Șantier studențesc

 

 

 

Meandrele unui motiv decorativ de cahle

 

 

 


 

 

Totul în jurul nostru, element al firii viu sau mort, florile, animalele, lucrurile sau chiar cuvântul este sau poate fi transpus în simbol. În viața omului din epoca medievală simbolurile au îndeplinit un rol important, au ajutat la comunicare, au provocat teamă, dar în același timp și respect sau încredere. Natura, animalele, florile, pietrele prețioase, ca și istoria sacră, sunt marile domenii ale simbolismului medieval. Animalele reale și fantastice sunt purtătoarele unor mesaje care pentru noi și-au pierdut, în bună parte, sensul[1].

Paraschiva Victoria Batariuc afirma: „animalele reale, ca și cele fantastice, în lumina Fiziologului și a bestiarilor, ajung să simbolizeze virtuțile, dar mai ales viciile și forțele Infernului care le guvernează, amintind prin prezența lor în cele mai diverse locuri, faptele bune care trebuiau săvârșite în condițiile unei vieți trăite conform moralei creștine. Animalele locale sau exotice, făpturile legendare și monstruoase, satisfac gustul omului medieval pentru necunoscut, insolit, pentru ținuturile fabuloase care, trasând o geografie fantastică, întregeau imaginea lumii cunoscute, pe care și-o reprezentau tocmai prin existența acestor ființe reale și plăsmuite”[2].

Cahlele cu motive zoomorfe pot fi grupate în două mari categorii, reprezentări cu animale fantastice și cu animale reale. Dintre motive zoomorfe fac parte și reprezentările cu păsări. Între cele fantastice găsim adesea grifonul, vulturul bicefal, phoenixul, iar în categoria celor reale se regăsesc: șoimul, vulturul, barza, pelicanul.                                                       

Dintre motive religioase cele mai frecvente, face parte motivul pelicanului hrănindu-și puii. El se sacrifică pentru progeniturile sale, străpungându-și pieptul cu o lovitură de cioc. O legendă antică afirmă că puii își atacau părinții când începeau să crească. Mâniați, aceștia îi lovesc la rândul lor și îi ucid. În a treia zi, sfâșiindu-și pieptul, mama pelican  se culcă peste pui, răspândind sângele ei peste trupuri și înviindu-i. Așa se explică de ce în numeroase biserici catolice și reformate se află statui sau extremități de cruci (foto 1) surmontate de  pelicani, ca simbol al lui Hristos[3] (foto 2). Mai apoi, îl descoperim în bisericile reformate pe catedră[4]. Este utilizat ca simbol al bisericii catolice, începând din secolul XIII, pentru a ajunge, în arta dominată de către Reformă, ca simbol al bisericii în general[5].

 În iconografia creștină, în heraldică sau emblematică, pelicanul a devenit simbolul dragostei paterne, al sacrificiului pentru alții, simbol al Mântuitorului[6].

Concomitent, pasărea reală are o istorie paralelă. Pasăre acvatică ce își are habitatul  în Delta Dunării și în Balcani, trăiește mereu lângă apă, este amfibie, face legătura între pământ și apă, cer și pământ. Numele pelicanului, pelicanus (lat.), pelekan (gr.), s-ar traduce prin “străpuns” și era, la origine, apelativul ciocănitoarei. În ce fel a ajuns să desemneze pelicanul, nu se știe[7]. O altă denumire, românească și rară, este aceea de “pajăr”, denumire aflată în redacția românească a Dicționarului slavo-român, manuscris datat în anul 1673 și în cea a Fiziologului din anul 1777[8].

Cahlele care fac obiectul acestei lucrare nu au fost, nici pe de parte, singurele suporturi de reprezentare ale pelicanului. Probabil că cele mai vechi au aparținut decorului bisericilor (plastica sculpturală, fresce, inventar liturgic), unde tocmai sobele au lipsit. Astfel, reprezentările de pe cahle nu pot fi sustrase unei analize globale, care privește întreaga gamă a reprezentărilor, pe indiferent ce suporturi și în  indiferent ce contexte. După cum bine se cunoaște, o bună parte din zestrea artistică a provinciei a dispărut sacrificată în scurgerea vremurilor. Din acest motiv, întreprinderea noastră nu numai că suferă inerente greutăți de înțelegere și sincope cronologice, dar, ca beneficiu general, ar putea contribui la luminarea unor procese de recepție și dispersie artistică. Este motivul principal al optării pentru varianta de titlu și, precum se va vedea în continuare, nu va fi vorba strict numai despre cahle.

Reprezentarea pelicanului în sculptura religioasă, pe blazoane, țesături și mai ales pe cahle, prezintă anumite elemente similare. Pe oricare figurare, subiectul este același: pelicanul care își sfâșie pieptul pentru a–și hrănii puii. Ceea ce este diferit între ilustrare și legendă, este faptul că părinții îi ucid pe pui, dar în nici o reprezentare nu apar pui uciși.

 Desenul pelicanului nu respectă niciodată caracterele specifice anatomiei sale, căci este înfățișat cu picioarele subțiri și corpul mare, gâtul lung, fără gușa ciocului, care nu se recunoaște niciodată, aripi semidesfăcute sau desfăcute. Cu excepția blazoanelor, nu este ilustrat din profil, ci din semiprofil. Totdeauna este înconjurat de puii săi, tratați schematic, uneori cu ciocul întins, așteptând sângele mamei, hrana dătătoare de viață. Pe nici o cahlă și nici pe reprezentările sculpturale, care aparțin  secolelor XIV–XVI,  nu este ilustrat sângele, excepție ar putea să fie cea din Visegrád (Ungaria) din secolul al XIV-lea și din Zargen (jud. Sibiu) cahla placă din secolul al XVII-lea, unde sângele este schițat prin linii. Tot o excepție ar putea să fie o altă cahlă din Sibiu, fiindcă acolo s-ar părea cum pasărea își hrănește puii cu un vierme. Începând din secolul XVII-lea, pe blazoane și manuscrise, unde posibilitățile de reprezentare cromatică sunt superioare, regăsim înfățișarea sângelui.

O ilustrare a pelicanului este pomenită de Paraschiva Victoria Batariuc, pe o cahlă din „casa domniei” de la Suceava[9] (foto 3), dar acestei păsări, deși se pare că își sfâșie pieptul, îi lipsesc puii, gâtul este mult mai lung, are creastă și penajul se sfârșește cu o coadă lungă. Este puțin probabil să fie un pelican, ar putea să fie însă o pasăre fantastică sau chiar a Paradisului. Până în prezent, pe teritoriul Moldovei nu am identificat o altă reprezentare care ar putea înfățișa un pelican.    

Unele dintre cele mai timpurii imagini certe ale pelicanului, folosite de către mine pentru evidențierea evoluției motivului de la cele mai vechi exemple este cea de pe atriul domului din Münster (foto 4), din anul 1235[10] și cea de pe harta engleză       (foto 5), din Hereford, din anul 1300[11]. Aceste două ilustrări sunt foarte schematice, accentul a fost pus pe pasăre, în jurul său nu găsim decoruri.

 Cahla pătrată, cu placa închisă, din secolul al XIV-lea, descoperită la Visegrád (Ungaria)[12] (foto 6), este cea mai veche dintre cele analizate în această lucrare. De asemenea, se distinge prin înfățișarea păsării. Corpul pelicanului este stilizat, având penaj cu aspect de picături. Aproape întreaga cahlă, cuprinde scena hrănirii puilor. În părțile libere sunt motive vegetale, dintre care se remarcă o ghindă. Cahla este smălțuită cu o culoare galben-maronie, ochii păsărilor sunt relevați tot cu smalț, mov-maroniu[13]. Probabil că meșterul cu aceasta a vrut să dea vitalitate mamei și puilor.

            O piesă încă necunoscută în literatura de specialitate și nepublicată, este un fragment de placă ornamentală, găsită în cadrul săpăturilor realizate în anul 2oo4, într-o casă de orășean, de pe strada Ion Micu Clein, din Cluj-Napoca (foto 7). Această piesă ar putea să fie cea mai timpurie din Transilvania. Se datează în secolul al XV-lea.

 Are dimensiunile 8 x 8,3 cm, rama o înălțime 3,5 cm, grosime între 1,5-3,5 cm. Pasta de lut este de o bună calitate, cu degresant de nisip fin, iar arderea este completă. Decorul complet al cahlei din Cluj era integrat într-un medalion circular, cu diametrul  de 8,4 cm. Cahla a fost acoperită cu smalț galben-maroniu. Pe spate se văd dârele de degete din procesul de presare în tipar și urme de funingine, demonstrația clară a folosirii sale. Piesa relevă apartenența ei la producția atelierelor contemporane clujene.

 Chenarul, îngust, este nedecorat. Se vede o parte din decorul câmpului, doar cei trei pui, picioarele pelicanului și cuibul. Puii sunt prezentați foarte schematic, dar realist, cu ciocul deschis. Unul dintre pui este plasat foarte aproape de celălalt, parcă cei doi ar face parte din același trup. Cuibul este sugerat prin mici triunghiuri reliefate, de dimensiuni diferite. Interesant este că pe nici o altă cahlă găsită pe teritoriul României nu vedem pelicanul înfățișat în cuib. În majoritatea reprezentărilor pelicanul este într-o poziție statică. În Ungaria, în palatul regal din Buda, a fost găsită o placă pătrată, asemănătoare cu cea din Cluj, tot din secolul al XV-lea[14] (foto 8). Pe cele două ilustrări  poziția pelicanului este identică. La Buda apare într-un cuibar stilizat, mult mai bine prelucrat, la care se disting împletituri din nuiele. O analogie foarte apropiată, pentru cele două cahle este pe una dintre cele trei chei de boltă din biserica evanghelică din Curciu (foto 9) (jud. Sibiu), datându-se tot din acest secol. Relieful este plat, dar cu contururi clare, pasărea se aplecă asupra unui cuib schematic[15].

 Repartizarea (foto 10) inițială a compoziției cahlei din Cluj ne este sugerată de o altă placă de la palatul din Buda (foto 11), care înfățișează vulturi brandenburgici, din epoca lui Sigismund, din anii 1387-1408, combinați, pe diagonală, cu scuturi heraldice[16]. Placa din Cluj probabil că a avut o diviziune asemănătoare, pentru că cercul interior prezintă un diametru redus. Pe diagonală trebuie să se fi regăsit aceeași reprezentare a pelicanului, iar în celelalte două părți un alt motiv, rămas necunoscut. 

Corul bisericii evanghelice din Richiș (jud. Sibiu) (foto 12), poartă câte o cheie de boltă, una dintre ele fiind  împodobită cu acest simbol, aparținând secolului al XV-lea. Penajul este interpretat foarte schematic, prin linii paralele, se găsește în mijlocul unui decor de frunziș[17].

               Tot în cor se găsește nișa tabernacolului (foto 13). Posedă un timpan triunghiular, în mijlocul căruia se află relieful încoronat de o fială gotică cu fleron în vârf. Pasărea cu un  penaj bogat, se apleacă asupra cuibului puișorilor, încadrat de două rozete[18]. Relieful din tabernacol se datează în secolul al XVI-lea, o perioadă în care începe o altă etapă în prezentarea simbolului. Este intervalul în care premerge o mai mare răspândire și o înfățișare mai bine prelucrată.

Singura placă ceramică din acest secol realizată probabil în regiunea Sibiului este cea cu inscripția chirilică, din a cărei citire reiese numele românesc OPREA[19] (foto 14). Poartă cu cifre arabe data de 1581. Sub primele două litere ale numelui, în partea stânga, este o cruce subțire în relief, care poate avea numai rostul de înfrumusețare, sau poate fi un semn. În centrul plăcii este înfățișată o pasăre cu gâtul lung, cu aripile desfăcute. Penele sunt schițate cu mici reliefuri[20]. Ea pare a avea în cioc o hrană specială (vierme sau râmă). Piesa este destul de ciudată, pasărea, zisă pelican, are creastă, o coadă răsucită si bifurcată, picioare foarte lungi, cu pinteni și nu își atinge pieptul, ci ține în cioc hrana. Aceste elemente nu le găsim pe nici una dintre reprezentările simbolului tratat în această lucrare, de aceea ar putea să fie o interpretare a berzei sau a altui păsări. Eventual contaminată de reprezentările pelicanului.

            Tipul cel mai răspândit de cahlă aparține pieselor cu medalion central, în interiorul căreia se află pelicanul și puii, restul suprafeței fiind decorat cu motive vegetale mai mult sau mai puțin stilizate. Două piese se află în depozitele de la Deva și Hunedoara[21]. Ambele sunt datate din secolul al XVII-lea. Cahla placă din Deva (foto 15), păstrează aproape întregul decor, iar cea din Hunedoara (foto 16) numai partea inferioară. Cele două plăci ceramice, sunt identice, diferența este: doar orientarea pelicanului. Pe cahla din Hunedoara, pasărea este întoarsă spre dreapta, pe cealaltă pe stânga. Sunt mici triunghiuri reliefate, unul dintre această pare să reprezinte un vârf de săgeată a cărei tijă este paralelă cu capul pelicanului. Spre chenar sunt nervuri subțiri, iar cercul torsadat dublat de un alt cerc interior, marcat spre interior cu dinți de fierăstrău[22].

            O analogie de reprezentare este pe o lespede funerară, din Biertan (foto 17). Componentele lespezii au caracteristici foarte asemănătore cu plăcile reprezentate. Este prelucrată cu mare atenție și precizie. Pelicanul se află înconjurat de un medalion alcătuit dintr-un cerc format dintr-o cunună. În interior găsim simboluri ale bisericii reformate: o carte de rugăciune, un pocal, deasupra sa ostia, iar alăturea un ciorchine de strugure. Mai jos de aceste simboluri, există două cercuri concentrice, iar spațiul dintre ele este ocupat de o inscripție. În interiorul lor este reprezentat pelicanul. Pelicanul și puii sunt înfățișați în cuib, iar spațiul rămas liber este umplut cu decor vegetal. În ansamblu este o reprezentare foarte complexă, cu mai multe elemente, care ar putea să simbolizeze Împărtășania.

            Cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate, în curtea bisericii catolice din Zargen (foto 18) (jud. Sibiu) a fost găsită placa de sobă, aparținând secolului al XVII-lea[23], ce în partea superioară prezintă două inițiale: A și G.

             Pentru modul de redare a imaginii pelicanului analogia (foto 19) o constituie inițiala zoomorfă din Liturghierul Mitropolitului Ștefan[24]. Redarea sângelui, prin linii radiare, este identică.

            Ultima cahlă (foto 20) tratată în această lucrare a fost găsită în Curtea Domnească de la Târgoviște și se datează în anul 1649. În fața păsării este figurat un singur pui, ce își așteaptă hrana, iar în spatele acesteia, un ou, element pur decorativ sau poate simbol al regenerării și învierii. În același timp ar putea fi considerat simbol al speranței, așa cum apare și la Sfântul Augustin[25].  Identitatea păsării ce apare pe această placă este pusă sub semnul întrebării, deoarece nu se poate afirma cu exactitate dacă ea înfățișează un pelican. Există un element care ne face să susținem că nu s-au respectat regulile de reprezentare a pelicanului, chiar dacă ar fi vorba de o astfel de pasăre.

            Începând din secolul al XVI-lea, majoritatea motivelor imprimate până atunci pe cahle dispar, preferându-se cele vegetale și de tip tapet. Pelicanul va fi folosit în continuare, devenind în secolul al XVII-lea și mai frecvent. În bisericile reformate sunt interzise folosirea simbolurilor, dar această pasăre trăiește mai departe ca motiv decorative: unul rar, dar folosit cu mare frecvență.

            Spre exemplu îl găsim pe fața de masă a bisericii reformate din Kisnamény[26] (foto 21), pe blazoanele unor familii de nobili maghiari, cum ar fi: Dersi Petki (foto 22), Almády (foto 23), Barabás (foto 24),  și pe o stemă a orașului Szolnok (foto 25). Blazoane se regăsesc pe două cahle, una din Alba Iulia, iar cealaltă din Sighișoara. Prima dintre ele (foto 26), este împărțită în patru câmpuri, în colțul drept inferior fiind reprezentat schematic un pelican. În câmpurile din stânga jos și dreapta sus este reprezentat un animal fantastic, la fel de schematizat - foarte probabil un grifon[27].

            Cea din Sighișoara (foto 27) prezintă, o coroană din care iese o pasăre, care seamănă foarte puțin cu pelicanul, din nou lipsesc puii, iar pe nici o înfățișare nu găsim o interpretare asemănătoare a aripilor. Din acest motiv ne păstrăm rezerva în modul de identificare a păsării.

            În loc de concluzii, este de remarcat: orice motiv decorativ are o istorie care nu poate fi limitată la un anume suport (cahle în cazul acesta). Pelicanul nu a avut de cât în ultima parte (sec. XVII) o apropiere față de realitate animalieră reală. A prevalat mereu simbolul sacrificiului său.

           

            Imre Renáta

           

 

 

  


 

[1] Paraschiva V. Batariuc: Cahle din Moldova medievală secolele XIV-XVII, Suceava, 1999, p. 109.

[2] Ibidem, p. 109-110.

[3] J. P. Clébert: Bestiar fabulos. Dicționar de simboluri animaliere, București, 1995, p. 218-219.

[4] Jutta Seibert: A keresztény mûvészet lexikona, Budapest, 1994,  p. 262.

[5] Daniela Marcu: Cahle din Transilvania și Banat de la începuturi până la 1700, Bistrița, 2004, p. 21.

[6] I. Evseev: Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, 2001, p. 145.

[7] J. P. Clébert: op. cit., p. 218-219.

[8] Maria Golescu: Motive de animale în sculptura decorativă și semnificarea lor simbolică în arta religioasă, în BCMI, XXXVI, 1943, p. 36.

 [9]  Paraschiva V. Batariuc: op. cit., p. 109.

[10] Jutta Seibert: op. cit., p. 262.

[11] R. Bartlett: Körkép a középkorró, Budapest, 2002, p. 220.

[12] Kocsis Edit: A visegrádi királyi palota kályhái és kályhacsempe leletei, Visegrád, 1998, p. 8.

[13] Ibidem.

[14] Holl Imre: Középkori kályhacsempék Magyarországon II., în Budapest Régiségei, XII, 1971, p. 177. 

[15] Gh. Arion: Sculptura gotică din Transilvania, Cluj, 1974, p. 35.

[16] Holl Imre: Középkori kályhacsempék Magyarországon I, în Budapest Régiségei, XVIII, 1958, p. 228-229.

[17] Gh. Arion: op. cit., p. 51.

[18] Ibidem.

[19] B. Slătineanu: Ceramica românească, București, 1938, p. 88.

[20] Idem: Trei plăci de ceramică românească din secolul al XVI-lea, în Revista Istorică Română, V-VI, 1935-1936, p.187-188.

[21] Daniela Marcu: op. cit., p. 21.

[22] Danile Marcu, Gh. Petrov: op. cit., p. 97.

[23] H. Klusch: Zauber alter Kacheln aus Rumanien, 1999, p. 29, fig. 34.

[24] V. Simion: Imagine și legendă, București, 1983, p. 116.

[25] Maria V. Rădulescu: Cahlele medievale din Țara Românească secolele XIV-XVII. Teza de doctorat, București, 2002, p. 150.

[26] R. Várkonyi Ágnes: Megújulások kora, 1999, p. 47.

[27] Daniela Marcu: op. cit., p. 22-23.