Arheologia medievală românească și problemele ei

II.

 

     Scriam in intervenția precedentă despre colapsul arheologiei medievale românești.... Deși nu imi place să recunosc – dar cui îi place în țara asta –, mare greșeală am comis. Nu că mi-am permis să vorbesc despre arheologia medievală, ci pentru că am considerat că este într-un colaps! Nu este într-un colaps și aceasta deoarece ca să existe un colaps ar trebui să existe o perioadă de evoluție ascendentă. Din păcate, trebuie să recunosc că nu putem vorbi de arheologie medievală în România ultimilor 20 de ani.

Spun aceasta cu toată responsabilitatea pe care pot să o am la ora actuală... nu prea multă, dar suficientă! Ca să vorbim de existența unei arheologii medievale ar trebui să putem vorbi de existența unui grup de arheologi care se ocupă intens și în baza unor programe de cercetare de ceea ce înseamnă arheologia medievală. De la Radu Popa încoace nu prea mai putem vorbi de programe coerente de abordare arheologică a unor probleme ale evului mediu din teritoriile nord-dunărene. Lipsa acestor programe a fost pusă prea repede și de prea mulți pe seama situației financiare, care are și ea un rol important, dar nu de prim rang. Cred, mai degrabă, că este vorba de o combinare a orgoliului personal cu o stare de lene (se poate citi și lehamite) în ceea ce îi privește pe arheologii ce declară că sunt arheologi medieviști – printre aceștia mă includ și pe mine. Ce înțeleg prin combinarea orgoliului cu lehamitea: realizarea unor cercetări arheologice punctuale (aproape în regim de proprietate inalienabilă) în cadrul cărora un arheolog își poate permite să fie cât de leneș, deoarece nu are a da socoteală nimănui, fiindu-i în același timp satisfăcut orgoliul că este coordonator (a se citi stăpân, feudal) al unei săpături. Astfel de situații am avut în ultimii 20 de ani și se pare că vor continua, dar, din fericire, într-o măsură mai mică, deoarece numărul acestor șantiere arheologice (a se citi feude) va scădea drastic în urma aplicării unor principii mai  mult sau mai puțin europene.

În toată această degringoladă, care a permis oricărui arheolog ce nu se preocupă de preistorie sau epocă romaă, să se declare specialist sau expert în arheologie medievală, disciplina în sine este dificil de apucat din prisma unor metodologii sau concepte, care să stea la baza pregătirii diferențiate a branșelor ce o compun. Din acest motiv arheologul medievist – sau pot să spun arheologul român, în general – este un fel de enciclopedist al mileniului trei, cu alte cuvinte, prarafrazându-l pe Socrate știe tot și nu știe nimic. Majoritatea coordonatorilor (feudalilor mai mari sau mai mici) de șantiere arheologice experimentează în limita cunoștințelor proprii și a bugetului avut la dispoziție, rezultatul fiind de cele mai multe ori exprimat într-un raport de săpătură steril și fără conținut real. S-ar zice că se uită faptul că obiectele sau construcțiile dezvelite sunt creații ale unor oameni, care aveau și ei racilele lor, care au încercat să-și modernizeze traiul inovând și adaptând, care.... care în ultimă instanță au trăit.

Spre exemplu... Tot auzim de săpături arheologice desfășurate în marile situri arheologice aparținând perioadei evului mediu (Cetatea Sucevei, Târgu de Floci, Oradea, Sibiu, Cluj, Alba Iulia sau multe alte șantiere de mai mici dimensiuni) dar cu foarte puține excepții au fost publicate rezultatele săpăturilor într-o manieră inteligibilă. Nu știm până acum care era viața într-o așezare rurală medieval㠖 din Transilvania, Banat sau Moldova -, pentru că nu avem o așezare medievală săpată integral (sau cel puțin nu este publicată). Nu știm care era viața într-o așezare cu caracter urban deoarece nu avem decât crâmpeie de informație provenită din săpăturile de salvare și acestea nepuse cap la cap. Se poate spune că suntem extrem de specializați în probleme de redactare tehnică a unor rapoarte sau de prezentare în stil matematic a unor rezultate generate de săpăturile arheologice. Când o să putem să oferim o imagine a lumii medievale din spațiul transilvan, bănățean, moldovean etc. și prin imagine înțeleg o prezentare care să înceapă cu tipurile de locuință și evoluția lor, cu regimul alimentar într-o așezare de câmpie comparativ cu una de munte, cu crâmpeie de viață cotidiană...., atunci o să consider că avem o arheologie medievală matură care își va putea permite sau nu să intre în colaps....

Deocamdată, noi arheologii medieviști suntem guvernați doar de un simț exacerbat al proprietății prost înțelese, ne limităm să domnim pe moșia noastră și eventual să mici și inofensive informații despre importanta cercetare  pe care o desfășurăm. Cred că în primul rând ar trebui dezvoltată o mai mare încredere unii în ceilalți, încredere ce să permită deschiderea unor colaborari reale și în acest fel putându-se crea o adevărată castă a arheologilor medieviști, din rândul cărora să se nască apoi acei metodologi sau teoreticieni fără de care nu este posibilă dezvoltarea.

 

Dr. Ioan Marian ȚIPLIC 

Bdul. Victoriei nr. 5-7

550024 SIBIU

email: ioan-marian.tiplic@ulbsibiu.ro

http://arheologie.ulbsibiu.ro