din ianuarie – februarie 1445 cu privire la dreptul de inchiziție pentru Fabian de Bachia și succesorii săi în vicariatul Bosniei[106].

Ultimele știri le avem din 1446 când Eugeniu al IV-lea primise noi rapoarte despre răspândirea ereziei husite din Moldova în Ungaria și, ca urmare, reitera privilegiul de inchiziție perpetuă a vicariatului pe acest spațiu[107].

Toate aceste reiterări de privilegii pot fi „răbufniri” ale unor conflicte de interese, fie în sânul Observanței, fie între aceasta și frații Conventuali; de asemenea se poate ca acestea să reflecte iminența pericolului husit; totuși aceste „insistențe”, consider că reflectă, mai degrabă, niște frământări jurisdicționale.

La 120 de ani de la conflictul jurisdicțional dominicani-minori asupra Ungariei și colțul de Europă Balcanică și SE (episodul Matei de Zagreb), observanța minorită învingea definitiv în acest spațiu în timpul vicariatului lui Fabian de Bachia. Din punct de vedere al luptei cu erezia, Iacob de Marchia nu putuse rezolva o „problemă”, pe care, nici în Boemia, regele-împărat nu putuse să o „rezolve” mai eficient. Cu toate eforturile depuse, un singur inchizitor, chiar cu ajutorul brațului secular, nu putuse să facă față unui curent reformator, care odată distrus într-o parte, reapărea în alta mai violent.

În final, conflictul din sânul vicariatului bosniac, despre care aminteam atunci când scriam despre capitlul vicarial de la Ineu, a fost finalizat de către Eugeniu al IV-lea prin bula din 14 mai 1447, prin care a aprobat separarea vicariatului bosniac de cel maghiar, iar cel bosniac primea jurisdicția de la Drava la Adriatica[108]. Bula pontificală din 10 februarie 1448 indica amplitudinea celui al Ungariei: de la Sava până la Marea Neagră (Tartaria), iar cele două jurisdicții se suprapuneau în Slavonia Orientală și Srejm[109].

Pentru iulie 1452, dintr-o sursă franciscană avem informația conform căreia fratele minorit Iacob de Marchia predica în contra ereticilor în Dalmația și Bosnia[110].

Ultimul episod mai cunoscut, cu privire la erezie este cel legat de persoana Sf. Ioan de Capestrano. În iulie 1455 scria un raport Sfântului Părinte cu privire la situația din Bosnia și amintea despre eforturile fraților de aducere în sânul Bisericii a ereticilor bosnieci[111]. Este sigur însă că aceste ultime două informații (1452, 1455) privesc mai degrabă pe patarenii din „Biserica Bosniei” și nu pe husiți. În preajma bătăliei de la Belgrad, Capestrano, cu sănătatea zguduită, realizează faptul că doar eforturile conjugate ale creștinilor, evreilor și ereticilor vor zdrobi Imperiul Otoman[112], principalul inamic al Bisericii.

Acestea sunt, în acest moment, informațiile care implic㠄lupta” antieretică din secolul al XV-lea. Domnia lui Matia Corvin a marcat încă un lung șir de conflicte cu regatul Boemiei, având drept pretext utraquismul boemian, dar aceasta nu mai privește neapărat politica internă și lupta contra ereziei în interior.

 

Mihai Hasan


 

[1] Pentru mișcarea dualistă, ca și cea mai puternică contrapondere a creștinismului, vezi mai recent, Y. Stoyanov, Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu. Iași, 1999, passim, (ex: p. 136 - la 1022 - zece canonici acuzați de orgii nocturne au fost în final executați pentru că se închinau diavolului ca „ethiopian” sau „înger de lumină”); pentru sursele cathare păstrate v. bibliografia de la finalul lucrării. De asemenea The Cambridge Medieval History. VI, Cambridge, 1929, p. 699 - se afirmă că au existat și heterodoxii filosofice sau academice, precum și unele cu atracție la mase, iar că, de exemplu, catharilor li s-au atribuit toate erorile enumerate de Sf. Augustin în operele sale. Este vorba de lucrarea De Heresibus unde sunt enumerate 88 de erezii (J. Le Goff, J. C. Schmitt, Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental. Iași, 2002, p. 224, sub voce); pentru problema ereziilor v. P. Zagorin, How the idea of religious toleration came to the West. Princeton, New Jersey, 2003, cap. I, care discută despre intoleranța față de acest tip de mișcări; Fr. Rapp, L’Eglise et la vie religieuse en Occident á la fin du Moyen Age. Ediția a 6-a, Paris, 1999 (ediție princeps, 1971), cap. VIII, p. 180; de asemenea C. Ginzburg, Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. București, 1997; Em. Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan…. I-II, București, 1992.

[2] Existența și circulația a trei manuscrise eretice din secolul al XIII-lea: 1 Nou Testament cu un adagiu de ritual liturgic în provensală, 1 Nou Testament cu un adagiu intitulat Interogatio Johannis (apocrifă) și o culegere de texte eretice cu adnotări ale Inchizitorilor; astfel primul text este legat de dorința laicatului de a avea Biblia în limba vulgară, iar cel de-al doilea este un NT „ortodox” din secolul al XII-lea în limba latină căruia i s-au adăugat pe două file libere de la final cândva în XIII o apocrifă a lui Ioan regăsită în documentele Sfântului Oficiu sub denumirea Secretul ereticilor, text de orientare dualistă moderată. Singura culegere clar eretică este volumul găsit la Florența, care este un opuscul ce conține un tratat despre doctrina celor două principii, în fapt combătând dualismul moderat, o dezbatere pe tema liberului arbitru, un ritual liturgic latin asemănător cu cel provensal și un De persecutionibus ce îndemna la suportare a persecuțiilor, lucrare din 1260-70 redactată de doi scribi dualiști radicali, în Dicționar tematic…, p. 235. Yuri Stoyanov amintește și el în lucrarea sa faptul că: „Un alt episcop din Concorezzo, pe nume Nazarius, s-a dus pentru hirotonisire în Bulgaria în jurul anului 1190, aducând la întoarcere importanta scriere bogomilă Liber Secretum, care avea să exercite o influență puternică atât asupra dualiștilor moderați din Italia, cât și în unele cercuri ale albigenzilor din Languedoc”, Tradiția ascunsă…, p. 148, la nota 28 arătând că a fost publicată cu ample explicații de către E. Bozoky ca Le Livre Secret des cathares, Paris, 1980.

[3] Macmillan Encyclopedia of Religion. VI, p. 3920.

[4] G. Duby, Evul Mediu masculin. București, 1992, p. 237.

[5] Ibidem.

[6] P. Zagorin, How the idea of religious toleration came to the West. Princeton, New Jersey, 2003, p. 37-38.

[7] Corpus Iuris Canonici (ediția îngrijită de E. L. Richter). Ed. a II-a, Leipzig, 1879, Partea a II-a, Causa XXIV, Q. III, c. XXVIII, p. 997-998.

[8] Ibidem, P. II, C. XXIV, Q. III, c. XXXI, p. 997-998.

[9] Ibidem, P. II, C. I, Q. VII, c. IV, p. 427-428.

[10] Vezi Y. Stoyanov, op. cit., p. 106-150, cu toate explicațiile și conexiunile acestei mișcări extrem de rezistentă și plină de vitalitate.

[11] G. Volpe, Movimenti religiosi e sette ereticali nella società medievale italiana (secoli XI-XIV). Florența, 1922, p. 1-13. Y. Stoyanov afirma la un moment dat: „Teologul italian Hugo Etherianus, care fusese sfătuitorul lui Manuel în probleme de teologie latină (catolică), a considerat necesar să compună o scriere polemică în care îi ataca pe bogomilii din Imperiul bizantin, numindu-i „patarini”. Pe la sfârșitul secolului acesta era în Italia termenul standard ce-i desemna pe cathari”, în op. cit., p. 133; aceeași explicație revine și la p. 141.

[12] Pentru situația bogomililor din Bosnia v. și articolul lui Fr. Šanjek, Les chrétiens bosniens (XII/XIIIe – Xe siècles). Courant evangélique ou secte cathare?, în Christianity in East Central Europe. Late Middle Ages, p. 285-294.

[13] Y. Stoyanov, op. cit., p. 163-164.

[14] O. Pecican, Arpadieni, Angevini…, p. 209.

[15] I. S. Oța, Mormintele bogomile din Sudul Banatului (secolele XII-XV), în Arheologia medievală. II, Reșița, 1998, p. 115.

[16] Ibidem, p. 115-116.

[17] Ibidem, p. 118.

[18] Ibidem.

[19] I. Uzum, Cimitirul medieval de la Gornea-Țârcheviște, în Banatica, III, Reșița, 1975, p. 142-143.

[20] Fr. Šanjek, Les chrétiens bosniens…, p. 290.

[21] La 13 iulie 1368 din Montefiascone pontiful Urban al V-lea îl felicita pe Ludovic I-ul, căci a aflat cu prilejul dării de seam㠄făcute de curând” de Ioan de Reno și Andrei de Perugia, frați minori, ce se întorseser㠄din părțile Bulgariei, Serbiei și Bosniei”, unde aceștia reușiseră să convertească un număr de schismatici, căci sfatul și ajutorul său regal este vital „pentru întoarcerea la credință a altor schismatici, eretici și necredincioși vecini cu regatul tău […]”. De asemenea se trimiseseră scrisori arhiepiscopului de Kalocsa și episcopului de Cenad pentru a lua în grija lor pe noii converși, ceea ce indică faptul că erau cei mai apropiați de respective zonă de misiune, sau avusese loc pe arealul diocezan al celor doi, în DRH, seria C. Trans., XIII, doc. 338, p. 531-533.

[22] P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan…, p. 191. Printre primele documente care amintește pierderea peceții în Ozora este cel din 31 ianuarie 1364 când regele arată că sigilul s-a pierdut „din întâmplare în Ozora” (maiori sigilli nostro in Uzura casualiter deperdito), în DRH, seria C. Trans., XII, doc. 231, p. 216-219. În documentul din 30 mai 1364 se revine cu o explicație regală mai amplă, „oficială”: „pe când în țara noastră Bosnia mișuna o nenumărată mulțime de eretici și patareni întru rătăcirea dreptei credințe și când noi, după pregătirea unei puternice oștiri, am pornit înșine dintr-o parte, ca să-i stârpim din regatul nostru, iar din altă parte am trimis la Ozora pe venerabilul întru Hristos părinte, domnul Nicolae, arhiepiscopul de Strigoniu, cancelarul nostru la care se aflau cele două rânduri ale peceții noastre autentice, precum și pe măritul bărbat, domnul Nicolae, palatinul, împreună cu ceilalți prelați, baroni și fruntași ai regatului nostru, niște slujitori ai domnului arhiepiscop, trimiși pentru pază, cu o răutate dinainte pusă la cale, au furat cele două exemplare ale peceții noastre”, în Ibidem, doc. 275, p. 267-268. Justificarea „furtului” se regăsește în premeditarea slujitorilor arhiepiscopali (cu o răutate dinainte pusă la cale), care, putem să ne întrebăm, ce doreau să facă cu asemenea instrumente capitale, având în vedere faptul că, probabil erau niște analfabeți. În plus semnalarea unor acte suspecte, ar fi declanșat o anchetă; ba, mai mult, se știau „infractorii”, darn u știm nimic din ceea ce s-a putut întâmpla cu aceștia.

[23] Acta Bosnae, doc. 102, p. 18: „in banatu Boznensi et aliis diversis partibus Colocensis provincie circa maritimas […]” heresim pullulare, iubet Stephanum archiepiscopum Colocensem “iuxta canonica sanctiones contra hereticos et patarenos, credentes et receptors eorum” adhibito etiam brachio seculari procedere.

[24] Ibidem, doc. 120, p. 21.

[25] Ibidem, doc. 123, p. 22.

[26] DIR, seria C. Trans. Veac XIV, II, doc. 412, p. 201.

[27] Ibidem, doc. 432, p. 212.

[28] Ibidem, doc. 433, p. 212.

[29] Ibidem, doc. 434, p. 212-213.

[30] Același diminutiv se regăsește și într-un privilegiu pontifical privitor la activitatea inchizitorială a minoritului Iacob de Marchia, când pontiful sugerează: et vinea Domini Sabaoth exterminatis inde vulpeculis, în Hurmuzaki, I/2, doc. 506, p. 603.

[31] DIR, seria C. Trans. Veac XIV, II, doc. 435, p. 213.

[32] Ibidem.

[33] Ș. Turcuș, Sf. Scaun și românii…, p. 199. Pe larg despre dreptul și ideologia cruciadei v. tot acolo, p. 190-205.

[34] Ibidem.

[35] DIR, seria C. Trans., veac XIV, vol. II, doc. 460, p. 229-230.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem, doc. 461, p. 230.

[40] Ibidem, doc. 462, p. 231.

[41] Acta Bosnae, doc. 124, 125, 126, p. 22.

[42] Ibidem, doc. 134, p. 24.

[43] Ibidem, doc. 135, p. 24. Cere ca cei doi „omnibus modis et auxiilis ad hereticos extirpandos et ecclesias assistat”.

[44] DRH, seria C. Trans., vol. XI, doc. 9, p. 13.

[45] Ibidem. Pentru vicariatul dominican al Transilvaniei până în jurul anilor 1520 v. Mihaela Sanda Salontai, Natio Transilvanica: vicariatul dominican al Transilvaniei din secolul al XIII-lea până la Reformă, în AMN, nr. 37-38, II, 2000-2001, Cluj Napoca, 2003, p. 75-79. Despre proiectul cruciat amintit, v. p. 79.

[46] Acta Bosnae, doc. 193, p. 35.

[47] Ibidem, doc. 183, p. 33.

[48] Th. A. Fudge, Image Breakers, Image Makers. The role of heresy in Divided Christendom, în Christianity in East Central Europe. Late Middle Ages, p. 213.

[49] Ibidem, p. 214.

[50] Ibidem, la nota 28 arată că ar fi vorba de un raport ce poartă cota Vat Lat 7307, pe fila 23 r – 24 v, p. 209.

[51] Ibidem, p. 213.

[52] Ibidem, p. 215, dar și paginile 217-219.

[53] Hurmuzaki, I/2, doc. 508, p. 604-605; mai 1436, George Lépes, episcopul Transilvaniei, îl invită pe Iacob de Marchia să elimine erezia din Transilvania: quidam perniciosi, heretica Hussitarum pravitate, de moldavie et aliis partibus, tamquam oves morbide, non solum prenotatus districtus, sed etiam istas partes Transsilvanie, proh dolor! Subingressi quam plures gregis nostril utriusque sexus hominess inficiendo corruperunt. Vezi de asemenea R. Muchembled, Magia și vrăjitoria…, p. 225.

[54] P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan…, p. 288; cf. acestuia pe la 1380 în Sopron erau astfel de radicali waldensi.

[55] Th. A. Fudge, Image Breakers, Image Makers…, p. 213-214.

[56] Asupra dezvoltării fraților minori pe teritoriul românesc, v. V. Achim, Les unites territoriales de l’ordre franciscain dans l’espace roumain aux XIVe-XVe siècles, în Church and Society…, p. 24-30. Cel mai bun și complet studiu rămâne însă cel al lui St. Andriæ, deja utilizat, The miracles of St. John…, în special pentru această problemă v. p. 18-21.

[57] Th. A. Fudge, Image Breakers, Image Makers…, p. 215.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem, p. 216.

[60] Cf. Ibidem, p. 216.

[61] P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan…, p. 288. Acesta consideră zona Sremului ca spațiul principal de activitate a husitismului, de aceea Iacob de Marchia se va stabili din 1436 la Sremska Kamenica în inima mișcării.

[62] St. Andriæ, The miracles of St. John…, p. 48.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Vezi și P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan…, p. 288.

[66] J. Moorman apud S. Andriæ, op. cit., p. 49.

[67] S. Andriæ, op. cit., p. 56, nota 47.

[68] Acta Bosnae, doc. 702, p. 137.

[69] Ibidem, doc. 712, p. 139-140.

[70] Hurmuzaki, I/2, doc. 481, p. 575-580.

[71] Acta Bosnae, doc. 221, p. 42.

[72] Pentru Cseri, v. explicația la S. Andriæ, op. cit., p. 19-20; cf autorului minoriții din vicariatul Bosniei erau populari, și cumva derogatoriu, cunoscuți ca fratres Cherienses (de la numele târgului Cseri, comit. TM, unde aveau un convent important); citând o cronică minorită compilată în secolul al XVI-lea, aceasta afirma: „pentru [frați] Ungurii au construit bucuroși – în conformitate cu sărăcia, așa cum înșiși au dorit – multe conventuri în târguri, ca cel din Orșova, Hațeg, Kovin, Alsan sau Lukovo, Harapko și în Cseri-ul unguresc, Caransebeș și Ineu, și pornind de la acest Cseri, oamenii simpli au derivate numele lor, spre a-i deosebi de ceilalți frați, în special de Conventuali, și persistă în a-i numi și acum Cherienses”.

[73] P. Engel, Archontológia, I, p. 77.

[74] Hurmuzaki, I/2, doc. 507, p. 604.

[75] S. Andriæ, op. cit., p. 20.

[76] Ibidem.

[77] Acta Bosnae, doc. 725, p. 146.

[78] Hurmuzaki, I/2, doc. 508, p. 604-605: „quidam perniciosi, heretica hussitarum pravitate, de Moldavie et aliis partibus, tamquam oves morbide, non solum prenotatos districtus, sed etiam istas partes Transilvanie, proh dolor! Subingressi, quam plures gregis nostril utriusque sexus hominess inficiendo corruperunt, ut eorum doctrinam pestiferam, tanquam venenum mortiferum, latius diffudentur; […] ad predicte heretice pullulationis extirpationem et extinction nem tam subito versus illuc personaliter proficisci et attendere nequivimus; pro eo […] pro talibus maledicte secte et heresies pestifere eradicatione, legatum et nuncium specialem […] rogamus ad nos pervenit”. Textul se regăsește și în Acta Bosnae, doc. 737, p. 151-152.

[79] Hurmuzaki, I/2, doc. 509, p. 605.

[80] Hurmuzaki, I/2, doc. 510, p. 605. De asemenea în Acta Bosnae, doc. 740, p. 153.

[81] Acta Bosnae, doc. 741, p. 153.

[82] Hurmuzaki, I/2, doc. 511, p. 606.

[83] Ibidem; partea referitoare la Transilvania este aceasta: „in partibus Transylvanis ipsius regni Ungarie, ubi vitam ad pericula exposuisse perhibetur quam nonnulli controversores, sacrosancte orthodoxe fidei persecutors, sese insultu, ausu temerario et superstitiose veritati Evangelice opponents, vexilia perversitatis contra totius cleri et ecclesie statum fere erigendo, insurexerant conspirati. Et nisi antefatus Fr. Jacobus illac in tempore advenisset, in paucis diebus manu armata in ipsum clerum irruissent, ab maiori ad minimum nece mortis interemturi, sed, Domino Sabaoth opitulante, tanquam victor bellicus et triumphalis pro ipsa sacrosancto matre Ecclesia militando, prefatus Fr. Jacobus militiam obtinens probate veritatis omni honoris apparatus venerandus tractabatur”.

[84] Ibidem: „per sue inquisitionis adhibitionem et salutiferam verbi Dei predicationem, plurimos ipsa heretica pravitate infectos, per interitum supplicii reprobavit condemnatos”.

[85] Ibidem: „tam salubrem populo catholico in sui reformatione se dignoscitur multipliciter exhibuisse”.

[86] Ibidem, doc. 512, p. 607-608.

[87] Ibidem. Acesta pare a fi, de altfel, documentul care i-a inspirat cercetătorului J. Moorman comparația fratelui Iacob cu un terrier. Raportul este plin de pasaje „savuroase” din punct de vedere al creieri de imagini: „plurimos hereticos, tam clericos, quam laicos, quorum in his finitimus partibus a longis temporibus copia ingens pullulabat, comprehendit, et per diligens scrutinium ex eorundem hereticorum ultronea fassione, alios in silvis, alios in cancellariis, alios vero molendinis, nonnullo vero in speluncis et cavernis montium et terrarium, divina profanasse ac sacram Eucharistiam, nec non sanguinem domini Jesu Christi, in quibusdam bursis, ab intus pice subductis, a collo pendentibus, per huiusmodi damnata latibula detulisse; et plurimos noctis in silentio (timpul tâlharului, al nelegiuitului, al spiritelor rele, n. n.) ad huiusmodi profana loca transeuntes, proh dolor, ipsum sanguinem Domini nostril Jesu Christi super se et indumenta effudisse, ita ut etiam ad calceamenta ipsorum usque defluerunt, et terra exinde non mediocriter aspergeretur. Alios etiam non modicos errores fidei catholice contrarios comperit manifeste (după părerea mea aceasta este în fapt substanța discursului, enunțată extrem de sec, după o descriere de introducere în grozăviile acestor nelegiuiți) […] eorum fautores […] erroresque predictos per sancta predicationis verbum et alia opportune remedia extirpavit (identic, o informație exactă, fără a insista foarte mult pe remediile cunoscute Curiei și pontifului), ut Diocesis predicta se iam laqueis diaboli gaudeat expeditam” (rezultatul concret, eliminarea ereziei, plus demonizarea ereticului, plasarea lui în civitas diaboli).

[88] Ibidem, doc. 513, p. 608.

[89] Acta Bosnae, doc. 751, p. 157.

[90] Ibidem, doc. 752, p. 158.

[91] Ibidem, doc. 767, p. 164-165.

[92] Ibidem, doc. 769, p. 166.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem, doc. 782, p. 171.

[95] Ibidem, doc. 786, p. 173-174.

[96] Ibidem, doc. 788, p. 174-175.

[97] Acta Bosnae, doc. 803, p. 179-180. Acei soci amintiți că erau alături de fratele Dionisie, cf. Cambridge Medieval History. VI, p. 720, erau însoțitori cu funcție socială pentru acompanierea inchizitorului.

[98] S. Andriæ, op. cit., p. 21.

[99] Ibidem.

[100] Hurmuzaki, I/2, doc. 587, p. 700-704.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Acta Bosnae, doc. 821, 822, p. 183.

[105] Ibidem, doc. 826, p. 184.

[106] Ibidem, doc. 833, p. 186-188.

[107] Hurmuzaki, I/2, doc. 599, p. 723-725. Și în A. Bosnae, doc. 855, p. 202.

[108] S. Andriæ, op. cit., p. 21.

[109] Ibidem.

[110] Acta Bosnae, doc. 930, p. 217.

[111] Ibidem, doc. 954, p. 224-226.

[112] S. Andriæ, op. cit., p. 26.