Ciobul care bate Piatra

 

 


 

 

 

 

Cineva cu oarecare spirit de observație, ar remarca îndată prezența aglomerată a unor relicve istorice medievale care zac mai peste tot, fără ca cineva să se emoționeze la vederea lor. Este vorba despre pietrele profilate. Dacă ar fi vorba despre niscaiva oale sparte, bucăți de fier ruginit sau oase, probabil că s-ar găsi, mai devreme ori mai târziu, vreun indignat care să reclame nepăsarea, neglijența, condamnabila irosire sau distrugere a patrimoniului. Dar, la pietre… ?

Cum este posibil așa ceva? Un ciob, ferotanie sau așchie osoasă, reprezintă mai mult decât un bloc cioplit? După câte se pare, așa ar sta lucrurile.

Să încercăm să vedem de ce.

1. Primul pas strâmb se face din facultatea de specialitate. Puiul de arheolog învață să venereze oala, dar nu i se spune mai nimic despre pietre (cel mult ceva despre topor, șlefuitor sau sceptru). În epocile preferate de către dăscălime, piatra dacică abia dacă are vreo istorie. În epoca romană, ar mai fi ceva. Vânate sunt cele cu inscripții, altele trec automat pe plan secund sau terțiar (seria de origine este destul de scurtă: ediculă, coloană, fronton, sarcofag). Dar, după vremurile clasice, pietrele nu mai dau nici un fel de tresărire. Pentru că aparțin unui domeniu prea special pentru a mai fi cu ușurință asimilat. Pentru că se consideră că ar fi prea destule pentru a fi adunate.

Nici puiul de istoric de artă sau de arhitect nu învață să iubească pietrele. Pentru că sunt doar „resturi” de ceva din care mai sunt lucruri în picioare; pentru că restaurarea componentelor arhitectonice și decorative istorice medievale este un mare „moft” de la Nistru pân’ la Tisa.

Tineretul este educat de către adulți. Dintre cei din urmă, parcă toți au orbul găinii: dascăli, preoți, arhitecți și cine se mai pretinde intelectual. Toți văd, nimeni nu pricepe! Sau ignoră cu bună știință.

2. Ignoranța naște și indiferența. Ca să afli ceva despre pietre ar trebui învățată istoria arhitecturii sau a artei. Dar, disciplinele medievale sunt într-atât de largi, încât măcar un curs special privitor la piesele de harnașament romane sau la materialele de construcție din alge sintetice și-a pierde locul în economia de timp a cursanților. Iată deci un alt motiv de înlăturare: problema este prea complicată!

Să facem un mic inventar al nedreptății, fără vreo ordine căutată:

 

Ciobul

PIATRA

Rezultatul unui vas

Rezultatul unei clădiri

Relevanță istorică minimă

Relevanță istorică majoră

Cantitativ nelimitat

Adesea unicat sau raritate

Produs comun

Produs de excepție

Mărturie a unui meșteșug relativ banal

Mărturie a unui meșteșug complicat și mai rar

Preț de evaluare scăzut

Preț adesea inestimabil

Folosință temporară

Folosință îndelungată

Destinație banală

Destinație socială semnificativă

Investiție de muncă minimă

Investiție de muncă deosebit de complexă

 

3. Un bine intenționat le-ar duce și la un muzeu. Dar este mult prea greu să le bage în buzunar sau vreo plasă. Ciobul încape ușor, bolovanul nu! Din șantiere arheologice ca cetatea Liteni (jud. Cluj), Cenad (jud. Timiș), unele pietre îngropate au fost lăsate în aer liber (primul caz) ori reîngropate (în al doilea). Cu atât mai rău, pentru pietre aflate deja la lumină! El nu este rodul transpirației vreunui arheolog, deci nici un motiv de simpatie pentru el. Ca urmare, bolovanul este condamnat la părăsire (vezi exemplele de la Cluj-Napoca – parohia romano-catolic㠖 foto 1, Ghinda – foto 2, Gilău – foto 3) și la riscul ca vreo vacă nătăfleață să-l calce/balige sau un pici preșcolar să spargă alune pe el.

Instituțiile care au, prin definiție, obligația de a deține patrimoniul mobil, închid ochii, se fac că le uită, reclamă lipsa transportorilor (mașini și oameni). Pentru toate, timpul și apa trec, însă pietrele acelea, nu rămân!

4. Chiar purtate la muzeu, aceiași oameni care iubesc prea mult cioburile, se iau cu mâinile de cap și încep să se căineze: „alt bolovan”? „unde-l mai pun și pe ăsta?” Cu volumul său, dă probleme de mutare, dar ocupă și spațiul depozitului și pe acela al sălii de expoziție. Acel bolovan seamănă cu un meteorit ori OZN, prin mesajul său istoric opac neștiutorilor prea numeroși. Deci, trebuie pus cât mai la spate, dosit sau, dacă nu se găsește loc, și sub cerul liber.

Drept urmare, lapidarele se fac greu. Majoritatea sunt chiar moștenite din vremurile anterioare „democrației populare”. Așa s-au petrecut lucrurile cu lapidarul cel mai bine structurat, de la Cluj-Napoca. Doar șirurile simple de pietre, de sub streșini, amăgesc pe vreun revoltat de tratamentul lor. Le putem cita, fără a face lista completă, a muzeelor din Alba Iulia, Deva, Oradea (deja semnalat pe site), Sebeș (foto 4). Când muzeul este mai mare, lapidarul are ceva personalitate; nu însă prin aranjamente sau valorificare. Numai că pietrele medievale se înghesuie la coada celor antice sau se folosesc, cum se întâmplă la muzeul din Cluj-Napoca, pentru a ține hangul unei galerii de artă cu vânzare (foto 5). Când muzeul are „nenorocirea” a se situa în preajma unui mare monument medieval, complicația este rezolvată și prin dispersia pietrelor. Motivația situării în locul de baștină, ascunde doar procesul lent de măcinare sau ciuntire în aer liber, la cheremul vizitatorilor prea activi (vezi Suceava, spre exemplu – foto 6).  

5. Și totuși, cineva le prețuiește și oferă bani pe ele. Sub ochii adormiți sau închiși ai României cu patrimoniu nepăzit, și pietrele istorice se scurg către zări mai sensibile. Au fost culese nu numai din sălbăticia ruinelor sau umbra construcțiilor refăcute, care nu mai aveau nevoie de ele, ci și de sub nasul muzetarilor indiferenți la inventare de piese nezăvorâte. Dacă un leu funerar, o inscripție romană sau o statuie medievală ajunge până la câteva mii de euro, de la ele, un ancadrament, ghizd de fântână, roată de râșniță, o cristelniță sau aghiasmatar, un baldachin, tabernacol, cheie de boltă, menou sau ogivă au prețuri proporționale. Le-au purtat și încă le poartă marile containere cu mărfuri en gross, cu șoferi comisionari inconștienți sau derutați la categoria „mărfii” traficate, apoi port-bagaje pline ochi de rufele murdare ale unor turiști aflați la sfârșit de vacanțe. Chiar zărite, vameșii noștri ar putea fi oare mai culți ori mai vigilenți decât păzitorii oficiali ai patrimoniului din muzee?

În noile patrii, pietrele noastre se montează discret ori ostentativ la vile noi, în grădini cu aspect istorizant, la colțuri de șeminee, pe console speciale, la pereți de livinguri, în capele moderniste sau colecții de hobiști care par excentrici doar în privirea urmașilor de daco-romani. Oricum, ei pot fi liniștiți pentru că le va rămâne neclintită piatra brută a Ceahlăului și Negoiului.

6. Ca să știm de ce ne putem despărți, la distanțe diferite de timp, vă oferim numai câteva mostre de pietre „fără valoare”:

statuie (Oradea, muzeu - foto 7) ceas solar (Cluj-Mănăștur – foto 8), cristelniță (Buia - foto 9), greutate de ceas (Merghindeal – foto 10), inscripție votivă (Cluj-Napoca, biserica parohială, foto 11), lespede funerară (Cricău – foto 12).

Mesajul nostru se încheie aici. De acum încolo, soarta pietrelor medievale poate fi altfel plânsă.

 

Adrian Andrei Rusu