Alt tezaur (după care nu strigă nimeni) !

 


 

     Priviţi ce frumos arată coperta de alături[click aici]. Cartea dinlăuntru este scrisă în germană, aşa că o puteţi citi toţi cei care sunteţi emoţionaţi de istoria artei.

Mai există şi alt motiv serios pentru că v-o arăt. Volumaşul, de 236 p., în format A 4, pe hârtie cretată, cu 162 de ilustraţii alb-negru şi color, vă introduce în lumea celor peste 50 de piese de orfevrărie transilvană adăpostite astăzi în Muzeul Naţional din Budapesta.

*

Un adevărat tezaur, care nu s-a făcut ieri ! În spatele lui stă însă o poveste tristă, pentru care ardelenii ar avea toate motivele să “ne iubească”, pe noi, muntenii.

În Ungaria cea dinainte de Alba Iulia, multe comori ardelene s-au adunat, ca într-o curgere firească, în buricul ţării, unde era loc, bani şi oameni sensibili la frumos, istorie şi ce-o mai fi. Aurăriile pe care le vedem acum sunt doar o parte dintre cele multe care nu au fost cu dinadinsul ungureşti, ci transilvane. Iată, tocmai odoarele, fuseseră ciocănite, turnate ori ferchezuite de Hans şi Georg, Michael şi Peter, toţi neaoşi saşi ardeleni (cu care eu nu prea m-am avut bine, dar asta-i altă căciulă).

Drumul Budei şi Pestei l-au luat şi toate hrisoavele mai grozave care mai rămaseră după tătari şi turci. Şi uite aşa, Tezaurul era făcut !

După Marele Război, ne-am aşezat la masa păcii. Nu ştiu cine să fi fost, dar probabil nu român de-al nostru, care a scris în hrisovul cel de pe urmă, cu multe peceţi mari, că tot ce fusese transilvan trebuia musai (cum zice ardeleanu’) să se întoarcă la ţara sa. De ce zic că nu a fost român ? Pentru că toată ceata boierului Brătianu, care era atunci la cârmă, nu a băgat de seamă la articuluşu cela buclucaş de care vă scriu ! Aşa că, măi nepoţilor, un tezaur la fel de mare ca cela de care vă toţi căinaţi la Ursul moscovit, a rămas dincoacea, la ungurul cel năpăstuit. Li s-o fi făcut milă Brătienilor de sărmanii învinşi ? o fi avut orbul găinilor ? şi-o fi zis că nu ne trebuie chestii care nu sunt neaoşe ? Uite nu pot să ştiu şi pace ! Mă tot uitai să descopăr vreun înscris, din vremurile cele, poate-poate o-i pricepe de ce Tezaurul ăsta, de apus, nu l-o băgat nimeni în samă. Fără ajutor, cred că nici nu voi afla-o !

*

          Ce-o fost, a fost ! N-am plâns la vreme, degeaba or fost camioanele armiei române de vreo trei ori pe acolo, acum s-au bătut lucrurile în cuie ! Mândria lor, paguba noastră.

Vă scriu despre astea pentru că trebuie să aflaţi de ce ardeleanu plânge după istoria lui pe care nu o poate scrie decât numai cu uşile sparte ale Europei Mari. Degeaba stă la Dunăre, sub movila de pe care Sf. Gerard a fost zvârlit de păgâni, un conac care se numeşte ca la Ipoteşti, “Casă de cultură românească”, pentru că numai loc de scormonire cronicărească nu-i ! Multă vreme au păstorit acolo juruiţi de la Oblăduirea Ochii şi Urechile. Şi când mă gândesc cum merg de bine, Şcolile de toate limbile, în alte ţări care doar se amăgesc că ar avea vreun interes pe acolo, mă apucă groaza şi binecuvântez pe Dumnezeu că a dat ardeleanului răbdarea să înghită tot cei-i fac şi ce nu-i fac nepoţii mei din Cetatea de Scaun.

Ţepeş

(vânătorul de tezaure)