Spade medievale din colecţia Muzeului Judeţean Mureş

 

 


 

 

În depozitul de arheologie al muzeului din Tg. Mureş, printre piesele de armament se află şi câteva spade medievale inedite, a căror prezentare se va face în rândurile ce urmează.

Piesele propuse a fi analizate suferă de lipsa unui element comun sau caracteristic tuturor obiectelor similare găsite în spaţiul mai restrâns transilvan, dar şi în plan mai larg, central-european, anume: inexistenţa datelor referitoare la împrejurările de descoperire şi contextul arheologic al acestora. Singura spadă semnalată într-un studiu cu caracter de repertoriu, datată în secolul XIII-XIV, este cea de la Sâncrai (1)[1].

Loc de provenienţă şi stare de conservare. Două piese au fost găsite întâmplător, în cadrul unor lucrări de sistematizare a albiei Mureşului, de către un localnic din Sâncrai (jud. Mureş), fără a se menţiona alte date despre circumstanţele descoperirii. Acest aspect ne împiedică să stabilim cu precizie cauza ajungerii spadelor în pământ[2]. Alt exemplar a ajuns în depozitul muzeului judeţean de la Gorneşti (jud. Mureş), cel mai probabil din fosta colecţie aflată în castelul baroc a familiei Teleki din localitatea menţionată. O singură piesă a ajuns în colecţia muzeului fără menţionarea circumstanţelor descoperirii acesteia.

Două dintre spade (exemplarul de la Sâncrai şi cel fără loc de descoperire) s-au păstrat în întregime, celelalte sunt fragmentare, dar au putut fi întregite într-o oarecare măsură. Starea de conservare a unora dintre piese este extrem de precară şi ar necesita o intervenţie de restaurare cât mai rapidă.

Intervenţiile de pe suprafaţa spadelor (mai ales asupra lamelor) din timpul descoperirii, sau într-o perioadă ulterioară, au provocat distrugeri care nu se pot remania. În cazul spadei nr. 2 de la Sâncrai şi al celui de la Gorneşti nu se pot observa şănţuirile mediane de pe lame, chiar dacă ele trebuiau să fi existat cu certitudine.

Înainte de a trece la descrierea amănunţită a pieselor în discuţie, dorim să facem o precizare de ordin terminologic. Spada nr. 1 de la Sâncrai a fost menţionată de către Andrei Zrínyi[3], apoi preluată ca atare de Valeriu Lazăr[4], drept sabie medievală, acelaşi termen fiind utilizat în registrul de inventar pentru celelalte două arme. Este indiscutabil că armele au lama dreaptă, cu două tăişuri, motiv pentru care denumirea adecvată, folosită de altfel şi de către contemporani, este spada (spatha), care îşi are originile în antichitate[5], şi se deosebeşte clar de sabia cu lama curbată, având un singur tăiş, şi mânerul înclinat.

Descrierea pieselor:

1. Sâncrai (MJM, nr. inv. 6917);  Fig. 2 /a, b, c

Lungimea totală a piesei măsoară 117 cm. Lama s-a păstrat aproape în întregime, măsurând actualmente 89,5 cm, iniţial depăşea probabil 92-93 cm. Tăişurile sunt uşor convergente în aşa fel încât lăţimea lamei scade de la 6 cm sub gardă, la 4 cm în zona centrală şi 2,5 cm la capăt. Şănţuirea mediană observată are lungimea de 49,5 cm, lăţimea maximă de 2 cm, acoperă ceva mai mult decât jumătatea lungimii lamei. Tija mânerului are 21 cm lungime între gardă şi buton şi o lăţime care scade treptat de la 3,4 cm la gardă la 2,2 cm lângă buton.

Garda are extremităţile curbate spre lamă, lungimea de 19,5 cm şi secţiune rectangulară.

Butonul are aspectul poligonal cu colţurile rotunjite şi este plat, cu un diametru de 5,5 cm, şi grosime de 3 cm.

2. Sâncrai (MJM, nr. inv. 6916a/b);  Fig. 3 /a, b, c

Asemenea mânerului şi lama spadei a fost îndoită, ruptura actuală fiind cauzată probabil de încercarea descoperitorului de a o îndrepta. Nu ştim dacă îndoirea spadei s-a produs din considerente rituale[6] sau este rezultatul unor intervenţii ulterioare.

Lungimea totală a piesei este de aproximativ 110 cm.

Lama dreaptă, cu două tăişuri, ce converg de la mâner spre un vârf ascuţit, măsoară actualmente 72 cm în lungime. Lăţimea ei scade uniform de la 4,5 cm la gardă spre 3,5 cm la mijloc şi 3 cm la 2/3 din lungime. Mânerul este fabricat din aceeaşi bucată de metal ca şi lama, în prelungirea acesteia, tija măsurând 19 cm între gardă şi buton, lăţimea scade de la 2,7 cm la locul de fixare a gărzii, la 2 cm la intrarea în buton.

Garda este curbată, trasă spre lamă, cu lungimea de 19,5 cm şi secţiune rectangulară.

Butonul mânerului prezintă din faţă formă discoidală, iar din lateral un cilindru intercalat de două trunchiuri de con, deci se încadrează clar în categoria butoanelor discoidale. Diametrul butonului măsoară 5 cm, iar suprafeţele oval-circulare plate 4 cm, grosimea maximă fiind de 3,3 cm.

3. Gorneşti (MJM, nr. inv. 3138/3140);  Fig. 4 / a, b, c

Lama este lungă de 86 cm. Tăişurile lamei converg uşor astfel încât lăţimea de 5,5 cm măsurată la gardă să scadă la 4,5 cm spre mijloc şi 3 cm în apropierea vârfului.

Tija mânerului (ruptă) are o lungime de 20 de cm între punctul de fixare a gărzii şi buton, lăţimea sa fiind constantă, de 2,5-2,3 cm.

Butonul este străpuns de tija mânerului, care este bătută apoi la capăt până la îngroşare. Frontal, butonul are aspect discoidal, lateral arată ca un cilindru, din care evoluează în zonele centrelor celor două suprafeţe circulare, trunchiuri de con. Butonul este extrem de masiv cu înălţimea de 5,5 cm, şi grosimea maximă de 5 cm.

Butonul putea contrabalansa lama lungă şi grea, aducând centrul de greutate spre mijlocul lamei şi prin aceasta să asigure o impresionantă forţă de lovire cu ambele mâini.

4. Locul descoperirii necunoscut (MJM, nr. inv. 2874);  Fig. 1 / a, b, c

Lungimea totală a piesei măsoară 114 cm.

Lama, lungă de 95,5 cm, cu tăişuri uşor convergente, are lăţimea de 5,5 cm la gardă şi 3 cm în apropierea vârfului. Şănţuirea mediană poate fi observată pe aproape două treimi din lungimea lamei.

Tija mânerului are o lungime de 12,5 cm, spre buton lăţimea, acestuia diminuându-se vizibil.

Garda, lungă de 20 cm, are secţiune rectangulară cu colţurile rotunjite, spre extremităţi fiind uşor aplatizată.

Butonul are formă uşor ovală, discoidală, este masiv, având diametrul de 5,2 cm şi grosimea de 2,9/3,1 cm.

Încadrare tipologică şi cronologică. În ultimele decenii au apărut mai multe sinteze cu scopul fixării treptelor evolutive ale spadelor medievale din zona central şi est-europeană. Tipologiile închegate s-au bazat în marea lor majoritate pe criterii de bază formale. Astfel, butonul mânerului a ajuns elementul principal de departajare a diferitelor grupuri de spade medievale. Pentru teritoriul Transilvaniei s-a elaborat de către Zeno K. Pinter un studiu complex de tipologizare şi datare, accentul fiind pus pe tratarea pieselor în ansamblul funcţionalităţii lor prin toate părţile componente[7].

            Pentru spada fără loc de descoperire (4) cele mai apropiate analogii găsim la Hamba (jud. Sibiu) şi la Alba Iulia, încadrate de Pinter în tipul VIII b (Gm1f8), având o fixare cronologică mai restrânsă în intervalul de la sfârşitul secolului al XIII-lea. şi începutul secolului al XIV-lea[8]. O spadă asemănătoare a fost publicată şi de la Meseşenii de Sus (jud. Sălaj)[9]. Piesele analoage menţionate la tipul XVII din tabelul tipologic al lui Ruttkay au fost plasate cronologic în secolul XIV[10]. Piesa noastră se poate data prin urmare de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi secolul al XIV-lea (mai ales prima jumătate a acestuia).

Corespondenţe tipologice mai apropiate pentru spadele de la Sâncrai (1, 2) şi cea de la Gorneşti (3) nu am găsit. Cele mai multe paralelisme (în privinţa funcţionalităţii, a lungimii lamei şi mânerului) se pot depista în cazul pieselor de la Oradea de tip XI din tipologia lui Pinter, datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea – secolul XV[11]. Butoanele asemănătoare spadelor de la Sâncrai sunt încadrate în tipul J şi K de către R. E. Oakeshott în intervalul cronologic dintre anii 1290 şi 1480, lama însă este indubitabil de grupa a doua (subtipul XVIa) datată între anii 1350-1550[12]. Pieselor noastre sunt asemănătoare şi cele de tip XVIII în tipologia lui Al. Ruttkay, cu fixare cronologică în a doua jumătate a secolului al XIV-lea[13]. Unele dintre piesele analoage de la Alexandria au fost datate pe baza scrijelirii pe obiectele în discuţie a anilor de fabricaţie (1392, 1400, 1401) la cumpăna secolelor XIV-XV[14]. Câteva dintre spadele medievale târzii, cu fixare cronologică la sfârşitul secolului al XIV-lea, din colecţia Muzeului de Istorie din Budapesta reprezintă de asemenea paralele bune pentru piesele noastre[15].

În consecinţă pentru datarea pieselor noastre propunem intervalul de timp dintre a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea.

Concluzii. Din perspectiva funcţionalităţii armelor prezentate se pot elabora doar presupuneri privitoare la folosirea lor de către infanterie sau cavalerie. Particularităţile morfologice ar pleda pentru prima destinaţie, nu putem exclude însă nici varianta întrebuinţării lor de către cavalerie. Acest tip de spadă, pentru lovit şi împuns în priză dublă, are însă eficienţă mai mare în lupta de infanterie[16].

Lipsa vreunui indiciu preţios (semn de meşter, motive decorative sau tehnici de asamblare specifice) şi a analizelor (metalografice) de laborator împiedică orice încercare de a depista locaţia şi tehnicile amănunţite de făurire ale pieselor.

Spadele din colecţia muzeului reprezintă exemplare ale spadelor medievale târzii, de lovit şi împuns, cu lama şi mânerul lung (pentru o mână şi jumătate sau două mâini), masive, adaptate armurii grele din plăci metalice, întrebuinţată de către infanterie începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în secolul următor.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

Băcueţ-Crişan, Dan

Câteva piese medievale (arme) din Muzeul de istorie şi artă Zalău, în ActaMP, XXIII, 1.

Kalmár János,

Régi magyar fegyverek, Budapest, 1971.

Lazăr, Valeriu

Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Tg. Mureş, 1995.

Nicolle, David

Medieval Warfare Source Book I. Warfare in Western Christendom, London, 1995.

Oakeshott, Ewart R.

The Archaeology of Weapons, New York, 1994

Pinter, Zeno K.

Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV), Reşiţa, 1999.

Ruttkay, Alexander

Waffen und Reiterausrüstung des 9. bis zur ersten Hälfte des 14. Jahrhunderts in der Slowakei II., în Slovenská Archeologia 24, 2, 1976.

Zrínyi, Andrei

Repertoriul localităţilor din judeţul Mureş cu descoperiri arheologice din secolele IV–XIII e. n., în Marisia, VI.

 


 

[1] A Zrínyi, Repertoriul localităţilor din judeţul Mureş cu descoperiri arheologice din secolele IV–XIII e. n., în Marisia, VI, p. 146.

[2] Ipoteza cea mai plauzibilă ar fi îngroparea, ascunderea lor cu scopul de a fi recuperate ulterior sau depunerea lor rituală într-un complex funerar din apropiere. Există presupuneri cu privire la pierderea lor în luptă, în locuri greu accesibile (râuri, mlaştini); despre spade descoperite în fluvii sau râuri (Z. K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX-XIV), Reşiţa, 1999, p. 56, 159).

[3] A. Zrínyi, op. cit., p. 146.

[4] V. Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Tg. Mureş, 1995, p. 210.

[5] Z. K. Pinter, op. cit., p. 64-70.

[6] Spadă îndoită ritual (în asociere cu un vas şi oase umane) s-a descoperit la Sighişoara: Pinter, op. cit., p. 134.

[7] Z. K. Pinter, op. cit., p. 89-157.

[8] Idem, op. cit., p. 133-142.

[9] D. Băcueţ-Crişan, Câteva piese medievale (arme) din Muzeul de istorie şi artă Zalău, în ActaMP, XXIII, 1, p. 580-581.

[10] Al. Ruttkay, Waffen und Reiterausrüstung des 9. bis zur ersten Hälfte des 14. Jahrhunderts in der Slowakei II., în Slovenská Archeologia, 24, 2, 1976, p. 259-261.

[11] Ibidem, p. 148-150.

[12] E. R. Oakeshott, The Archaeology of Weapons, New York, 1994, p. 66; datare similară propune pentru spadele masive cu mâner pentru doi mâini: D. Nicolle, Medieval Warfare Source Book I. Warfare in Western Christendom, London, 1995, p. 190-191.

[13] Al. Ruttkay, op. cit., p. 260.

[14] Z. K. Pinter, op. cit., p. 150.

[15] J. Kalmár, Régi magyar fegyverek, Budapest, 1971, p. 60-62.

[16] Z. K. Pinter, op. cit., p. 149.

Győrfi Zalán

20.12.2006