Artificialități și parțialități de viață bisericească medievală în Transilvania


Aceste pagini sunt note critice. Ele sunt rezultatul unor lecturi repetate, din alte locuri de tipărire, cu aproximativ același idei conținute. Totul pornește însă de la datul ultimei ore[1]. Deși după cum s-au publicat, ele dau impresia unui text grăbit doar să omagieze un anume personaj care, din punct de vedere strict științific, se întâmplă să fie destul de obscur, am judecat că alineatele parcurse au nevoie de un tip de atitudine. Tot așa, autorul lor are nevoie să ia la cunoștință că este mai mult decât citit pur și simplu. Nu îmi voi permite niciun fel de asociere a numelui cu calitatea sa conferită de un sector al societății contemporane. Cum se va vedea, nici măcar nu voi personaliza citările, în așa fel încât să se fixeze clar ideea că nu discut cu cineva anume, ci doar cu niște texte impersonale.

Lectura și rândurile următoare nu sunt conjuncturale. Ele pornesc de la preocupări personale mai vechi, deja publicate, poate doar selectiv asimilate. Aș dori să se înțeleagă că cele aici concepute fac parte dintr-un subiect pentru care îmi rezerv timpul în vederea unei abordări mai largi și mai detaliate.  

 

Mănăstiri grecești și mănăstiri latine. Cifra celor „circa 600 de mănăstiri grecești” a fost extrasă dintr-un singur autor (Gyula Moravcsik). Noi știam însă că se operase însă o reducere, până la 400[2]. Nimic nu a fost însă demonstrat la modul necesar. În consecință, aserțiunea este de preluat doar de către cineva care vrea să treacă repede mai departe ori, cazul mai grav, se ferește de critică, dar pentru care dimensiunea impresionantă ar demonstra ceva care îi convine foarte mult. Dacă ar fi vorba despre un mic detaliu, ar fi fost scăpat din vedere, dar el este manipulat ca un act/fapt/realitate esențială de natură să definească o întreagă epocă și o religiozitate aferentă ei.

Să privim îndeaproape această cifră. Se constată chiar în textul urmărit că într-o perioadă aproximativ contemporană, mănăstirile latine au ajuns abia la 20-25% din acel procent. Foarte bine, s-ar spune în continuare, tocmai acest procent se dorea a fi scos în evidență! Dar nici mai târziu, mănăstirile latine nu se vor apropia de astronomica evaluare timpurie. Altfel spus, cifra nu a mai fost atinsă vreodată, nici de către catolici, cum nici de către ortodocși. Aș mai putea adăuga că nu posedăm niciun fel de date comparative, din alte regate sau imperii, care să ne confirme ori să infirme veridicitatea sutelor invocate. Deci cifra sutelor de mănăstiri stă agățată într-o lume necomparată. În toate comparațiile, dacă evaluarea ar fi fost una veridică, s-ar vedea că am avea, în termeni reali, o involuție.

Să vedem, fără comparații de astă dată, care ar fi proporționarea celor „circa 600” de mănăstiri, la numărul așezărilor. Evident nu vom putea opera decât tot cu cifre globale. Am discutat deja situația la nivelul secolului al XV-lea. Acolo, după estimările lui Ștefan Pascu, ar fi trebuit să existe circa 3000 de sate românești[3]. Înainte cu circa două secole, numărul așezărilor trebuie să fi fost mai mic. Aceasta înseamnă că la circa 2000 de sate românești, existau între 300 și 500 de mănăstiri „grecești” (admițând că restul se aflau în afara Transilvaniei, până la Tisa ori în sudul regatului și nu țineau de români). Rezultă o medie de 4-6,6 sate la o mănăstire. Este dispus cineva să accepte o asemenea socoteală? Confuzia cu bisericile parohiale pare că explică lucrurile, fără să le dezlege însă definitiv. Aceasta pentru că realitatea s-ar putea discuta doar peste două secole de la cifra care a încălzit discuția.

Vremurile în care se presupune că ar fi împodobit peisajul acea mulțime uimitoare de lăcașuri ortodoxe sunt lipsite de surse scrise. Nu există vreun semnal că arheologia medievală ar fi acceptată ca sursă alternativă posibilă, care să confirme ori să infirme ceva. Dacă pentru „epoca lui Anonymus” a fost scris un întreg volum nou, cu negarea oricărui rost pozitiv al arheologiei medievale, de ce ar fi el de recunoscut, dintr-o dată, într-o căutare de confirmare a unei afirmații (socotită adevăr curat) atât de frumoase pentru istoria ortodocșilor? În termeni de metodologie, se poate deci discuta despre surse irelevante, neglijarea izvoarelor alternative sau comparative, extrageri de generalități nedovedite, manipularea unei singure afirmații pentru construcția de realități istorice cu miză majoră.

Din cifra estimată, nici măcar 20% nu poate fi reconstituită cu obiective nominale. „Indiciile clare că cele mai multe astfel de lăcașuri de cult „grecești” se aflau în estul Ungariei, în stânga Tisei, și în regiunile vecine”, rămân exact astfel precum s-au numit, adică doar indicii, fără să fie probe. Sinonimele cuvântului ne aduc imediat în fața dușului rece care ne așează la nivelul precarităților. Interesant este că nici în Evul Mediu târziu nu descoperim vreun istoric curajos care să ofere liste clare care să vorbească într-adevăr de vremuri apuse, strălucite, urmate de crunte prigoane în care sute de obiective/instituții vor fi fost rășluite total ori metamorfozate în luminoase (ori, după caz, dușmane) focare de cultură latină.

Din tot ceea ce cunoaștem la nivelul Transilvaniei și a vecinătăților ei din regatul maghiar, mănăstirile ortodoxe nu au, aproape ca o regulă, decât vieți scurte, refăcându-se de fiecare dată în funcție de capriciile unor ctitori. Pentru c㠖 nu-i așa? – nu am putea discuta despre ele ca fenomene de pietate populară, la fel cum nici măcar despre bisericile parohiale. Că cele din urmă nu pot fi estimate decât cel târziu prin veacul al XV-lea (calculele pornesc de la Mircea Păcurariu și le-am discutat și noi destul de aplicat[4]), nu este nici aceasta o atenționare. Este vorba despre o cantitate uriașă care mărturisește, doar ea singură, că tot ceea ce o înconjura era similar! Nu contează că nimic nu o sprijină, important ar fi doar de dovedit multul, care aduce importantul și cărămida care construiește istorie convenabilă.

O altă analiză a fost evitată cu aceeași seninătate a scopului triumfalist final. Dacă circa 600 de mănăstiri au fost „fondate”, cine le-au fost fondatorii? S-a scris că existau ierarhi, care se denumeau „ai Turciei”. Dar laicii, cine erau ei? Nu ne găsim în ceață totală. Știm că Ahtum, poate și Gylas, câteva regine bizantine ori balcanice au protejat, dacă nu chiar au întemeiat lăcașuri ortodoxe. Să fi fost atunci vorba despre un patronaj regal impresionant?

Nici unul singur dintre ctitorii citați nu a fost român. Dar aceia au existat cu certitudine. Numai că mulțimea de anonimi nu poate fi responsabilizată pentru sutele de mănăstiri despre care se scrie. Cum ne aflăm în vremurile anterioare lui 1300, trebuie să bănuim că societatea protectorilor cultului răsăritean era de o performanță incredibilă. Ea ținea în primul rând de economie, iar de acolo decurgea socialul și, evident, nivelul de cultură. Tot așa precum numărul mănăstirilor, ctitorii trebuie să fi fost tot de ordinul sutelor (ceva mai puțini, dacă admitem că unii puteau construi și întreține mai multe lăcașuri în același timp). Rezultă absența consecinței în urmărirea relevanței statistice! Or poate numărul de mănăstiri trebuie să dovedească doar anumite interpretări, nu tot ceea ce s-ar putea extrage din respectivele cifre? Urmărind valorificarea neîmplinită, înseamnă că avem sute de „nobili” ori „jupani” (ori cum se vor fi numit) care clădeau neobosit în Ungaria Sfântului Ștefan. Și-a pus vreodată cineva astfel problema? Judecăm oare prea părtimitor, refuzând credibilitatea cifrei fără contexte la fel de istorice precum sunt doar ele socotite?

Să mai vedem un lucru, de asemenea scăpat cu nevinovăție din eșafodaj. Dacă mai ales la est de Tisa se ciuperceau în asemenea hal mănăstirile greșești, de ce incubatorul religios s-a oprit brusc la limita Carpaților? Singurul răspuns pe care l-am putea extrage ar fi acela că tocmai regatul cel prea catolic asigurase condițiile pentru funcționarea mănăstirilor grecești. Adică doar în el s-au născut cu sutele și tot el le-a masacrat apoi sistematic. Este loc pentru o altă înțelegere? Dacă da, o așteptăm și pe aceea.

Populație și religie. O subtilitate care face cinste mai ales unui partizan al cultului actual, este cea care descrie realitățile combinate în așa fel încât orice cititor încrezător, din aceeași clasă și solidar în convingeri lipsite de explicații complementare, să le unească într-un tot de nedespărțit.

Se întâmplă însă că a vorbi despre creștini de rit oriental timpurii este egal cu a discuta esențial despre opțiunile unei părți a societății maghiare timpurii. Demonstrația a fost făcută esențial de către același Morávcsik, iar alți autori maghiari au continuat linia de cercetare. Există, cu alte cuvinte, informații scrise, monumente construite și elemente arheologice care fac pledoaria sigură, nu doar credibilă ori dubitativă.

Această populație maghiară ortodoxă a rămas în afara vreunei atingeri de fraze în discursul istoriografic românesc cel mai nou. Ce s-a întâmplat însă cu ea ar fi la fel de important pentru istoria bisericii, ca și pentru cea a civilizației care s-a consumat pe meleagurile cu care ne tot ocupăm. Lăsând-o însă ne menționată, aceleași spirite simple ar trebui să concluzioneze (și chiar o fac!) cum că românii sunt principalii legatari ai unei credințe asumate în masivitate numerică și în teritorialitate de bloc. Iar celor nesatisfăcuți, le oferim la alegere variantele prin care ungurii ortodocși sau catolicizat în bloc, au fost masacrați ori s-au topit în masa celorlalți credincioși ortodocși, slavi sau români. Dacă cea mai plauzibilă dintre variante ar fi admisă, atunci vom avea surpriza să mai acceptăm că o bună parte din eforturile convertizoare ale catolicilor împotriva „schismaticilor” se derulaseră nu împotriva românilor, ci tocmai a ungurilor de același neam cu „asupritorii catolici”.

După o asemenea fisurare a imagine prea frumoasă a hărții religioase a regatului, ar merita să nu fim nici prea entuziaști, nici măcar încrezători, la cifrele care sunt mereu aruncate (pe baza unui cronicar mai nou cu un veac, al cărui rigurozitate statistică se putea baza doar pe calcule foarte complicate ale impozitaților din regat – Antonio Bonfini) pentru a dovedi proporționalitatea dintre latini și greci. Pentru un istoric contemporan matur ar fi fost probabil de amintit că la finele domniei lui Ludovic I, regatul său conținea și Polonia. Adică, o scriem pentru cei cărora precizarea a fost trecută deliberat și sistematic cu vederea, sub autoritatea numitului monarh se afla cuprinsă și vechea Rusie kieveană. Cum nu se face nicio explicitare la teritoriul regalian al lui Ludovic I, am avea dreptul măcar formal, să ne punem întrebarea dacă cifrele cele relevante nu au provenit dintr-un teritoriu cu mult mai larg decât cel dorit a fi avut în vedere.

Amestecul de timpi istorici este încă o gravă perturbare în judecarea proporționalităților populație-religie. Pentru că, dacă Ungaria medievală de la începutul secolului al XIII-lea este una, alta este cea de la finele secolului al XV-lea. Abia atunci au intrat pe rol rutenii și sârbii. Nu știm ce ar fi căutat bulgarii într-un aranjament cronologic final, dar putem bănui doar că se amestecă iar timpii istorici pentru ca masa răsăriteană să devină mai colorată și, evident, mai impresionantă.

În alt context, ceva mai jos în textul de la care am pornit, apar menționați doi episcopi catolici de extracție etnică română (Filip More și Nicolae Olahus). Doar că acapararea lor ca personalități, fără a discuta nici măcar într-un singur aliniat, fenomenul din spatele lor, este iarăși prea desuet și partizan. Falia este prea primitivă, definitivă și de neconceput decât: românii au fost doar răsăriteni. Un asemenea lucru nu a fost crezut nici măcar de către istoriografia românească mai veche. În mileniul III ar fi de neadmis ca lucrurile se amestece în vreun sector, ar fi exclus ca produsele altor ortodocși să întineze spațiul? Gravitatea merge până acolo încât se acceptă fără nici cea mai mică rezervă identitatea emblematică a bisericii răsăritene pentru români. „Schismaticii” ar fi doar valahi. Doar în Transilvania, se cenzurează încă autorul. Atunci de ce ne mai ocupăm în continuare de Ioan de Hunedoara sau de Nicolae Olahus? Îi repudiem pe românii catolici, dar le acaparăm personalitățile? Atunci când și-au pierdut limba românească sârbii și rutenii care apar în două extreme diferite ale teritoriului?    

Instituțiile religioase. Aș respinge din capul locului afirmația „odată cu formarea voievodatului s-au format instituțiile religioase latine”. Precum se recunoaște îndeobște, episcopiile catolice ale Ungariei s-au întemeiat în cursul secolelor XI-XII, adică exact în timpul în care despre voievodat putem scrie cel mai puțin. Voievodul ca persoană sau voievodatul ca teritoriu definit nu aveau nici cea mai mică competență în a organiza viața religioasă. Ea se derula paralel, sub protecția directă a regelui. Singura sa obligație era doar să apere instituțiile religioase. Era una dintre „separațiile puterilor” care funcționa cel mai bine în Evul Mediu. Mai departe, importanța mai mare a episcopilor Transilvaniei, decât a voievozilor, în viața publică, aproape că se recunoaște. Dar de aici, în a admite că mai curând episcopii i-au sprijinit pe voievozi nu mai este decât un pas normal.

Alte episcopate catolice sunt socotite însă anexe la nivelul „voievodatelor bizantine (ortodoxe)”. Să o scriem mai întâi că Cumania-Milcovia, Baia, Siret, Argeș și Severin au fost întemeiate înaintea episcopatelor sau mitropoliilor ortodoxe. Doar pentru imigrații unguri, secui ori sași din Transilvania? Da, ar răspunde cineva prea purist. Să o reamintim doar pentru cititorul invitat anterior să privească doar într-o singură direcție, că întemeietorii de țări transcarpatice au fost, până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, foarte „prieteni” cu catolicismul, pentru a evita tranșarea apartenenței lor fără rest la același cult. Iar a scrie apăsat că Balc și Brag s-au ocupat de stavropighia de la Peri (Grușevo, Ucraina), fără a menționa că erau nespus de catolici, este iarăși un lucru care nu se potrivește cu istoria onestă.

Este adormitor în a scrie despre „capi religioși” ortodocși cu rosturi politice. Să o reformulăm tot noi: până în vremea secolului al XVIII-lea, niciun vlădică român transilvan nu și-a asumat ori i s-a dat de înțeles că ar deține atribuții politice. Au fost manevrați și s-au lăsat purtați din supușenia cu care, în general, biserica ortodoxă era antrenată să-și trateze suveranii.

Aceiași capi de biserică sunt pistrui pe hartă, apărând ba într-un loc, ba în altul. Dacă le cităm în șir nu avem imaginea forței, ci doar cea a relativității instituțiilor de care au aparținut sau pe care au încercat doar să le construiască. Nici unul singur nu a primit vreodată calitatea de ierarh misionar ori vizitant. Toți au fost înfipți în pământul care ducea lipsă de asemenea personaje. Episcopiile lor par a fi tocmai acolo unde îi găsesc, la un moment dat, redactorii de documente. Unii dintre ei sunt făcături betonate de sinoade contemporane (Ghelasie de la Râmeți), la „dosare istorice” făcute de istorici de serviciu ori de către clerici pentru care istoria nu este decât un pretext pentru recuperat imagini prea tulburate. Nu a contat vreodată dacă pe lângă purtătorii de cin funcționa instituția aferentă. Nu a contat faptul că nicăieri altundeva scaunele unor ierarhi nu mai erau mișcătoare.

Relevanța „vieții monahale, activă pe întregul cuprinsul Transilvaniei, din Făgăraș până în Maramureș și din regiunea Hunedoara-Hațeg până în Năsăud” lasă loc să se creadă că, în egală măsură, părinții din cinul basilit se mișcau dezinvolt la fel în Hațeg, ca și lângă Cristuru Secuiesc ori în preajma scaunului Șeica. Crede acest lucru cine o scrie ori a devenit foarte neatent de dragul teritoriului de astăzi al României? Și tot la capitolul „mere cu pere” se așează discuția despre performanțele Șcheilor Brașovului (toate premoderne, la vremea când voievodatul era desființat), la capitolul producției de carte. De ce trebuia transferată povestea reală într-un context mai vechi cu măcar o sută de ani? Ca să se suplinească o lipsă, evident; ca să se mai poată adnota odată că așa nu se construiește ceva credibil.

Afirmația potrivit căreia capitlurile și conventurile „au controlat secole de-a rândul întreg patrimoniul funciar al țării” prin intermediul funcției notariale, ar fi de cenzurat. Lucrul se reafirmă răspicat și fără vreo limitare, mai departe („biserica catolică era principalul proprietar de pământ din țară”). Să rămânem doar la români, a căror raportare patrimonială la aceleași instituții au fost mai curând sporadice, decât curente. Mai rămâne interiorul domeniului regal, scaunele secuiești și săsești, unde, dacă capitularii s-ar fi văzut mai des, alta le-ar fi fost astăzi istoria scrisă. Să-l mai amintim în treacă și pe valahul „ajuns” (Ioan de Hunedoara) care a rușinat prin avere pe oricare moșier al întregului regat.

Nu se cunoaște, din păcate, originea socială a episcopilor ardeleni. Numai astfel se explică de ce sunt, de două ori, socotiți a fi doar nobili. În tot regatul nu erau așa. Să-l amintim doar, pentru exemplificare contrarie, pe Toma Bakocz, provenit de la Ardudul Sătmarului, a cărui origine țărănească nu l-a împiedicat să ajungă arhiepiscop primat și să facă mare politică împreună cu Ștefan cel Mare.

Conflictele interne ale bisericii catolice sunt mai consistente decât cele care au făcut obiectul „cruciadei târzii”. Este doar o chestiune de selecție de acte și informații, nu un fenomen corect înregistrat. Iar a scrie de-a dreptul – cum nu o detaliază explicit sursele, cu sensul etnic modern – că la 1277, au fi fost arși în catedrala de la Alba Iulia „circa 2000 de oameni (maghiari)”, ar fi ca și cum s-ar admite că biserica catolică era deja o instituție strict națională, care-i punea la cazne până și pe sașii care trebuiau să-i fie enoriași.

Ei bine, aceeași biserică catolică ori ortodoxă ar fi responsabilă și de o anume viață economică. Despre ea, niciun cuvânt! Doar că mănăstirile catolice au deținut vârful tehnologiei până la intrarea în rosturi a orașelor, fără intervenția bisericii, viticultura ar fi fost doar o amintire romană, iar albinăritul o simplă vânătoare de miere.

Biserica românilor prigonită și rezistentă. Plecând de la performanțele pe care le tot înregistrăm în istoria religioasă a românilor, s-ar cuveni să ne întrebăm măcar asupra raportului dintre ele și părțile negative. Deci, avem sumedenie de mănăstiri, ierarhi, viață religioasă intensă, cu biserici „în general, în stil bizantin”, dar „cu multe influențe romanice și apoi gotice”, școli aferente. Doar la cele din urmă se atenuează mulțimea („puține s-au păstrat”). Când sinodul latin din 1279 încearcă să facă rânduială (prezența preoților non-canonici, obligația raportării lăcașurilor la episcopul locurilor, să separe practicile de cult catolice de acelea ortodoxe), aceea s-a numit persecuție. Istoricul, prea laic în cunoaștere se pare, nu știe că nicio biserică nu poate supraviețui fără cârja episcopului. Iar dacă el se întâmplă să fie latin, spun încontinuu conciliile și actele de unire religioasă, doar unul singur va avea competență pe un teritoriu dat, pentru credincioși diferiți se concede dreptul la vicari episcopali.

Marcajele de durere sunt Cruciada a IV-a și politica lui Ludovic I. Atât de cumplite au fost acele vremuri încât sunt pline doar de câteva acte oficiale, declarative, în timp ce în teren, ortodocșii continuă să-și facă mendrele pe deplin, în exact aceeași termeni surprinși înainte (construiesc, au ierarhi, cultură). Ba chiar mai general: informațiile se-nmulțesc despre ei. Ori poate cei despre care scriu documentele nu erau ortodocși și doar ... români? Deși se pomenește în treacăt conciliul-sinodul de la Ferrara-Florența, nu se aduce nimic nou, demn de pus în scris. Prezența păgânilor la hotare, nu a influențat în niciun fel rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea voievodatului Transilvaniei! Probabil că doar după ce va avea loc simpozionul românesc care îi este dedicat[5], se va scrie câte ceva și despre el.

Se caută martiri cumva? Eroi? Pagini de durere care să ne indice ce parteneri ticăloși au fost ori sunt catolicii? Și mai ales ungurii? Istoria aceasta este instrumentată către vreo nouă soluție politică?

Contradicția urmează. Pe fondul de conflict etern „viața cotidiană a locuitorilor a continuat relativ pașnic, bisericile exercitându-și conform specificului fiecăreia menirea lor în colectivitate”. Deci? Toate îngroșările contrare sunt produse istoriografice excesive ori doar elemente de coloratură?

Revenind la biserici construite, am constat că tot ceea ce bănuiam că ar fi câștigat la adresa lor s-a uitat de dragul listelor șchioape. Dacă biserici de la Strei, Hodoș-Bodrog, Ribița, Râșnov, Lupșa, Zlatna, Ostrov, Leșnic etc. pot fi socotite din „secolele XII-XIII”, atunci deja se cheamă că orice relevanță corectă a fost pierdută. Dacă nu se știe că bisericile de la Hodoș-Bodrog (mănăstire ruinată, în afara celei actuale), Sântămărie Orlea, Zlatna ori poate chiar Cuhea (Bogdan Vodă) au fost inițial lăcașuri construite pentru credincioși catolici, iar se cheamă că ultimele decenii au produs istorie doar pentru surzi și orbi. Iar dacă un termen de „capelă de curte” nu tulbură conștiința unui ortodox, se cheamă că ortodoxismul său este o asumare formală.

„Sinteza” ne povestește c㠄cele mai multe” dintre cele circa 50 de biserici ale Hațegului erau pictate. Proporția reală coboară la sub un sfert din cifră. De ce era nevoie de asemenea estimări fără legătură cu adevărul? „Mulțimea” bisericilor adăpostește tablouri votive (trei în total, cu cele din afara Hațegului), cu trimiteri la boieri olteni și moldoveni (de secol XV!!), cu săbii care nici nu mai erau în uz în clipele de pozare a picturii. Am ajuns ca elita boierească, total necunoscută din reprezentări plastice de secolele XIV-XV, să devină etalonul nobililor români care trăiau în regatul Ungariei. Cum de nu s-au ilustrat încă, cu tablorurile invocate studiile despre boierimea moldavă ori munteană? Este un alt capitol de ficțiune pe care o asemenea formulă istoriografică o oferă cititorilor vrăjiți de poziția socială specială a autorului.

Întreaga derulare de text este condusă astfel încât să se creadă două lucruri: românii posedă o structură bisericească remarcabilă care, deși agresată programatic (ținut㠄la limit㔠se spune textual), este minunat de rezistentă. Atunci, ca și acum, performanțele ori minusurile se datorau primordial celor implicați direct, adică românilor înșiși.

Aș dori să scriu că imaginea care ni se repetă obstinat este o frumoasă iluzie. Nu ne-o mai cere nimeni, nimeni nu are probleme existențiale contemporane din suferințele ori neîmplinirile trecutului. Atunci? Refuz să cred că modalitatea de scriere este rezultatul unor încrâncenări și insatisfacții personale. Nici comandă publică nu mai este. Mai curând este un trend de care nu putem să ne debarasăm, speriați de concluzia că am „agresa” prin „altceva” propria noastră cultură și istorie, devenind sabotorii lor. Altfel spus, ceea ce citesc repetitiv, până la un punct, ar fi politic, la fel cum am scris în vremurile naționalismului constructiv, în acelea ale naționalismului ceaușist ori în aceluia de ultimă oră, vetristo-funariot. Dar istoria adevărată îi rămâne cui? Nu este aceasta nicio pledoarie pentru europenism ori ecumenism.

Combinația care dorește să atenueze lectura punctuală, dă, pe alocuri, impresia judecății rostului pozitiv al bisericii, într-un mod general. Nu se ajunge însă niciodată a se vedea că, sute de ani, a existat o coabitare constructivă. Cu alte cuvinte, „vânătoarea” opușilor era evenimentul, nu starea cotidiană.   

Cele zece note aferente celor 12 de text indică o variantă expeditivă de rezolvat o simplă contribuție la un volum omagial. Este o hibridare inedită, între ce se oferă pentru presa de interes istoric mediu și sinteza școlară ori a unor grupuri de interesați particulari (clerici). Prețul pus pe notele critice, ca și pe textul în general, pare a fi unul cu totul minor. Doar că el se citește și produce reacții. Aceasta ar fi doar una deschisă, care atenționează că, din păcate, nu este deajuns să-ți consideri angajările istoriografice ca o chestiune simplă, de inerție, la capătul unui proces care te-a condus, într-o țară cu foarte multe probleme la capitolul judecării valorilor reale, de toate tipurile, pe culmi aparent comparabile cu întemeietorii cărții de istorie a României.

*

Semnatarul acestor rândul a pierdut demult iluzia vreunei normalități istoriografice de practică curentă în România. Tot ce se va întâmpla după apariția acestui text nu-l va afecta mai mult decât a fost până în prezent afectat de consecința atitudinilor sale.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Ioan-Aurel Pop, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea și consolidarea voievodatului Transilvaniei, în vol. Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Profesoris Ionel Cândea. Editori: Valeriu Sârbu, Cristian Luca. Brăila, 2009, p. 155-167.

[2] Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Cluj-Napoca, 2000, p. 22. Dar și acolo cu prudență: „se afirmă că ar fi fost 600, din care 400 au fost identificate”.

[3] Voievodatul Transilvaniei. II. Cluj-Napoca, 1979, p. 442.

[4] Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii. Cluj-Napoca, 1999, p. 276-282.

[5] Pregătit la Cluj-Napoca, pentru toamna anului 2009 (la care cei doi autori români care au inițiat problematica – adică Adrian Andrei Rusu și Marius Diaconescu, nu au fost invitați).