„Am ajuns la sapa de lemn”


Expresia a fost îndelung utilizată pentru a marca o extremă a sărăciei. Puțini s-au întrebat însă care ar fi temeiurile reale ale acestei expresii. Era o mare catastrofă să deții ori să lucrezi cu o sapă de lemn?

Într-adevăr, cine mai dă prin ogradă ori livadă cu o unealtă atât de primitivă? Sapa, hârlețul ori lopata sunt din fier de o bună vreme. Atunci de unde vine expresia?

Tot medievistica ne scoate din impas. Ceea ce putem spune cu mare siguranță este că, a fost un timp, în care sapa era de lemn. Poate chiar în întregimea ei ori, poate mai des, doar în corpul ei principal. „A săpa” înseamnă a folosi două unelte complet diferite, doar în timpurile din urmă departajate clar: sapa are lama în unghi drept față de coadă, în timp ce hârlețul ori cazmaua, o are în prelungirea sa perfectă.

Două repere se conjugă pentru a dovedi realitatea Evului Mediu. Să apelăm întâi la imaginile epocii. Deși rare, reprezentările sunt elocvente: cea mai mare parte din unealt㠖 coadă și partea utilă, lată, erau din lemn, din metal era doar un manșon ascuțit, care îmbrăca terminația de introdus în pământ. Aceasta indiferent dacă fusese vorba de sapa propriu-zisă ori de cazma.

Imagini ca acelea de la Mălâncrav (jud. Mureș) (fig. 1), demonstrează că Transilvania folosea hârlețul cu ramă de fier încă în prima jumătatea secolului al XV-lea. Peste nici veac, pe altarul de la Mediaș (jud. Sibiu), săpătorii par să aibă doar unelte metalice (fig. 2), în timp ce în Moldova începutului de veac XVI, la Arbore, cazmalele sunt de lemn cu margini de fier (fig. 3).

Ca să marcăm concordanța vom cita și alte două cazuri. Prima este o reprezentare provenită tot din vechiul regat maghiar, respectiv din Slovacia (fig. 4), alta vine din Germania (fig. 5), unde alăturarea a două unelte face imediat diferența de material de confecție.

Ramele de unelte de săpat, fără să știm cu foarte mare precizie dacă erau sape ori cazmale, au apărut și în săpături arheologice. În curtea nobiliară de la Densuș (jud. Hunedoara), în secțiunea numită convențional S XXIV, a fost găsită rama de fier a unei sape ori hârleț din lemn (fig. 6). A fost o unealtă mică (l la bază 13 cm, h = 12,3 cm). Tăișul este divizat în două, sub forma literei Y, pentru a fi prins pe lemn. Fixarea s-a realizat cu două mici cuie, – păstrate și ele – introduse în semn contrar, la cele două extremități libere. Este una dintre puținele unelte de acest tip descoperite până acum în spațiul transilvan. Dimensiunile și locul de descoperire pot fi comentate în mod special, pentru aprecierea nivelului civilizației agricole care funcționa în Hațeg, la data respectivă. Întregul context al cercetării arheologice ne trimite către o datare în a doua jumătate a secolului al XV-lea[1]. Contextul local poate fi unul mai întârziat economic decât restul teritoriului.

Piele asemănătoare nu sunt numeroase. Fără precizarea punctului de descoperire este o piesă din județul Bihor (Cheșereu) (fig. 7)[2]. Drept urmare, datarea timpurie care a fost propusă pe seama ei (în preajma anului 1000), poate fi ușor pusă la îndoială. La Baia (Moldova) a fost publicată una asemănătoare, dată în secolul al XIV-lea[3].

Uneltele secolului al XVI-lea, ilustrate prin două piese arheologice inedite, scoase din cetatea Oradiei (fig. 8-9), dovedesc că perioada istorică de motivare a zicalei se terminase cel puțin în interiorul arcului carpatic. Uzanța trebuie să fi fost însă întârziată o vreme în Muntenia și Moldova, în așa manieră încât expresia, categoric populară, să răzbată până la momentul în care a fost consemnată de către limba literară.

Cu alte cuvinte, „sapa de lemn” este o trimitere directă la medievalitate ori, și mai explicit, către primitivism asociat precarității sociale.

 

Adrian Andrei Rusu

fig. 1

 

fig. 2

 

fig. 3

 

fig. 4

 

fig. 5

 

fig. 6

 

fig. 7

 

fig. 8

 

fig. 9


 

[1] Piesa a fost publicată de către noi în Arheologia Medievală, 7, 2008, p. 179, 211, fig. 24/d, 217, fig. 30/d.

[2] C. Cosma, Vestul și nord-vestul României în secolele VIII-X. d. H. Cluj-Napoca, 2002, p. 185, 559, pl. 222/2.

[3] Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV-XVII. I. Iași, 1980, p. 47, 168, fig. 16/6. O republicare recentă în vol. Europa necunoscut㠖 comori din Bucovina. Suceava, 2007, p. 158.