Dezgroparii

(Mică sinteză de istorie arheologică a Clujului)

 

 


 

 

 

Când sapi în pământ, îți iese, pur și simplu, o groapă. Dacă o delimitezi cu țăruși, o măsori, o fotografiezi și o desenezi, se numește secțiune arheologică. Dacă o interpretezi și o storci de mesaje, devine crâmpei de istorie…

 

Din 1974, Clujul și-a îmbogățit numele cu „Napoca”. În vremurile de atunci, deja cineva speriat de fantome ungurești, ar fi vrut să dea o tușă neaoșă și liniștitoare majoritarilor. Să se înțeleagă adică, odată pentru vecie, că orașul era un fel de loc sfânt al strămoșilor românilor. Numai că, nici atunci, nici până în clipa tipăririi acestor pagini, nimeni nu găsise Napoca dacică! Poate că nici această frază nu va face pe cineva să se frământe de emoție; poate numai de stupoare; eventual de ușoară revoltă. Adică cum? Locul în care se clădise dacismul științific, înregistrează un asemenea rateu de cercetare? Ei bine, asta este!

După daci au venit romanii. Au clădit un oraș adevărat. De la vicus, la municipiu, apoi la colonie, Napoca romană a fost, fără doar și poate, o realitate nu numai palpabilă, ci și una de performanță. Dar s-au terminat și romanii, clădirile lor s-au ruinat, bălăriile și vânturile au depus pături peste pilote de sol, iar printre colțurile de edificii s-a plămădit, tot în straturi legate de progresul istoric, orașul pe care îl moștenim astăzi.

Sub-caldarâmul centrului istoric este plin de Napoca romană și de orașul medieval, înlocuit cu cel premodern și modern. Cine vrea să le știe, trebuie să ajungă până la ele. Cum altfel decât prin săpare? Curiozitatea (= cercetarea deliberată) este una și se finanțează proporțional cu puterea societății, în schimb salvarea în fața construcțiilor noi, este o obligație europeană elementară care aduce în față termenii din familia cuvântului „patrimoniu”.

Tot înainte de reperul cronologic care a despărțit socialismul științific de capitalismul de tranziție, o instituție se întrona ferm în gestionarea arheologiei orașului: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Aproape implorându-și competitorii să se abțină de la săpături, el încerca atunci să obțină fonduri pentru a-și plăti salariile oamenilor și eventual, a mai brodi vreo acțiune muzeistică. Înțelegătoare, Universitatea „Babeș-Bolyai” și Institutul de Istorie și Arheologie al Academiei, s-au dat deoparte. Până la un punct, pentru că șefia celor trei firme a fost mereu concentrată în mâna unor universitari.

În etapa următoare, eliberat de patroni externi, muzeul a primit nervi și mușchi, instalându-se cu agresivitate la cârma salvărilor, devenite deja o afacere. Numai că, deși formal nume „mari” acopereau autorizațiile de cercetare, în/pe teren au ajuns fie preistoricieni, fie romaniști de calibru foarte mic (expresia este de-a dreptul politicoasă). Și în alte compartimente de activitate umană, ei se numesc, de obicei, „negri”, însă doar atunci când după ei rămâne ceva vizibil, prin istețimea biciuitorilor de la spatele lor.

La fertila vreme, istoria muzeului care își pierdea din ce în ce vocația pe care trebuia să i-o dea titulatura (de fapt concentrându-se pe epoci care nu aveau nimic cu Transilvania și pe terenuri de săpături care erau tot mai județene), s-a suprapus cu „epoca Funar”. Primarul cel apucat a ieșit în față, în calitate de „arheolog șef”, lăsând invizibilă linia de arheologi profesioniști care îi curtau casa și îi hrăneau discursurile cu nuanțe istorice. Ce circ mediatic a fost servit atunci pe tema patrimoniului îngropat al Clujului este, în linii mari, cunoscut.

Primarul a plecat în parlament, directorii s-au schimbat și la muzeu, ba, în ultima vreme, monopolul de cercetare arheologică a perimetrului istoric a fost spart. Însă consecințele vor rămâne și, din păcate, sunt în bună parte, irecuperabile. Pe acestea le vom urmări mai departe.

Atenții au observat că angajarea oamenilor a fost, dintru-nceput strâmbă. Se trimiteau să recupereze comorile Clujului, arheologici specializați în epoci care nu existau în zona de cercetare ori, dimpotrivă, erau puși să sape lucruri de care nu aveau habar. Pentru că arheologia nu este medicină, s-a considerat că un arheolog „oftamolog” este bun și pentru a se ocupa de „ortopedie”. Nu murea nimeni, nu-i așa? Cel mult istoria orașului…

Cel mai grav a fost și mai este încă, atunci când un romanist sau preistoriciean este pus să cerceteze evul mediu și perioada de după el. Pentru că Universitatea din Cluj-Napoca nu fabrică specialiști pentru această ultimă epocă. Ei se plămădesc în România după rețete medievale, de breaslă (furatul meseriei, în trena maeștrilor). Deci, dacă este dominat de bunul simț, până a ajunge la Napoca cea înhumată, un arheolog încălțat cu misiuni pe care nu le cunoaște, adună și consemnează tot ceea ce este așezat peste ea (adică mai mult de jumătate din grosimea straturilor de săpătură!), dacă este un nesimțit, disprețuiește tot și taie ca-n brânză, aruncă el ori închide ochii la lopețile zilierilor. În România tuturor posibilităților, arheologul nu are aliniat juridic pentru categoria „distrugător de patrimoniu” ori „malpraxis”.

Dezinteresul a creat și portița (? Nu știu dacă diminutivul este sau nu corect) evaziunilor. Normal că te-apucă greața când dai de cahle și tu iubești doar terra sigillata! Dacă te-ai înțeles cu beneficiarul, arheologul abia dacă te vizita. Este suficient să amintesc cazul din urmă, al marilor supermagazine din hotarul Floreștilor: dispuse în aliniere de un singur șir, pe sub unele dintre ele, drumul pietruit roman nu a existat niciodată, pe sub altele este săpat acum cu lingurița și periuța de dinți. Cazul pare a avea nuanțe penale, dar încă presa locală nu a răsunat de indignare.

Cu asemenea purtători de șpaclu (principala sculă a arheologului), nu este de mirare că rezultatele de cercetare au luat contururi de caricaturi. Pentru câteva zeci de milioane încasate, 10-15 pagini sunt de ajuns pentru aruncat în fundul unei arhive. Mai are cineva nevoie de ele? Consumatorii de cultură ar trebui totuși să trepideze pentru că, în dese cazuri (cel mai notoriu fiind Piața Istorică nr. 1), era vorba despre mânărirea banilor publici: un festin arheologico-masochist, cu notă de multe zerouri, achitat cu maculatură și absolut nimic altceva.

Rezultatul final este sintetizabil în felul următor: Napoca romană nu este delimitată topografic, nu i se cunoaște vreun cartier rezidențial sau religios, piața publică este sau nu la nord sau la sud de biserica Sfântului Mihail, nu avem informații dacă napocensilor le plăceau mai mult ediculele sau sarcofagele. Nimeni nu știe dacă, după retragerea împăratului Aurelian, a mai rămas vreo sămânță de roman pe aici; la fel nici dacă vreun barbar și-a legat calul de vreun miliariu încă vertical. După câteva zeci de ani de cercetări, după ciuruirea zonei istorice (vezi planul anexat), forțele științifice clujene nu au fost în stare să publice nici un volum serios despre Napoca romană. Cu alte cuvinte, am asistat la adevărate războaie pentru cele două Sarmizegetuse, pentru Roșia Montană, o să puricăm toate traseele viitoarelor autostrăzi, numai orașul de sub noi a rămas neinteresant. De ce mai purtăm cu fudulie și cognomenul de „Napoca”?

Începuturile medievale? După decopertarea „performanțelor” asupra unei epoci mult mai agreate, la ce ne putem oare aștepta? Ideea de „murdărire” cu impurități străine de români, a fost mereu în starea de spirit a intelectualilor intoxicați de o anume istorie, Funar a scos-o doar gregar la lumină. Dacă monumentele pot fi ungurești, și arheologia lor trebuie să fie identică. Este de mirare oare că abia dacă știm când s-a reluat locuirea statornică în oraș? C㠄Cetatea Veche” (poate traseul Napocii, poate prima fortificație medievală de piatră) este un kilogram de legende? Că nu putem înțelege de ce biserica parohială s-ar fi clădit în afara primelor fortificații de piatră? Nu avem habar cum arăta o casă ori stradă din secolul al XIV-lea. Nu avem nici cea mai vagă idee cu ce produse meșteșugărești uimeau clujenii pe nobilii și țăranii din jurul lor. Poate îndoctrinații aceluiași Funar ar fi fost interesați să citească plăcuțele de înmatriculare de la gâtul înhumaților din vechile cimitire, dinaintea celui Central (superbă pildă de egalitate și mixare prin moarte, pentru toți clujenii!). Același des-amintit muzeu și-a blocat total singurul lapidar medieval din Transilvania printr-o farmacie caritativă, iar acum mai vinde și picturi moderne pe muluri gotice. Dacă ar mai fi ieșit din gropi vreun ancadrament cu inscripție latino-germană, unde l-ar fi putut ascunde de furioși?

O ultimă pildă, care este de o tristă ironie. Din fundațiile blocurilor de la marginea de vest a actualului Mărăști, un simplu cetățean a adunat o roabă de materiale medievale. Nu le-a predat muzeului, în care nu avea nici-o încredere (seamănă a vox populi), sfidând legea, le-a păstrat ani în șir, până când un clujean mutat la Budapesta le-a publicat cu tot dichisul, în singura carte care se referă la arheologia medievală, a mult aglomeratului cu celule cenușii, îmbibate de istoriografie, oraș Cluj-Napoca!

În cinstea tuturor celor care au dus arheologia orașului la limita disprețului și desconsiderării, pentru bălăcărirea în politica de cocină, pentru prestația profesională jalnică de care poate fi ea legată, am inventat, pentru eternitate, un nou cuvânt românesc: „dezgroparii”!

 

Autorul acestor rânduri este arheolog și istoric. Se exprimă acum, în bună parte, la adresa breslei din care face parte. Poate numai datorită faptului că, ajuns în pragul vârstei a treia, a devenit mai conștient că nu vom ajunge nicăieri fără să ne dezgropăm pe noi înșine din mocirla în care ne-am complăcut. Pe asemenea baze este exclusă continuitatea!

 

 

Lista ilustrațiilor

 

1.      Planul centrului istoric, cu săpăturile efectuate în ultimii 15 ani

2.      Planul orașului istoric (după Irina Băldescu)

            3.   Uimiții dezgroparilor

Dr. Adrian Andrei Rusu

 

(Preluat, cu acordul autorului, din revista „Tribuna”, nr. 2, 2007)

29.01.2007