Arheologia medievală românească şi problemele ei

I.

            În ultima perioadă datorită unor evenimente care au bulversat lumea arheologică românească asistăm la o creştere a interesului pentru dezbaterea publică referitoare la probleme ale arheologiei româneşti. Intr-adevăr, ar trebui ca arheologii români să participe în mod activ la dezbaterea unor probleme legate de viitorul acestei meserii, în condiţiile încercărilor de aliniere administrativă – deocamdată - la cerinţele Comunităţii Europene. Din această perspectivă cele câteva probleme ridicate de dl. dr. A. A. Rusu pot constitui un bun punct de plecare pentru o dezbatere de mai mare anvergură, capabilă în final să ofere câteva repere pe baza cărora să se poată închega o serie de normative în arheologia românească.

           În acest context mi-am permis la rândul meu să fac câteva observaţii pe marginea unor întrebări lansate pe internet. În continuarea acestor remarci aş dori să mă refer la ceea ce eu numesc colapsul arheologiei medievale româneşti.

          Pornesc în demersul meu de la observaţia că de mai bine de 10 ani arheologia medievistică românească nu mai funcţionează decât prin pastişare ca să nu spunem plagiat. Se constată o acută lipsă de specialişti bine pregătiţi şi ceea ce este şi mai evident o lipsă a unor modele. Nu sunt adeptul mulării personalităţii ştiinţifice a fiecăruia după un anume model, dar cred că pentru o aşezare a evoluţiei ştiinţifice în manieră ascendentă cu toţii avem nevoie de modele, înţelese ca nişte ştachete. Învăţământul universitar, care ar trebui să ofere o bază a pregătirii potenţialilor arheologi, nu este în stare să treacă de problemele de care se loveşte în această continuă perioadă de tranziţie. În primul rând trebuie întrebat unde mai există învăţământ arheologic universitar în România şi abia apoi să căutăm deficienţe. Pe de altă parte în condiţiile în care din anul universitar 2005-2006 trecem la organizarea învăţământului universitar – a câta oară ? – pe noi criterii, nu prea mai este loc de specializare în arheologie decât eventual în cadrul programelor de masterat. Deficienţele majore a ceea ce în prezent se poate numi învăţământ arheologic universitar au la bază mai multe posibile cauze:

a.       lipsa unei suficiente finanţări de bază a pregătirii studenţilor;

b.      lipsa unor colaborări externe viabile care să permită un schimb de specialişti şi de studenţi;

c.       lipsa unor programe de învăţământ corelate la nivel naţional şi definitive pe baza cărora să se poată aborda specificităţile fiecărui palier din cadrul specializării istorie;

d.      lipsa de perspectivă pentru absolvenţi, datorată în mare măsură sistemului de gestionare a instituţiilor cu atribuţii în domeniul arheologiei (universităţi, institute de cercetare, muzee, direcţii de specialitate).

          Nu ştiu unde anume se mai are în vedere păstrarea specializării arheologie sau crearea unei grupe cu această specializare, dar pot spune că fără o susţinere financiară orice întreprindere în acest domeniu nu va avea ca rezultat decât crearea unor diletanţi pasionaţi de cercetarea arheologică. Bazele unei pregătiri temeinice se pun doar în cadrul unor şantiere arheologice şcoală, care, acolo unde există, ar trebui susţinute, în condiţiile în care dau şi rezultate. Un program de astfel de şantiere şcoală de rang naţional ar putea oferi baza de pornire pentru cei ce doresc să aprofundeze cunoştinţele teoretice dobândite în cadrul cursurilor.

          Dacă învăţământul universitar nu pare a fi în stare să scoată prea curând specialiştii de care a re nevoie arheologia medievală românească, nici alte instituţii nu sunt într-o situaţie mai fericită. Academia Română prin Institutele sale de cercetări reprezintă o altă capcană pentru un tânăr dornic de afirmare şi de a-şi îmbogăţi bagajul informaţional.

          Cercetarea arheologică este aşa de centralizat controlată încât s-a pierdut din vedere tocmai scopul pentru care au fost create Registrul naţional al Arheologilor şi Comisia Naţională de Arheologie şi anume de a superviza, în sensul urmării creşterii calităţii, cercetarea arheologică românească şi nu de a se transforma într-un organism birocratic guvernat de o logică proprie.

           Lipsa de orizont a arheologiei medievale româneşti este dată de o necorelarea ei la ceea ce există pe plan european, încă se gândeşte la mai toate palierele – personale sau instituţionale – într-o manieră ultranaţionalistă orientată în jurul expresiei ne suntem suficienţi, manieră care ne ţine departe de corelarea rezultatelor noastre cu cele din spaţiile geografice vecine.

           Degringolada existentă în arheologia medievală românească este în parte alimentată de lipsa unei coordonări unitare care să canalizeze cercetările în baza unor programe de cercetare capabile să permită corelarea rezultatelor cu cele din Polonia, Ungaria sau Bulgaria. Poate că această situaţie este întreţinută şi datorită faptului că, spre deosebire de celelalte paliere ale arheologiei, este deosebit de legată de politică, prin obiectivele pe care le cercetează: etnogeneza, contribuţia grupurilor etnice la istoria spaţiului nord-dunărean etc.

           Dacă urmărim publicaţiile româneşti constatăm că majoritatea studiilor legate de arheologia medievală sunt foarte tehnice, unele fiind chiar rapoarte de săpătură după modelul cercetări arheologice la… campania…, oprindu-se doar la prezentarea cercetării, a materialelor rezultate cu scurte trimiteri la analogii. Mai putem constata o totală lejeritate – ca să nu o numim altfel – în ceea ce priveşte responsabilitatea cu care sunt aruncate informaţiile, fără cea mai elementară analiză critică, o necorelare a informaţiilor punctuale obţinute în urma cercetărilor arheologice cu datele istorice cunoscute, fapt ce trădează, în mare parte, o lipsă de cunoştinţe istorico-documentare de bază.

           În ceea ce priveşte acurateţea săpăturilor arheologice nu sunt, datorită, cred eu unei insuficiente experienţe, cel mai în măsură să judec, dar nu este dificil de observat, din analiza studiilor publicate, că nu sunt respectate nişte norme elementare de abordare a unei cercetări arheologice: existenţa unei documentări în baza căreia să se facă planul de abordare prin săpătură a sitului.

          Se poate spune că este uşor să stai pe margine şi să arăţi cu degetul la ceea ce nu s-a realizat sau s-a realizat într-o manieră nesatisfăcătoare şi pentru a nu rămâne în categoria cârcotaşilor o să încerc să prezint într-o intervenţie ulterioară câteva posibile măsuri de asanare, pornind de la analiza unor situri arheologice. 

Dr. Ioan Marian ŢIPLIC 

Bdul. Victoriei nr. 5-7

550024 SIBIU

email: ioan-marian.tiplic@ulbsibiu.ro

http://arheologie.ulbsibiu.ro

(15.04.2005)