Să ieșim din era Vătășianu și Drăguț

 


 

Vătăşianu a fost şi a rămas unicul profesor cu P mare al istoriei de artă transilvănene, dacă nu chiar româneşti. A rămas singurul, unicul şi neclintitul model pe care studenţii trebuie să-l emuleze, copieze, memoreze şi, nu în ultimul rând, aduleze de-a lungul frumoşilor ani de universitate. Nu putem nega contribuţia marelui om de cultură al timpului său, dar acest timp, privind din punct de vedere istoric, a cam... apus. După o jumătate de secol de la elaborarea marilor sinteze vătăşieniste nu mai este cazul să le reeditam fără a le reactualiza. Spre a oferi un mic exemplu formal, nu ştim câţi dintre studenţii Facultăţii de Istorie-Istoria Artei mai ştiu unde şi care este Oraşul Stalin sau, dintre exemplele terminologice, de pe băncile facultăţii ne tot întrebăm cum se puteau ascunde oştenii după creneluri sau cum arăta o boltă cilindrică. Dorim să tragem un semnal de alarmă, prin a menţiona că terminologia de specialitate s-a îmbogăţit şi în limba română şi, mai mult, cu multele sale merite, ca modelul metodologic, Vătăşianu este în sine depăşit. Credem că munca acestuia merita o continuare pe măsură, dar concordată la timpul prezent. Vremea marilor sinteze, peste epoci, ţări şi stiluri a fost de mult lăsată în urmă de mediile academice occidentale cu o puternică tradiţie în studiile de medievistică.

Modelul Drăguţ stă oare mai onorabil ? Măcar în dreptul său, cultul morţilor nu a atins dimensiunile comparabile cu cele ale lui Vătăşianu. Există vreo şcoală care să se revendice a-l fi urmat ? Poate că este mai sănătos astfel, oricum mult mai bine decât a-l adula şi a-i transforma opera capitală în Biblie.

Dar cum oare am fi putut depăşi fundul de sac, în condiţiile în care sunt pregătiţi tinerii viitori specialişti ? În România încă se memorează caracteristicile stilurilor, nume şi ani, când în fapt ar trebui pornit de la o solidă bază teoretică şi în special metodologică. În primul rând ar trebui explicată valoarea imaginilor, a documentelor artistice în general, ca surse istorice şi nu doar ca ilustraţii. Istoria artei se face la noi în biblioteci, imaginile utilizate sunt doar reproducerile din anii ’50, iar studenţiilor le lipseşte contactul direct cu obiectul de artă. Ar trebui apoi explicate avantajele, dar şi posibilele surse de erori generate de anumite abordări metodologice. La noi nu se prezintă alternative de cercetare tocmai pentru că încă ne aflăm în umbra marilor apuşi, dar şi pentru că nu păstram un contact direct cu alte istoriografii, nici măcar cu cele care par să dea semne că ar funcţiona, cel puţin în scripte universitare din România. Cu totul adiacent se prezintă principalele instrumente ale studiului iconografic, principalele instituţii şi centre de istoria artei, ca să nu mai vorbim de marile periodice şi publicaţii recente de profil. Cât priveşte istoria de artă românească, ea este decontextualizată prin necunoaşterea realităţilor Europei Centrale şi de Est.

S-ar putea să greşim, dar astăzi nimeni nu ar fi în măsură să susţină un dialog serios cu cercetători de istoria artei medievale din Europa. Se resimte, în egală măsură, nevoia acută a unei coordonări a cercetării de profil. Deşi, nu prea vedem pe cineva în stare să o facă.

O să încercăm să punem un umăr… TREBUIE SĂ NE LĂMURIM, ÎN FAPT, UNDE NE AFLĂM PE SCARA VALORILOR EUROPENE, ADICĂTELEA CINE (MAI) SUNTEM, DE UNDE (MAI) VENIM ŞI ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM. Căci, adevărul caragialesc se aplică şi aici: “o naţiune fără prinţipuri, adică va să zică că nu le are”.

P. Zamorcoji

9.05.2005