Episcopia catolică a Transilvaniei

(scurtă sinteză)


Există mereu o fascinație a începuturilor, a așezărilor de temelii. Este bine să stăpânești cunoașterea acelui punct de la care totul crește ori devine altfel! Când politica ori numai patrioții care doresc să aibă parte de momente festive se amestecă, se formează tabere care își avansează și susțin fiecare propunerile. Cum este cazul în multe alte locuri din Transilvania ori din întreaga lume, întemeierea a fost căutată și stabilită concurențial ori chiar decretată.

În acest an, episcopia Transilvaniei aniversează un mileniu de la întemeiere. Aceasta este doar un pretext pentru a zăbovi un pic asupra ei.

O cronică bizantină povestește că pe la mijlocul secolului X, un șef pe nume Gylas a purtat din Constantinopol, către țara lui, un „episcop al Turciei” cu numele de Hyerotheos. Iar cum episcopul călătorit părea zdravăn legat de Alba Iulia, relația s-a născut automat. Cei doi s-au întors „sigur” la Alba Iulia! A fost unul dintre cele mai „fierbinți” subiecte ale disputelor istoriografice, nu neapărat româno-maghiare, cât ale celor din sânul istoriografiei române însăși. Tema se lega major de un tip anume de discurs identitar, în care chiar dacă românii nu intrau în atenția izvoarelor orientate către un eveniment ori un loc geografic bine precizat, măcar credincioșii de rit răsăritean păreau să primească un argument forte de antecedență. Iar cum majoritatea lor o constituiau românii, silogismul era transparent. Abia în anii din urmă cercetările au început să limpezească împrejurările. Astăzi Hyerotheos și eparhia lui par a fi trimise de către istorici mai către vest, pe undeva la confluența Mureșului cu Tisa.   

Concepția statului creștin a fost asumată în Ungaria medievală odată cu domnia regelui Ștefan I cel Sfânt (1001-1038) (acum recunoscut, prin decizia patriarhiei de Constantinopol/Istambul, deopotrivă și ca sfânt al bisericii răsăritene). După modelul european, structurarea bisericii trebuia să se muleze pe administrația laică, iar clădirea și consolidarea comunității creștine era asumată deopotrivă de către rege și episcopat. Fundarea episcopiei prin decizie regală, confirmată de ierarhia bisericii universale, a dat un precedent istoric foarte important. Toți regii s-au considerat nu numai responsabili ai întemeierilor înaintașilor lor, dar au uzat și de dreptul lor de tutelă și intervenție în viața episcopiilor (ceea ce, în mod curent, se numește „drept de patronat”). Întreținerea instituțiilor bisericești se baza pe o concesie majoră făcută de rege din drepturile sale patrimoniale, sub numele de dijmă, plătibilă inițial de către toți supușii, în bani. Alături de rețeaua parohială, atribuită clerului de mir, s-a clădit și o alta, a clerului secular din mănăstiri. Episcopia provinciei trebuia să stea deasupra întregii rețele ecleziastice și să țină seama de particularitățile ei.

Dar, de la început, cea mai estică dieceză a regatului a primit un nume care o transformă în excepție. Cea mai bună dovadă că Alba Iulia nu-și câștigase dreptul de a fi cetate-capitală episcopală a fost faptul că eparhia va rămâne cunoscută veșnic sub numele de „a Transilvaniei”, și nu „de Alba Iulia”. Prin contrast, toate celelalte aveau numele scaunelor catedrale (Köln, Milano, Cracovia, Székesfehervár, Esztergom, Oradea, Cenad).

Excepția discutată a provocat o serie întreagă de ipoteze legate de prima (poate adevărata) locație a episcopiei. Una dintre ele justifică totul prin rolul inițial misionar al episcopului și episcopiei, în condițiile în care, ipotetic, în est se afla deja o altă episcopie întemeiată prin greci, al cărei nume a fost ulterior preluat așa precum era, de către latini. Hramul ales, al Sf. Arhanghel Mihail, îndreaptă privirile tot către Bizanț, în condițiile în care în principalul teritoriu-sursă al organizării catolice a bisericii din Ungaria, respectiv Bavaria, el nu era cultivat. S-a afirmat apoi, în temeiul unor concentrări de moșii episcopale aflate la nord de orașul Cluj că inițial, locul ei ar fi putut fi acolo, și nu la Alba Iulia.

Convențional s-a admis că episcopia s-ar fi născut în anul 1009. Atunci a avut loc vizita episcopului Azo de Ostia, legatul papal care a instituit scaunele episcopale sugerate de către regalitate. Dar, nici un act clar sau vreo referință mai târzie nu desemnează explicit acel moment de pornire. Este adevărat, într-o scrisoare datată la 1277, voievodul Transilvaniei recunoaște întemeierea Albei de către Ștefan I cel Sfânt. Trecuse însă prea mult timp și cam totul începuse să fie legat de acel prim rege. Pe de altă parte, în terenul de la Alba Iulia, nici chiar punctul cronologic de demaraj al cimitirului, obligatoriu amplasat în jurul presupusei prime catedrale, nu s-a putut coborî sub finele secolului al XI-lea. A fost încă un argument care a alimentat opinia potrivit căreia episcopia nu și-ar fi dobândit rosturile decât în vremea regelui Ladislau I cel Sfânt (1077-1095). Într-adevăr, pe la 1083, în preajma Albei pare să se fi încheiat prin înfrângerea pecenegilor ultima mare ingerință a valurilor nomazilor turanici. A stat episcopia atâta amar de vreme în vecinătatea hotarelor tulburate de ultimii păgâni migratori, ca un bastion singuratic de creștinătate? Nu se va putea limpede răspunde la o astfel de interogație, câtă vreme arheologia nu va aduce mărturia clară și incontestabilă a bisericii episcopale inițiale.

În interiorul statului, episcopia Transilvaniei era una dintre cele 15 care aparținuseră regatului medieval maghiar. Ea s-a aflat sub ascultarea arhiepiscopiei de la Kalocsa, împreună cu diecezele de Cenad, Oradea și Zagreb, iar ca for superior, era supusă arhiepiscopului primat cu sediul la Esztergom (Strigoniu).

Hotarele eparhiei s-au stabilit aproximativ în funcție de cele naturale, geografice: la nord, Maramureșul a rămas o vreme în dispută cu episcopia de Agria (Eger); la vest, linia Apusenilor era completată prin hotarele comitatelor Solnoc, Crasna și Hunedoara. În interiorul arcului carpatic, la circa un veac de la constituire, s-a detașat teritoriul sașilor care a intrat fie sub ascultarea prepoziturii de la Sibiu, fie a format mici enclave ale fostului episcopat cuman, pus sub autoritatea directă a arhiepiscopiei de la Esztergom. La sfârșitul secolului al XIII-lea, episcopia avea ca subdiviziuni arhidiaconatele (protopopiatele) Alba, Chizd, Cluj, Crasna, Dăbâca, Hunedoara, Ozd, Sătmar, Solnoc, Târnava, Tileagd, Turda, Ugocea, împreună cu decanatele sașilor și secuilor.

Sub ascultarea episcopiei au stat toți creștinii care se aflau în limitele eparhiei sale. Aceasta înseamnă că păstoriți au fost, de la Alba Iulia, și o bună parte dintre românii intracarpatici. Afirmația este șocantă doar pentru cei care împing prea înapoi și în bloc opțiunile cultice răsăritene ale acelorași români. Relațiile episcopiei cu românii se disting direct din realitatea izvoarelor. Chiar și atunci când practicile lor de cult au îmbrăcat clare forme orientale, între hotarele unui regat cu rege latin, conform jurisdicției ecleziastice, mereu reafirmate la sinoade și în timpuri diferite, românii transilvani erau oficial păstoriți de la Alba Iulia. Situația era și mai evidentă în satele românești dependente direct, aflate pe moșiile bisericii, în cele din Câmpia Transilvaniei, la fel ca și pe acelea ale micilor nobili români din comitatul Hunedoara ori din jurul Apusenilor. Și nu este de mirare dacă un Nicolae de Mâtnic (Banat) a ajuns canonic la 1394. Abia după mijlocul secolului al XV-lea, sub incidența Conciliului unionist de la Ferrara-Florența, românilor li se va îngădui ori chiar vor fi ajutați la organizarea de episcopii separate ori poate doar supuse unor vicari anume.

După mărturiile oferite de Biblie, toți credincioșii erau datori bisericii cu dijme. Darea mai este cunoscută și astăzi sub numele de zeciuială. Practic, cu ajutorul administrației laice, nici un singur venit nu era exceptat dintr-o astfel de cotizare: se dijmuiau pământurile cu toate roadele lor, turmele, ocnele și minele, vămile. Excepția de plată îi privea însă pe nobili. Cu ei lucrurile nu au stat niciodată foarte simplu. Ca să se delimiteze de veniturile bisericii, aceiași nobili au inventat noțiunea de „non㔠(a noua parte din bunuri, care rezulta din ridicarea „zeciuielii”), iar pe credincioșii ortodocși i-au încurajat în cultul lor separat tocmai pentru a nu fi datori și bisericii catolice. Dijma nu ajungea însă toată la episcopie, ci o pătrime le era lăsată preoților locali. Pe lângă câștigul direct, care asigura întreținerea și prosperitatea instituției bisericești, dijma a fost mereu un puternic stimulent al economiei de schimb, căci pentru a acoperi taxația, se presupunea necesitatea vinderii produselor naturale. De la mijlocul secolului al XIV-lea i s-a pretins regelui să legalizeze achitarea dijmelor mai mult în produse decât în bani. Soluția de aplicat a stat în cumpănă în perioadele următoare.

Cel mai vechi reper de stare a episcopiei transilvane provine din anul 1184, când constatăm că ea plătea instituției de care depindea ierarhic o sumă de două ori mai mare decât cea plătită de către episcopia Oradiei. Această stare nu s-a menținut însă. Peste mai puțin de două veacuri, episcopia orădeană trecea pe al patrulea loc în ordinea celor mai bogate episcopate ale regatului, în timp ce cea de la Alba Iulia se număra printre cele mai modeste. Modificarea indică o serie de evoluții nu foarte ușor de descifrat, dar clar defavorabile instituției religioase. Cea mai grea decupare de venituri îi va fi venit din reorientarea impozitelor sașilor către alte scaune diecezane (Strigoniu, Cumania). La sfârșitul secolului al XIII-lea, arhidiaconatul Maramureșului era pierdut în favoarea Agriei. Corecția din geografia ecleziastică s-a operat destul de rapid, nu fără amestecul justiției.

Prosperitatea generală a provinciei a făcut ca, în timp, să asistăm din nou la răsturnări de stare. O sursă venețiană din 1525 comunica faptul că episcopia Transilvaniei avea un venit de 24.000 de florini, din care erau trimiși papei 1.500. În ierarhia generală, iarăși se ocupa locul al patrulea, după veniturile arhiepiscopului de Esztergom și cele ale episcopilor din Pécs și Oradea, înaintea altora de la Eger, Kalocsa ori Zagreb. Dacă acest lucru a contat vreodată, venitul impresionant a avut nu numai rostul stabilirii unei poziții preeminente, între celelalte episcopii, dar a și condus către largi posibilități de manevrare a veniturilor. La începutul domniei lui Vladislav al II-lea, episcopia împrumuta copios tezaurul regal, iar același rege datornic își va permite, cu destulă nesimțire, să oprească sume mari de bani prin testamente de episcopi pentru lucrări la catedrală.

În calitate de stăpână de pământuri, episcopia singură ori împreună cu capitlul ei, a deținut primul loc în provincie. Doar moșiile regale se puteau compara cu acea avere. Nici un nobil laic nativ ori venetic nu a reușit vreodată să o întreacă.

Moșiile aduceau venituri directe, dintre cele care nu sunt niciodată socotite „interesante”, dar fără de care celelalte fapte ori lucruri, cu mai mare priză la sensibilitatea istorică, nu se puteau înfăptui. Fiecare slujbă religioasă se derulează cu vin, pâine și ceară. Pentru a le avea la discreție, toate sursele lor de producție au fost încurajate. Este suficient să urmărim dezvoltarea viticulturii pentru a constata cât de formidabilă a fost comanda și promovarea ei de către biserică. Vom aminti, spre înțelegerea culorii locale, doar „rezervorul” agricol care a fost mereu satul Șard, din care s-au scurs cantități uriașe de alimente, vin, lemne și forță de muncă îndreptată către Alba Iulia, spre deplina prosperitate a locuitorilor săi. Iar dacă am fi nedrepți, am trece sub tăcere direcțiile către care averile cele multe se orientau. Vom afla rosturile lor ceva mai jos. Destul de multe dispute legate de cuantumul ori distribuția veniturilor episcopale și capitulare au răzbătut către noi. Spre deosebire de veniturile regești ori ale voievozilor, cele ale centrului diecezan au crescut încontinuu. Au sporit prin donații, achiziții directe și redistriburi interne de hotare de sate. În 1366, un act privilegial îngăduia testarea bunurilor nobiliare pe seama episcopiei.

Se aflau pe moșiile episcopale nu numai iobagi și jeleri, adică supuși lucrători, ci și nobili. Ei erau numiți de-a dreptul „nobili ai bisericii” și contau ca o „avere” adevărată, constituindu-se în garnitura care o formau peste tot în regat „familiarii”, rezultanți ai unei formule particulare de funcționare a unui oarecare sistem de subordonare, amintind destul de vag de vasalitatea Occidentului.

Din cele ce știm despre istoria locurilor rezultă că în timp ce asiaticii cumani au fost înlăturați ori colonizați în grupuri disparate, chiar în centrul bazinului carpatic s-a derulat o vastă afluire de populație care a marcat până astăzi caracterul etnic al Transilvaniei, îndeosebi la periferiile sale. Era mai întâi grupul de grăniceri secui, a căror mixtură de origini este foarte transparentă pentru istorici; apoi au venit sașii. Cei din satele Cricău și Ighiu, aflate lângă Alba Iulia, se lăudau peste veacuri că fuseser㠄cei dintâi oaspeți ai regatului”. Confrații lor au colonizat apoi teritorii ample pe o fâșie care dublează Carpații de sud, de la Mureș, până la teritoriile păzitorilor secui ai Carpaților Estici și apoi, mai departe, într-o serioasă enclavă în zona Bistriței. Este imposibil să nu vedem episcopatul implicat în această uriașă transformare, asistându-i pe toți cei reașezați în strădania de a-și normaliza viața spirituală, trecând imediat de la lăzuiri de păduri la ridicarea primelor capele de lemn, apoi crescându-le și hirotonindu-le o parte dintre copii drept preoți ai noilor biserici din piatră. Pământul Transilvaniei s-a europenizat cu ajutorul bisericii, constituindu-se în cea mai închegată și mai sud-estică provincie eparhială dependentă de Roma.

După lentele dar mereu progresivele acumulări ale deceniilor de început, a venit pârjolul mongolilor (1241). Episcopia era în prag de colaps după dispariția unei părți de populație și a nucleului său central. Refacerea s-a făcut însă destul de rapid, cu mai puțini coloniști decât în veacul precedent, dar pe principii sociale care se vor dovedi viabile chiar și după încheierea Evului de Mijloc.

Secolele care au urmat nu mai înregistrează nici un eveniment intern de proporțiile celor înainte relatate. Arhivele au filtrat mai ales actele cu rosturi patrimoniale și nu pe cele mai banale, care ne-ar fi interesat astăzi în cel mai înalt grad. Dijma bisericească, blocată vreme de câțiva ani de către nobilii provinciei, a fost reclamată în fața regelui și prin interdicte religioase parțiale, de către episcopul Gheorghe Lepes. Pretinsă apoi în mod imperativ și neinspirat în cumul de monedă nouă, devalorizată de către suveran, va fi socotită drept una dintre cauzele jaqueriei transilvane din anii 1438-1439. Peste toate, nu se poate ocoli contaminarea cu husitism a șefilor Răscoalei de la Bobâlna. Se arăta astfel cât de sensibile la o reforme bisericești deveniseră părți din societatea transilvană. Represiunea răzvrătiților a căzut și în responsabilitatea episcopiei.

Înspre exterior, problemele nu au rămas neschimbate. Criza provocată de apariția turcilor s-a simțit grav din 1420. Campania anului 1438 s-a lăsat cu distrugerea Sebeșului, aflat foarte aproape, iar câțiva ani mai târziu, aceiași turcii s-au oprit la o distanță amenințătoare de Alba Iulia. Unele documente papale, cu formulări foarte generale, ne fac să bănuim că și Alba ar fi fost afectată. Dacă din punct de vedere arhitectonic nu sunt semne care să reflecte grija pentru apărarea locului, în schimb angajamentele militare s-au reflectat mai ales în mobilizarea și întreținerea banderiului/steagului episcopal, unitate de luptă care-i reunea pe toți familiarii episcopilor și pe mercenarii plătiți de ei. Acea unitate a participat anonim, cu sau fără persoana episcopului, la marile lupte care s-au purtat în deceniul cinci al veacului pentru oprirea ascensiunii otomane. Mai departe, absența sa în confruntările majore derulate în interiorul granițelor, este de neconceput. În 1524 se scria că erau în numitul banderiu 70 de mercenari, cu un stegar și doi „turbicinatori”.

Racordarea instituției la confruntările militare trebuie concepută ca stând în spatele raporturilor care s-au construit cu personajul politico-militar care a stat mereu la cârma evenimentelor, anume cu Ioan de Hunedoara (voievod al Transilvaniei, guvernator și căpitan general al regatului). De la începuturile documentare ale strămoșilor săi, în calitatea lor de nobili ai regatului (1409), clericii de la Alba Iulia l-au asistat în continuu. Dacă politicianul de origine română a fost unul dintre cei mai darnici donatori ai Albei Iulia (prin cedarea domeniului Geoagiu), aceasta s-a făcut și pentru că locul a fost ales drept necropolă pentru familia sa de „oameni noi”. În 1442, după ce-și îngropase fratele ucis de turci, voievodul Ioan de Hunedoara și-a declarat fără echivoc intenția de a fi și el înhumat acolo. Altarul închinat Sfinților Cosma și Damian urma să găzduiască slujbele de pomenire. Trei Hunedorești și-au aflat locul de veci în catedrală: un frate mai tânăr, tot cu numele de Ioan, apoi chiar fostul guvernator și fiul său major, Ladislau. Amplasamentul necropolei s-a dovedit „strategic” pentru cultul regal al dinastiei pe care a încercat să o instituie Matia I (Corvin) și pe care vor încerca să-l exploateze rudele lui colaterale, Szapolieștii. Dincolo de un asemenea context, când reformații au lichidat majoritatea ornatelor catedralei, se poate pricepe de ce au continuat totuși să conserve însemnele funerare ale familiei Hunedoreștilor. Dar timpurile nu le-au iertat: până la urmă ele au fost profanate de mai multe ori (1600-1601, 1658).

Ecouri foarte vagi ne mai amintesc despre implicarea episcopiei în crizele conciliare, schisma din interiorul administrației papale (cu „exilul” din sudul Franței), promovarea și reformarea ordinelor călugărești cerșetoare (a dominicanilor și franciscanilor mai cu seamă), lupta împotriva doctrinelor eretice (ale bogomililor sau a husiților), cu ajutorul Inchiziției. La fel, abia dacă se mai pot reuni astăzi mărturii ale efectelor Conciliului unificator de biserici, de la Ferrara-Florența.

A doua mare revoltă țărănească (1514), deși a atins doar moșiile nordice ale episcopiei, a fost dublată de agitația preoțimii mărunte, nemulțumită de opulența afișată de către clericii avuți, concentrați tot în preajma centrelor diecezane sau la cârma marilor mănăstiri. Erau noi semne transparente că o parte a societății aștepta deja Reforma religioasă. 

Imediat după ocuparea Ungariei Centrale (post 1526), se părea că în Transilvania autoritatea avea să fie împărțită între voievod și episcopul de la Alba Iulia. Cei doi se simțeau în legitimitate să cheme împreună dietele. S-a întâmplat însă ca episcopul Statileo să moară la 8 aprilie 1542. Consecințele aveau să fie mai grave decât s-a estimat în epocă. Chiar dacă stările semnalau autorității politice că așteaptă numirea unui succesor, nimeni nu părea cu adevărat grăbit să refacă pozițiile unui partener politic obligatoriu în cârmuirea destinelor provinciei. Deși episcopia a fost condusă câțiva ani de către un înalt cleric, Gheorghe Martinuzzi, s-a întâmplat ca acela să dețină demnitatea de episcop de Oradea, iar de la Alba Iulia să dorească să încaseze doar veniturile. Lucrurile au trenat prea mult, oferind o șansă nesperată fostei curți regale, în căutare de rezidență nouă și sigură, de a se instala în spațiile locative ale episcopiei. Episcopii numiți de Habsburgi nu au avut nici curajul, nici forța de a-și revendica bunurile și autoritatea, atunci sabotată și de către reformați. Puterea ultimilor s-a lăsat văzută în dieta de la 1556, care a secularizat averea și veniturile episcopiei ardelene, lichidând episcopatul însuși.

Istoria catolicismului intra astfel într-un capitol nou, care definea provincia drept teritoriu de misiune și contrareformă. Provocat fiind, copilul Sigismund Báthory, catolic precum majoritatea familiei sale, promitea să restituie episcopiei tot ceea ce îi aparținuse odinioară. Îndată ce a ajuns să conducă singur, principele a uitat ce gândise și s-a lăsat târât în vârtejul politic care oricum era prea amețitor pentru capacitățile sale. 

Dieta din ianuarie 1601 a hotărât a doua oară desființarea episcopatului catolic, rămânând tolerantă doar față de simplii preoți. La retragerea sa definitivă la Győr, după eșecul celei de-a doua formule de dominație germană în Transilvania, aparținătoare secolului al XVI-lea, episcopul Nápragy a dus cu el o bibliotecă de peste 200 de volume și ultimele bunuri de tezaur conservate de la fosta episcopie a Transilvaniei. O parte dintre ele se conservă și astăzi în muzeul episcopal al eparhiei Győr. După acest moment, încontinuu din anul 1618, departe, spre vest, în teritoriile catolice stăpânite de către Habsburgi, au fost funcționat doar episcopi nominali de Transilvania. În interior, un vicar și câteva mănăstiri periferice au continuat să întrețină cultul catolic. Iezuiții au fost singurele figuri noi care, cu toate eforturile lor, nu au reușit să schimbe modalitatea negativă în care erau, în general, percepuți.

Istorii aparte se cuvin scrise pentru episcopi, capitlul, catedrala ori rezidența episcopiei.

 

Adrian Andrei Rusu

 

Fragment din vol. de autor ALBA IULIA. De la centru de eparhie, la capitala principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009 (sub tipar)