Evul mediu în arhive: între romantism şipragmatism

 


 

             Ca şi multe alte domenii profesionale şi arhivistica românească este în tranziţie, şi, am îndrăzni să spunem, într-o criză de identitate. Dacă până mai ieri (şi astăzi, poate, în anumite medii) arhivistica era o ştiinţă auxiliară a istoriei, sub influenţa noilor realităţi mondiale se prefigurează nişte dezbateri, care încă nu au amploarea pe care considerăm că ar trebui să o aibă în rândurile specialiştilor. Dezbaterea a fost declanşată pe baza realităţilor din Lumea Nouă şi se confruntă cu realităţile „Vechii Europe”, fiecare din părţile implicate având argumentele sale. Astfel, în faţa creşterii complexităţii societăţii actuale, controlul documentelor create de mamutul instituţional care ne influenţează într-un fel sau altul viaţa, accesul la aceste documente pentru o mulţime de alte scopuri decât cele clasice „ştiinţifice” a generat un curent puternic de (re)considerare a arhivisticii drept o ştiinţă a informaţiei, a modului în care putem aduna şi asigura un control fizic şi intelectual coerent asupra informaţiilor cuprinse în documente. Arhivistica Lumii Vechi păstrează însă filosofia arhivistului ca auxiliar al istoriei, asigurând celui care va lucra în arhive o pregătire de bază de natură istorică, considerând că acesta este elementul fundamental care caracterizează profesia.

            Desigur, cele doua curente nu sunt atât de lipsite de nuanţă precum am spus mai sus. Iar realitatea, după părerea noastră, este undeva la mijloc. Astfel, pe de o parte, este evident că arhivistul documentelor de astăzi nu prea mai are timp să devină şi istoric. Complexitatea crescândă a sarcinilor pe care le are (în România şi în alte părţi) îl obligă la o însuşire tot mai accentuată a elementelor de natură juridică, administrativă sau de tehnologie a informaţiei. Nu rămâne, fizic vorbind, timpul necesar pentru clasicele scormoniri după calculul Hegirei sau indictionului, ori pentru descifrarea cine ştie cărei prescurtări. Pe de altă parte, este la fel de evident că acest curent a apărut în ţări care nu prea au probleme cu documente despre propria istorie scrise în paleografii şi limbi care mai de care mai ciudate şi mai decedate, ţări în care, deci, nu se pune problema ca cel ce contribuie cu bani la bugetul public să susţină financiar o specie de ciudaţi vorbitori/cititori/traducători de slavă, latină sau maghiară veche.

            Cazul românesc se află pe linia tradiţiei bătrânei Europe, cu ciudăţeniile ei istorice, dar care este — şi va fi tot mai mult în viitor — pusă în situaţia de a gestiona o realitate documentară specifică lumii (post)moderne. Cum viitorul arhivistic este mai puţin pus în dezbatere publică şi se bazează în general pe nişte decizii administrative, nu putem decât spera că viitorul va putea aduce o specializare necesară, după noi, între „arhivistul la trecut” şi „cel la viitor”, între cel ce nu se poate descurca decât cu instrumentele istoriei, şi cel care va trebui să gestioneze viitorul istoriei, printr-un control eficient a ceea ce se creează şi rămâne pentru perspectivă.

             O altă întrebare care se naşte însă de aici este dacă mai are rost pentru contribuabilul român să întreţină un grup de super-specializaţi, care citesc documente prăfuite.

Studenţii facultăţilor de istorie, în mare parte, galopează pe segmentul de istorie contemporană. Este mai simplu şi mai eficient: sursele sunt în limba maternă sau dacă nu, cel puţin într-o limbă de circulaţie internaţională, pe care dacă o înveţi, măcar te ajută în ziua de azi când pleci în Spania sau în Italia. La ce ar folosi să ştie latină sau să descifreze nişte caractere îmbârligate (gotice, pour les connaisseurs), ce codificau limba germană din secolul XVIII încoace? În plus, să fim realişti, cine ştie istorie contemporană poate transla rapid spre meseria de „analist politic”, bine plătită şi aducătoare de succese mediatice şi, de ce nu, cariere politice de succes. Pe de altă parte, publicul pare a fi, de altfel, mult mai interesat de evenimentele recente, care ar putea influenţa viaţa cotidiană sau viitorul imediat. Pe de altă parte, timpul nu mai are răbdare, şi treptele carierei trebuie parcurse repede-repede, iar acest fapt vine în totală contradicţie cu ritmul propriu al istoricului evului mediu, care trebuie, în mod obiectiv, să capete timp şi experienţă, să citească maldăre de hârtii vechi pentru a putea reconstitui un mic fragment din fresca trecutului; şi până să facă o frescă întreagă, iese la pensie… 

Opinia noastră ar fi că ar trebui să tragem cu ochiul la alţii, care au parcurs deja drumul pe care românii încearcă sa se angajeze. Pe de o parte, scriitorul de poveşti trecute trebuie să se rentabilizeze. Să fie atent la stilul său, să ştie să scrie astfel încât pasiunea lui — istoria Evului mediu — să-l şi poată întreţine. Considerăm că dacă publicul se îndepărtează de evul mediu acest fapt se datorează şi modului în care cărţile de istoria evului mediu sunt scrise la noi. Or, după noi, această sarcină de a citi şi de a scrie o istorie digerabilă constituie un obiectiv suficient de provocator pentru istorici…

Pe de altă parte, istoricii nu vor putea lucra fără documentaţie. Cariera rapidă presupune lucrări întocmite rapid, adică documentare suficientă şi promptă. Or perioada de documentare este cea mai cronofagă dintre toate cele precursoare realizării unei lucrări. În această situaţie, din datele mele, în unele ţări se foloseşte deja cu succes practica utilizării documentariştilor, a oamenilor care, contra-cost, asigură istoricului întocmirea documentaţiei şi a surselor primare sau secundare, pe care acesta să le poată citi, interpreta şi folosi după propria-i viziune şi concepţie. Şi aici este clar că cel mai bun documentarist pentru evul mediu ar trebui să fie arhivistul. Căci el lucrează cu ţidulele vechi zi de zi, el le ştie pulsul, el le ştie în serie, le simte spiritul. Sau… ar trebui să o facă. Ei ar trebui pregătiţi specializat, în număr mic — avantajul lor, vor fi mai căutaţi — strict pe acest segment al documentelor vechi, să îngurgiteze istorie şi tot ce e conex şi ar putea servi la citirea şi înţelegerea a ceea ce au vrut să spună ceilalţi, de multă vreme dispăruţi, despre ei şi despre lumea în care trăiau.

15.04.2005