Șantier studențesc

 

 

Importuri de vase ceramice central-europene în Transilvania.

Secolele XIV-XVI

 

 

 

 


 

 

 

Ceramica constituie cea mai mare parte a materialului arheologic rezultat în urma unei săpături arheologice. O caracteristică importantă a ceramicii este fragilitatea, însă ea poate fi înlocuită foarte ușor. Are funcții practice care îi determină forma și ornamentația. Oglindește foarte bine trecerea timpului, evoluția tehnologiei de producție și influențele schimburilor comerciale.

Transilvania a cunoscut o foarte schematică și sumară prelucrare a acestui material bogat și variat. Nici o lucrare de sinteză nu s-a făcut pe această temă, în schimb găsim preocupări parțiale care se ocupă cu acest material în diferite monografii, rapoarte arheologice și alte publicații.

Creșterea numerică a săpăturilor arheologice din marile centre urbane ne-a dovedit faptul că a existat în provincie și o ceramică fină, de import. Privitor la această categorie, cunoaștem mai bine ceramica din Moldova, unde cercetarea nu a neglijat prelucrarea ei și a fost conștientă de importanța sa social-economică. Dar, din păcate, și la ora actuală se menține părerea conform căreia ar fi fost ceramica „oaspeților” germani[1]. Potrivit unor opinii mai vechi, aceștia ar fi adus cu ei tehnologia necesară pentru producerea vaselor fine și tipuri de vase specifice lor. Dar elementele acestei categorii de artefacte apar și în locuri unde nu au existat „oaspeți”, cum ar fi, de exemplu, Târgu Mureș. Mai nou, datele ne demonstrează că ipoteza menționată mai sus trebuie reconsiderată, iar pe viitor se impune sugerarea unor răspunsuri cu privire la posibilitatea existenței unor centre de producție locală. Această veselă de lux apare în tot mai multe situri arheologice, una dintre piedicile aflate în calea realizării unor studii aprofundate fiind întârzierea publicării lor.

Lucrarea de față este o încercare de a clasa informații preliminare cu privire la locul de proveniență al acestor vase și, pe cât este posibil, indicarea analogiilor lor central-europene.

Un loc important în pătrunderea mărfurilor străine l-au avut drumurile comerciale interregionale și continentale, ce asigurau afluxul noilor tendințe și mode în plan local. Regiunea care influența în cea mai mare măsură cultura materială și spirituală a Transilvaniei era Ungaria centrală. Legătura cu Ungaria era păstrată prin mai multe rute, dintre care majoritatea se încrucișa la Buda. Acestea, ca și acelea care făceau legătura cu centrele de producție europene sunt, în general cunoscute și nu ar fi nevoie să mai insistăm asupra lor.

Fragmente de vase ceramice de import cunoaștem în Transilvania la Cristuru Secuiesc/așezare[2], Vințu de Jos/mănăstirea dominicană[3], Oradea/palatul episcopal[4], Cluj-Napoca/Str. 21 Decembrie[5]. În completarea materialelor deja publicate, aici se analizează și materiale inedite, recoltate din siturile de la Frumușeni/mănăstirea Bizere[6] și Târgu Mureș/cetate - amenajare din secolul XIV[7].

Dispersia locurilor de semnalare ne îngăduie să avansăm ușor ipoteza prezenței acestei categorii pe o arie foarte extinsă, în care deținătorii au fost mai ales instituțiile bisericești (episcopii, mănăstiri), nobilii și patricienii cei mai bogați ai orașelor (fig. 1).

În continuare, vom aborda succesiv, câteva categorii ale acestei ceramici speciale.

Săpăturile arheologice din anul 1874, de la Loštice (Cehia), au scos la iveală 140 de pahare învelite în smalț de sare, care le conferea o culoare stranie - brună amestecată cu mov -, iar suprafața lor era acoperită cu mici beșici. O caracteristică importantă a acestor vase este pasta din care erau lucrate, de o calitate inferioară, grosieră, degresantul fiind nisip cu multe pietricele. Silueta generală se subțiază spre baza vasului, iar unele au, chiar sub buză, mici mânere, în număr de șase până la zece (fig. 2 a, b după V. Nekuda - K. Reichertová, 1968). Descoperirea unui cuptor de ars ceramică, care conținea rebuturi de vase, a confirmat ideea producției în același amplasament geografic.

La mănăstirea Bizere (Frumușeni), de lângă Arad, s-a găsit un fragment de perete cu o toartă, dintr-un pahar de tip Loštice. Inițial a avut cel puțin patru tortițe, dacă nu chiar șase[8]. Un alt fragment de toartă de la un vas identic a apărut la Cristuru Secuiesc, într-o locuință datată în secolele XV-XVI, care a aparținut probabil unui om cu o situație materială mai bună[9].

 Analogiile acestor piese ne sunt oferite de regiunea Boemiei. De acolo s-au răspândit spre sud-est în toată Cehia[10], Slovacia, Austria și Ungaria, unde pahare de tip Loštice apar frecvent în cetăți, castele, orașe și chiar în mediul rural (Visegrád, Pomáz, Esztergom, Buda - 80 de bucăți, Székesfehérvár, Pécs, Muhi, Kanizsa, Mezőkovácsháza)[11]. Datarea pieselor a fost realizată de A. W. Molthein care, pe baza formelor, a stabilit utilizarea în intervalul secolelor XIV-XV. Cercetarea maghiară optează pentru secolul al XV-lea, deoarece cultura materială din perioada stăpânirii otomane nu mai înregistrează astfel de piese, ceea ce arată că în secolul al XVI-lea circulația lor a încetat.

Încă o particularitate a acestor vase, mai trebuie menționată. La Buda s-au găsit trei capace, care se potriveau cu aceste pahare/cupe, dintre care două imitau turnuri de cetăți (în stil gotic târziu), ceea ce ne dovedește faptul că olarii din Boemia se inspirau și din arta orfevrăriei - în care se reproduceau diferite elemente ale arhitecturii gotice (mijlocul secolului al XV-lea)[12]. Descoperirea acestor capace ne oferă explicația existenței mai multor caneluri la gura acestor vase, care nu puteau avea rol decorativ, ci funcțional. Ele trebuie puse în legătură cu capacele pe care aceste piese le puteau avea.

Un important centru de producție se afla pe teritoriul Hessei, la Dreihausen (Germania). Produsele sale constituie un alt tip special al ceramicii gotice. Din colecțiile europene, cunoaștem opt exemplare întregi și câteva fragmente. Cele mai multe sunt cupe ornamentale și se împart în trei grupe (fig. 3 a, b, c după Holl Imre, 1955). Prima grupă particulară constă din cupe de formă cilindrică, cu talpă ondulată, cu suprafața acoperită cu smalț brun-roșiatic și cu motive ștampilat în formă de tablă de șah. Sub buză apar fețe cu bărbi lungi, modelate cu mâna. Tipul doi are pasta și smalțul asemănător tipului întâi, numai forma lui diferă, are corpul zvelt, iar talpa vizibilă este modelată în șase lobi. Decorul ștampilat și fețele cu barbă rămân neschimbate, dar pe un exemplar sunt reprezentate și Sfintele Ecaterina și Barbara. Tipul trei diferă de celelalte ca formă, imită forma cupelor și prezintă inscripții pe talpă și pe montura de capac atașată de buză. Datarea acestor piese ridică întrebări, unii specialiști le datează în secolul al XIV-lea[13], alții la începutul secolului XV-lea[14]. În palatul regal din Buda s-au găsit numeroase fragmente de pahare, cupe venite de la Dreihausen. Pe baza datelor arheologice, cercetătorii au constatat că primele pahare de acest fel au ajuns în Ungaria în timpul lui Sigismund de Luxemburg (1384-1437).

Adrian A. Rusu a presupus existența unui fragment de pahar Dreihausen, în cetatea Oradea, pe baza decorului ștampilat în formă de V și pasta fină, cenușie, acoperită cu smalț maro[15]. Dar nu se poate spune cu certitudine, dacă într-adevăr este un pahar de import din Dreihausen pentru că s-a păstrat foarte puțin din vas (fragment dintr-o buză), iar din decor avem numai o singură bandă. Astfel, nu dispunem de indicii privind continuarea decorului pe întreaga suprafață a vasului. La buză apare o inelare ușoară, dar de obicei aceste pahare au pereții drepți și buza nu este separată de corp prin inelare.

O altă grupă semnificativă, foarte răspândită, este reprezentată de către ceramica de proveniență austriacă. Știm că în Ungaria este deja considerată un produs de masă, din cauza frecvenței cu care apare în săpături (fig. 4, după Holl Imre, 1955). Particularitatea acestor bunuri constă în pasta lor, care conține mult grafit, astfel încât culoarea vasului devine cenușiu-închisă sau, în unele cazuri, chiar neagră. O altă trăsătură distinctivă este forma buzelor, care sunt semicirculare. De obicei, pe buze apar diferite ștampile ale centrelor de confecționare (fig. 5). Ștampile au avut rolul de a autentifica și de a garanta calitatea bunurilor, fiind aplicate pe produse, care intrau în comerțul interregional. Primul care a clasificat, studiat aceste ștampile și, pe baza lor, a determinat patru centre de olari (Viena, Tulln, Passau, Ried), a fost același A. W.MM  Molthein[16]. Tot el a fost cel care a atras atenția cercetătorilor asupra posibilei existențe a altor centre pe lângă cele observate de către el.

La Târgu Mureș/cetate s-a găsit foarte recent un fragment al buzei unui vas de proveniență vieneză, având caracteristicile subliniate mai sus. Decorul este completat prin mai multe linii în valuri, sub gât. Această piesă este momentan singura din grupa sa, aflată în Transilvania.

Pe lângă vasele austriece de uz comun, au intrat în circulație și produse de lux, realizate în centre dezvoltate, care au depășit stadiul de producere pentru nevoile „bucătăriei”. Datorită perfecționării succesive a tehnicilor, acestea au ajuns la nivelul de a confecționa produse destinate aristocrației, care să concureze cu cele de sticlă sau din metal. Deocamdată cunoaștem două grupe semnificative. Prima grupă este alcătuită din cupe acoperite cu smalț verde plombifer și cu decor de tip „boabe de mure”, aplicat. Există o presupunere, după care, aceste cupe ar fi fost realizate de meșterii olari de la Enns. Nu există încă dovezi întru-totul convingătoare. Decorul pieselor de la Buda este asemănător, schimbându-se numai nuanțele coloritului și forma cupelor. Un singur fragment de toartă, dovedește că aceste obiecte au fost vehiculate și de către populația mai modestă. A doua grupă constă din piese decorate divers, cu trei piciorușe și având forma unui con de brad (fig. 6 după Holl Imre, 1955). Decorul acoperă toată suprafața vaselor. Se cunosc două vase de acest tip, ambele aflate la Viena. Din Ungaria există doar un singur fragment, aflat în palatul regelui Matia Corvin. Datarea acestor vase este încă problematică, rezultatele săpăturilor pledând pentru o încadrare undeva la începutul secolului al XVI-lea[17].

Decorul de tip „boabe de mure” este documentat la Cristuru Secuiesc pe câteva fragmente de ceramică smălțuită[18]. Printre acestea se găsește un fragment de gât de ulcior, din pastă fină, arsă la roșu, acoperit cu angobă albă și cu decor specific aplicat.

La Vințu de Jos, cu ocazia săpăturilor arheologice din arealul mănăstirii a ieșit la iveală un fragment de vas unic în Transilvania. Este vorba despre un fund de pahar cu trei piciorușe modelate în formă de scuturi secționate pe diagonală (fig. 7, după Adrian A. Rusu, 1998). Are pastă fină roșiatică, arsă uniform, cu smalț maroniu suprapus de mici sectoare de smalț galben. Pereții sunt decorați cu frunze în relief, cu suprafața marcată de o nervură principală și altele radiare[19]. Judecând după forma și decorul folosit (frunze în relief) ar putea fi o piesă de import de la Viena. A fost datată în secolul al XVI-lea.

În teritoriul mănăstirii dominicane de la Vințu a mai fost recuperat un fragment de picior de potir, decorat prin ștampilare cu mici steluțe și benzi de lut aplicate, ars la roșu și parțial smălțuit (fig. 8, după Adrian A. Rusu, 2002). Această piesă deosebită nu are analogii în Transilvania și până la ora actuală, nu a fost identificată nici în străinătate. Decorul complex, realizat prin tehnici multiple este bizar, nemaiîntâlnit până acum, fapt ce pune probleme în ce privește stabilirea zonei sale de proveniență. Autorul plasează piesa cronologic, pe baza altor artefacte bine datate, în secolul al XIV-lea[20], dar identificarea eventualelor analogii privind forma și decorul mai poate schimba această datare.

La Oradea, la Frumușeni și la Cristuru Secuiesc[21] apare, în materialul arheologic, și ceramica caolinică - mai ales fragmente de pahare – care, în parte cel puțin, ar putea fi și importată. În Ungaria sunt cunoscute centre de producție la Buda, Kőszeg și Székesfehérvár. Însă din lipsa de materiale și a unor probleme neclarificate, în această prezentare nu vom insista mai mult asupra lor.

Mai apar și alte tipuri de fragmente de ceramică fină, bine lucrate, cu ornamente ciudat combinate dar, din păcate, originea lor nu poate fi stabilită din cauza numărului redus și a stării lor fragmentare. Creșterea numărului săpăturilor arheologice sistematice și de salvare ne poate furniza în viitor informații prețioase referitoare la ceramica de import.

Cu informațiile care ne stau la dispoziție la ora actuală se pot enunța doar concluzii/constatări cu un grad ridicat de generalitate. Majoritatea acestor artefacte au ajuns în Transilvania prin intermediul comerțului, dar nu este exclusă nici posibilitatea de a fi achiziționată cu titlu personal, în timpul unor călătorii, de către unii nobili sau chiar răspândită prin cadouri. Datele arheologice ne arată că produsele central-europene au pătruns și în partea estică a Europei, iar unele forme și stiluri decorative au fost preluate și pe plan local.

 

Bencze Ünige

 

Bibliografie:

 

E., Benkő: A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Budapest, 1992.

Idem: Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban, în Erdélyi Tudományos Füzetek, 248, Koloszvár, 2004.

 -          Cetatea Oradea. Monografie arheologică. Vol. I. Zona palatului episcopal. Red. Adrian A. Rusu, Oradea, 2002.

O. Falke: Das rheinische Steinzug. 1908.

I., Holl: Külföldi kerámia Magyarországon (XIII.-XV. század), în Budapest Régiségei, XVI, 1955, p. 147-187.

M. D. Matei: Ceramica cenușie de la Suceava și unele probleme ale arheologiei veacurilor XIV-XV în Moldova, în vol. Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava, 1963.

A. W. Molthein: Beiträge zur älteren Geschichte des Hafnergewerbes in Wien und Niederösterreich, în Kunst und Kunsthandwerk, 1910.

V. Nekuda – K. Reichertová: Stűedovìká Keramika v èhechá a na moravì. Brno, 1968.

Adrian A. Rusu: Gotic și Renaștere la Vințu de Jos. Cluj-Napoca-Satu Mare, 1998.

Idem: Potirul de la Vințu de Jos (incursiune în decorul și utilitatea vaselor ceramice de lux medievale), în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 205-213.

 

 

 

 

 

 


 

[1]M. D. Matei, Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava, 1963, p. 134; E. Benkő, Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban, în Erdélyi Tudományos Füzetek, 248, 2004, Cluj-Napoca, p. 57.

[2] E. Benkő, A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája, Budapest, 1992.

[3] Adrian A. Rusu, Gotic și Renaștere la Vințu de Jos, Cluj-Napoca - Satu Mare, 1998, p. 56, 59, 140, 141.

[4] Cetatea Oradea. Monografie arheologică. Vol. I. Zona palatului episcopal, Oradea, 2002.

[5] E. Benkő, op. cit., 2004.

[6] Material inedit, nepublicat. Fragment oferit prin bunăvoința d-lui dr. Adrian A. Rusu, căruia îi mulțumim și pe această cale.

[7] Material inedit, nepublicat. Am primit informațiile de la colegii din Târgu Mureș, cărora le mulțumim și pe această cale.

[8] Material inedit, nepublicat. Fragment oferit prin bunăvoința d-lui dr. Adrian A. Rusu, căruia îi mulțumim și pe această cale.

[9] E. Benkő, op. cit., 2004.

[10] V. Nekuda, K. Reichertová, Stűedovìká Keramika V Èechách a na Moravì, 1968, Brno, p. 418-420.

[11] I. Holl, Külföldi kerámia Magyarországon (XIII.-XV. század), în Budapest Régiségei, XVI, 1955, p. 159.

[12] Holl, op. cit., p. 161.

[13] A. W. Molthein, Beiträge zur älteren Geschichte des Hafnergewerbes in Wien und Niederösterreich. în Kunst und Kunsthandwerk, 1910.

[14] O. Falke, Das rheinische Steinzug, 1908.

[15] Adrian A. Rusu, Potirul de la Vințu de Jos (incursiune în decorul și utilitatea vaselor ceramice de lux medievale), în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 138.

[16] Holl, op. cit., p. 163.

[17] Holl, op. cit., p. 163.

[18] Benkő, op. cit., 1992, tab. 62.

[19] Rusu, op. cit., 1998, p. 59.

[20] Rusu, op. cit., 1998, p. 57.

[21] Benkő, op. cit., 1992, tab. 66.