Cronica

Cronicii cercetărilor arheologice din România. Campania 2005

 

 

În modul cel mai neaşteptat, documentul-oglindă al arheologiei naţionale nu se prea bucură de cronici. Cauzele pot fi astfel văzute: dezinteresul general, dispreţul unora, incapacitatea altora de a-i vedea calităţile sau defectele, indiferenţa editorului însuşi de a-şi vedea judecate, altfel decât prin prisma autoevaluărilor, realizările.

Este cazul să îndreptăm lucrurile, altfel, poate sectorul din Ministerul Culturii şi Cultelor va trebui să procedeze în maniera despoţilor luminaţi, şi să reaşeze cu singurătate suverană, dacă găseşte răgazul necesar, dacă i se năzare că are lucruri de corijat, ori numai pentru a raporta activităţi noi, la finaluri de bilanţ şi promovare sau obţinere de Merite Culturale. Aceiaşi instituţie este plină de funcţionari publici şi, doar la vârf, cu politicieni. Din acest motiv, glasul specialiştilor ar trebui să-i fie necesar, pentru că ei reprezintă raţiunea lor de a exista.

Pentru locul de publicare, nu se poate proceda mai bine decât despărţind comentariile în două compartimente: a) generale; b) legate de arheologia medievală.

 

Generalităţile

 

Nu există ceva mai neuniform decât conţinutul sumarului. În colectivele de cercetare (sau de autori?) apar de-a valma arheologi, restauratori, desenatori, studenţi, prieteni (vorba unui celebru dramaturg: „... soldaţi, curteni, popor”). Găsim de toate, de la rânduri strict informative, la adevărate articole; de la texte fără note, la altele cu note minimale, note ample, bibliografie, note şi bibliografie; cu sau fără rezumate; materiale în întregime în limbă străină; sunt abreviate doar instituţiile, nu şi publicaţiile utilizate. Despre ilustraţie: toată pusă la final, niciodată obligatorie, când minimă, când amplă, când jenant de proastă, altădată doar ilizibilă din cauza hârtiei transparent de subţire.

Lăsaţi în libertatea lor, autorii dau aproximativ ce le taie capul: istorii lungi de săpătură, de când cazmaua arheologică a văzut situl lor drag, ne propun probleme de metodă sau oferă sfaturi, se dau interesanţi când nu prea au găsit mare lucru şi se simt obligaţi să justifice, dacă nu banii, măcar rămânerile din teren, alţii se plâng de vreme, de răutăţile vremurilor (ex.: „în condiţiile în care forţe obscure se străduiesc din răsputeri să dezmembreze România...”, p. 71), în stil sec şi telegrafic ori, dimpotrivă, dezvăluindu-ne în termeni căutaţi literari, propria surpriză de a fi găsit ceva la care nu se aşteptau. Cel mai tare sunt în suferinţă materialele mărunte (doar românul Valerii Kavruk dă şi numerele de inventar ale pieselor sale), deşi, dacă ne amintim bine, lista obiectelor descoperite urma să devină obligatorie după fiecare campanie arheologică, alături de copia raportului, documentele grafice (câte un plan şi profil la fiecare secţiune) şi fotografice fundamentale. Preferate sunt cimitirele, care dau pagini multe şi angajează puţin comentariile cu consecinţe istorice. Mai există apoi şi titluri care ating performanţa de a nu şti practic ce au în conţinut (obiective sau materiale nedeterminate cronologic). Este de-a dreptul ridicol să pretinzi rezumate în limbi de circulaţie, la nişte ... rezumate. Nu ne este de ajuns împărtăşirea între noi, a bune-relelor profesionale, trebuie să le facem publicitate în Europa?

Nu avem nici cea mai mică garanţie a faptului că ar fi vorba despre inventarul integral al cercetărilor din anul 2005. Deşi ar trebui să existe cel puţin evidenţe de solicitări de autorizări, nu s-a făcut vreo confruntare. Şi atunci? Este vorba doar despre Cronica disciplinaţilor sau a „bifanţilor” la „chemările” administraţiei?

Dacă descrierea noastră este acceptată, atunci realizarea este unică, nici o altă instituţie onorabilă din această ţară nepermiţându-şi luxul de a mai scoate în tipar ceva similar. Pentru că, automat, s-ar face de mândră-minune, şi-ar da cu firma-n cap ori ar oferi cea mai bună dovadă pentru demisia întregului Colegiu de redacţie, pentru incompetenţă. Însă, Cronica are funcţionari drept redactori! Deci ei înghit tot ceea ce li se oferă din afară şi apoi regurgitează fără să-şi pună problema efectului de bumerang pe care îl provoacă. Cineva, de la cântarul des-numiţilor funcţionarilor publici, are o prea bună opinie despre calitatea volumelor, continuând să le arunce pe piaţă anual, cu minime progrese de concepţie.   

Ce înseamnă acest lucru? Este foarte simplu: volumul este o încropire haotică, tocmai bună de a fi oglindă fidelă a unei maniere generale de lucru aparţinătoare instituţiei care îl publică. Un fel de mesaj către breasla arheologilor, prin care i se transmite: „cam asta este standardul pe care îl agreiem, urmaţi-ne, suntem buni de model!” Dar repetăm, mesajul acesta nu aparţine vreunui for de autoritate în materie, nici unui sindicat profesional, ci doar unor funcţionari de stat.

Stimaţi colegi, unde v-a rămas demnitatea? Renunţaţi la a fi nişte mârâitori de birouri şi îndreptaţi-vă şira spinării! Măcar atât puteţi şti că oamenii din ministerul public nu vă mai pot atinge. Cei mai mulţi dintre ei nu vă sunt şefi, nu vor avea niciodată de-a face cu doctoratele sau promovările domniilor voastre, financiar depindeţi de ei din ce în ce mai puţin. Ar fi prea greu şi prea mult să refuzaţi complicitatea la realizarea rebuturilor publicistice administrate de către aceiaşi funcţionari?

În condiţiile de disciplină statală în care am fost educaţi, ar fi fost oare imposibil să se impună reguli mai stricte de oferire a contribuţiilor din Cronică? Dacă rubricatura de bază a fost elaborată, atunci de ce nu şi reguli de conţinut, ilustrare, abreviere, rezumare?

Dacă privim înapoi în istoria acestei publicaţii seriale, atunci ar trebui să ştim că începutul ei s-a numit Materiale şi cercetări arheologice (cu abrevieri frecvente de Materiale sau MCA). A fost sub egida Academiei Române, atât timp cât ea s-a mai bucurat de oarecare respect şi până când, reţeaua straşnică de muzee locale nu a început să-şi arate pretenţiile de a fi băgată în seamă. Numai că aceiaşi plasă de tinere instituţii nu aparţinea Academiei, ci Ministerului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Când Academia nu a mai întrunit graţiile puterii, banii ei nu au mai permis nici publicarea. Culturnicii au spus: nu-i nimic, tipărim noi, dar aşa după cum ne place. Şi astfel, sub ochiul cenzor al unor tovarăşe de talia Tamarei Dobrin, Materialele au continuat, dublate de o altă manifestare, menită să-i ţină sub control pe arheologii prea intelectuali şi dispuşi să fugă definitiv peste Zidul chinezesc al Ceauşeştilor. La un moment dat, sesiunea a devenit mai importantă, un fel de Cântarea Românei a arheologilor.

Ce s-a întâmplat după 1989? Academia şi-a revendicat brandul titlului, refuzând, pe bună dreptate, să supervizeze în continuare ghiveciul tipografic la care se ajunsese. Dar, nu mai era pe poziţiile de forţă de odinioară, aşa încât, noii culturnici le-au dat academicilor mapa cu titlul vechi sub braţ şi au inventat, doar pentru ei, Cronica. Dar „continuitatea” a fost şi mai acerbă în perpetuarea Cântării României a Arheologilor din România. Zeci de oameni erau convocaţi într-un maraton imposibil de scutit de redundanţe, cu nenumărate probleme de ordonat comunicanţi şi comunicări, cu mobilizări de fonduri demne de cauze mult mai bune, în care se făcea şi ceva ştiinţă, dar şi mari sărbători bahice menite să marcheze jubilee de prietenie, revederi simple sau noi „meciuri” politiceşte cuminţi, la un an distanţă. În comun se mai aplaudau doar discursurile funcţionarilor şi ale unora dintre membrii Comisiei Naţionale de Arheologie. De alegeri pentru reprezentanţii arheologilor nu a mai fost vorba, ei s-au lăsat numiţi după gradul de obedienţă ori complicitate la ideile cele proaspete şi puternicii momentului. După ministerul lui Ioan Caramitru, democraţia murise în braţele fostului bun tovarăş Ioan Opriş.

Parcă contrazicându-se cu principiul naţional „să moară capra vecinului”, nimeni nu a avut, se pare, decenţa să întrebe: de ce numai arheologii se adună aşa de monstruos şi consecvent, de ce nu şi toţi ceilalţi păstoriţi de Minister? Adică, etnografii, istoricii, numismaţii, bibliotecarii, istoricii de artă. Şi nu pe subiecte anume, ci toţi laolaltă, etnograful folclorist, cu specialistul în împletituri şi cioplituri, cel care se ocupă de tehnicile populare, laolaltă cu expertul în icoane; istoricul artei preistorice, lângă exegeţii academiştilor; bibliotecarul de la raftul de mucava al Căminului Cultural din Ţigăneşti, cu gestionarul cărţii de ebraică veche de la Colecţiile Speciale; toţi, la fel ca arheologii, să „facă ceva ştiinţă, mari serbări bahice, aplauze etc.”.

Dacă s-ar fi făcut vreo comparare, dacă s-ar fi tras vreo linie de socoteală, răspunsul ar fi venit net: în forma în care funcţionează, actuala „Cântare a României” a Arheologilor este o inutilitate costisitoare. La asemenea „bal”, o „partitură” similară – Cronica, adică. Astăzi cele două „mari realizări” sunt indisolubil legate şi constituie mândria raportărilor anuale de la unul din direcţiunile Ministerului.

Pentru ca circul să fie circ, pastilele de câte un sfert de pagină sunt agreate drept „lucrări ştiinţifice”, în baza cărora se poate obţine şi promovarea de la arheolog debutant, la expert. Ce for ştiinţific v-a conceput sau încurajat astfel de echivalări, domnilor funcţionari publici?

Nu pledăm aici pentru măturarea din peisaj a acelor două creaţii; doar pentru radicala lor reformare. „Cântarea României” se poate sparge rapidissim în câte două-trei sesiuni anuale mult mai mici, agreate pe baza de proiecte, adunându-i doar pe arheologii specializaţi pe anume compartimente de activitate, în urma cărora să răsară volume cu valoare de diamante. În timpul acesta, Cronica ar putea rămâne o foarte utilă pagină web, mereu curăţată, îndreptată, uniformizată. Împărţirea aporturilor ar trebui să urmeze calitatea contribuţiilor, epocile sau provinciile, nu vărsarea la grămada alfabetică. Unul dintre corifeii Comisiei Naţionale de Arheologie (care, pe câte se pare, nu are de formulat nici un reproş sau sugestie de mai bine produselor Ministerului Culturii) ar trebui responsabilizat cu o funcţie de redactor responsabil şi plătit pentru performanţă. Este suficient dacă am privi la vecini (nu prin delegaţii de personal, ci tot pe web) să vedem cum se descurcă ei în capitolul cu pricina. Va deveni transparent că este loc de mult mai bine şi, iarăşi avem dreptate!

Nu vom revendica niciuna dintre aceste idei în contul vreunui drept de autor. Dacă vreun şmecher din aceiaşi instituţie căreia îi dăm sugestii şi-ar însuşii vreuna, chiar şi contra unui premiu anual gras, vom închide ochii pentru binele public...

 

Probabil că funcţionarii-editori nu şi-au pus problema învăţămintelor pe care le pot extrage din sinteza indicilor. Dar, pentru înţelepţii într-ale politicii culturale, ele au semnificaţia unor anchete sociologice. Acestea din urmă conduc lumea către mai bine. Lumea normală, nu cea debusolată sau a timoraţilor conduşi de caporali olteni!

S-ar putea găsi, întâi de toate, întrebări neliniştitoare. De ce nu se înregistrează nici o singură săpătură de salvare în Banat, şi doar câte una singură în Dobrogea, Crişana şi Oltenia? Moldova stă aproape la fel de rău (cu doar trei salvări). Nici supravegherea nu stă pe roze: topul invers este în Banat (0), Oltenia (1), Muntenia (4), Crişana (5). Există vreun inocent să-şi închipuie că bănăţenii stau cel mai rău cu dezvoltarea teritorială, aproape la fel cu oltenii, şi nu se ating de realităţile de sub iarbă ori caldarâme? La fel de increduli am putea fi la adresa tăcerii groase care acoperă activităţile edilitare în oraşe istorice, cum ar fi Bistriţa, Drobeta-Turnu Severin, Lipova, Mediaş, Sebeş, Turda. Acolo nu este inactivitate, nu se sapă nici măcar pe ascuns, ci fără oamenii strict necesari, în veselă contradicţie cu legile patrimoniului.

Printre rândurile Cronicii se strecoară realităţi grave în care arheologii au ajuns prea târziu. Nimeni nu este responsabilizat. Rare sunt documentele care dezvăluie erorile care însoţesc politicile centralizate de cercetare-financiare. Unul dintre cele puţine poate fi totuşi citit în dreptul Jurilovcăi (vechiul Arganum). Peste tot, arheologii produc monumente istorice. Dar, soarta lor viitoare este rar împărtăşită prin reîngropări, consolidări, proiecte de restaurare cu suport financiar asigurat. Cât de naivi ne cred unii când ne povestesc că au plivit buruieni, au pus folii de plastic, rezemate de bolovani, peste ziduri... Dar peste doi-trei ani, când cercetarea arheologică se va fi isprăvit, cine mai repetă gesturile astea?

Fiecare volum nou demonstrează cifric că priorităţile patrimoniului arheologic provin din zonele cronologice cele mai apropiate de noi. Nici anul 2005 nu produce surprize: pe lângă cele 356 de obiective declarate „medievale”, ar trebui să le adăugăm măcar pe cele „romano-bizantine” (49), la care vom cumula şi numărul din epoca „modernă” (58). Din nou, cele mai multe şantiere ale patriei aparţin perioadei cronologice pentru care există cel mai mic interes de formare a specialiştilor.  

Nişte bine-intenţionţi ar fi scormonit imediat după adevăruri. Nu s-ar fi mărginit să le privească doar cu curaj, perpendicular la linia ochilor, ci ar fi cumpănit ce s-ar putea corija ori preveni. Ar fi obligat instituţiile culturale din subordine să caşte mai bine ochii la ceea ce se întâmplă în curtea lor, să capaciteze oameni de specialitate, nu ştergători de păianjeni la expoziţii, să angajeze contracte cu instituţiile de învăţământ superior, pentru formarea unor specialişti necesari, nu doar dintre cei doriţi de sentimentalii de la catedre. Ceva în genul, ai aici banii ăştia, vreau 10 specialişti arheologi sau arhitecţi în monumente istorice, în termen de patru ani, pentru care fac contracte de angajare pe cinci ani sau, dacă se tem de figurile de „guru” din aceleaşi catedre, care stau paşale şi în Comisia Naţională de Arheologie, să spună aşa: uite 10 burse directe pentru programul individual de formare a aceloraşi specialişti.

Dar, probabil că a dormi pe-o ureche este o stare concurentă cu neputinţa. Tot eu aş putea legăna somnul reprezentaţilor plătiţi din bani publici ai culturii din România, asigurându-i că, în curând, Poliţia de patrimoniu va începe să funcţioneze, iar arheologi medievişti se vor fabrica mereu, pentru România, peste pârleaz, adică la Budapesta ori la Chişinău. Câte unul va mai scăpa poate şi din universităţile de la Galaţi, Târgu Mureş, Târgovişte, Suceava... În ceea ce-i priveşte pe arhitecţi, ei nu vor avea nevoie de pregătire istorică, dacă vor avea firme cu obiect de activitate potrivit. Iar dacă „Transilvania Trust” este condusă de un inginer remarcabil de cinstit, ungur pe de-asupra, de ce să fie rău şi pentru ingineri?

Iată ce vă propun, ca atitudini simple şi generale, de viitor:

-    nu vă ambalaţi în a trimite Cronicii materiale elaborate care s-ar discredita în compania celor date peste cap şi doar întocmite pentru a se asigura continuarea primirii autorizaţiilor de săpătură;

-    refuzaţi să acceptaţi calificările care nu sunt oferite de cobreslaşi profesionişti, ci de către funcţionari care au cu totul alt statut şi alte exigenţe;

-    solicitaţi, fără menajamente, luarea de măsuri privind reglementări judicioase ale propriei profesii, ţinând cont de faptul că rămâneţi arheologi fie că veţi lucra la muzee ţinând de autorităţile locale, Ministerul Culturii, Academie, instituţii universitare sau firme particulare.  

Mai presus de toate, daţi de înţeles că aveţi ochi deschis asupra ceea ce se întâmplă cu „starea” şi că trebuie să conteze numai elita de merit a propriei profesii, recunoscută nu prin decizii, ci prin paginaţia publicată, fără cizma funcţionărească, de oricare tip ar fi ea.

 

 

Dr. Adrian Andrei Rusu


 

Perle alfabetice de Cronică

 

„absidă semicirculară” (p.132)

„baza profilaturii humusului” (p. 352)

„bazei (ţâţânei) teraselor” (p. 63)

„cahlă cu cap de călăreţ” (p. 168)

„categorii artefactuale” (p. 354)

„ceramică gotică” (p. 373)

„confecţionarea covatelor” (p. 391)

„donservarea primară” (p. 359)

„după calitatea betonului şi modul de reutilizare a blocurilor de provenienţă romană bănuim că avem de-a face cu subsolul unei clădiri de epocă austro-ungară” (p. 62)

„eliberarea unui certificat de eliberare parţială” (p. 64)

„fire de mătase din argint aurit” (p. 167)

„înfiltrare de tip stepic” (p. 359)

„însub talpa fundaţiei” (p. 364)

„materiale de construcţie cu caracter menajer” (p. 63)

„monedă bizantină ... identificată ca ... fiind prima monedă bizantină” (p. 364)

„mormânt acefal” (p. 84)

„mustăţi de mortar” (p. 92)

„nivelul sudic al cartierului” (p. 63)

„pivniţă cu carcasă de lemn” (p. 353)

„peste 40 litri de pământ” (p. 353)

„poziţie creştină” (p. 168)

„principelui Rakoczi II” (p. 326)

„printre cărămizile de podea a fost descoperit şi un element de pavaj” (p. 62)

„procedarea prin golire” (p. 65)

„răzuirea aplicată la adâncimea de...” (p. 353)

„semibordeie” (p. 394)

 „sugerau posibilitatea restrângerea perimetrului” (p. 64)

tegulae de certă provenienţă romană” (p. 60-61)

„stratigrafie firavă” (p. 177)

„unelte preparate” (p. 373)

„unitate de cercetare deschisă” (p. 353)

„viaţa urbanistică” (p. 63)

„zid de parament” (p. 84)

„zona deductibil centrală a umpluturii” (p. 353).

 

 

Dezastre de situri şi monumente medievale semnalate de Cronică

 

Cenade (jud. Alba) – biserica parohială. Prejudicii grave ale restauratorilor şi constructorilor scăpaţi de sub control. Instituţia responsabilă, căreia ar merita să-i fie retrase competenţele în materie, nu este indicată (p. 132).

Enisala (jud. Tulcea) – cetatea medievală. Gropi de procurare a lutului pe sit, făcute de către localnici; 200 m2 ai terasei sunt ameninţaţi a cădea în lacul Razelm (p. 153).

Focşani (jud. Vrancea) – suprafaţa fostei mănăstiri Sf. Ioan Botezătorul a fost săpată prin excavare neautorizată (p. 159).

Nufărul (jud. Tulcea) – cetatea bizantină. Distrugeri cu mijloace mecanice (p. 237).

Sibiu (jud. Sibiu) – turnul bisericii catolice. Săpături începute iniţial de către constructor, cu mijloace mecanice (p. 321).

Târgovişte (jud. Dâmboviţa) – săpătura arheologică realizată în anul 1962, de către Radu Gioglovan, la Biserica Roşie, nu a lăsat nici un fel de documentaţie (p. 361).

 

Culese şi consemnate de către O. Z.

 

 

 

 

 

17.02.2007