Ferecături de cărţi medievale în descoperirile arheologice din Transilvania


Introducere. Articolul de faţă are ca obiect de cercetare o categorie de piese învăluită în anonimat în cadrul cercetării de specialitate românească, dar, într-o oarecare măsură, şi în cea străină. Articolul de faţă nu epuizează „lotul” de asemenea piese existente în depozitele muzeelor din Transilvania[1], dorim doar să semnalăm existenţa acestor artefacte în cultura materială medievală şi să schiţăm direcţiile de cercetare care se impun.

            Ferecăturile de cărţi pot fi studiate în două contexte. Pe de o parte ele apar în descoperirile arheologice în număr variat, în funcţie de categoria de sit cercetat. Fiind un accesoriu al unui obiect liturgic, cartea, doar în cazul cercetării bisericilor, ansamblelor mănăstireşti avem şansa să le întâlnim. O dată cu răspândirea culturii şi numărul cărţilor laice a crescut, astfel că pe lângă bibliotecile mănăstirilor şi persoanele înstărite se preocupau de îmbogăţirea bibliotecilor personale. Ca urmare, această categorie de artefacte pot fi descoperite şi în cazul cercetării reşedinţelor.

            Al doilea context de cercetare este mai amplu, oferind date complete privind întreaga legătură de carte. Este vorba despre manuscrisele şi incunabulele din biblioteci, cu legăturile păstrate mai mult sau mai puţin intact (Fig. 6).

Colecţiile de cărţi vechi au făcut obiectul unui număr mare de studii. S-a scris mult despre istoria legătoriei[2], au fost cercetate şi analizate manuscrisele şi incunabulele din biblioteci din întreaga Europă, rezultând studii ample sau mai modeste. Cercetătorii germani ocupă locul de frunte (şi) în acest domeniu. Până de curând, pentru determinarea legăturilor gotice germanice s-au folosit două lucrări de bază, ale lui E. Kyriss şi  I. Schunke-K. v. Rabenau.[3] În 2000 a apărut un nou catalog[4], în care, din punct de vedere al structurii, autorul a reuşit să valorifice avantajele primelor două.[5]

Majoritatea cărţilor vechi din bibliotecile străine au fost încadrate tipologic şi cronologic în grupe, pe baza caracteristicilor stilistice şi tehnice, fiind posibilă identificarea atelierelor de legătorie. Din motive necunoscute însă, accesoriile metalice au fost ignorate, în cel mai bun caz doar amintită existenţa lor, fără o descriere. În ultimii ani, în urma unor ample activităţi de restaurare a cărţilor, specialiştii (restauratori) şi-au îndreptat atenţia şi asupra studierii ferecăturilor. Fiind parte componentă a legăturii, acestea trebuie analizate ca atare. Trebuie menţionat, că ferecăturile nu se află întotdeauna pe legăturile originale. De foarte multe ori, erau îndepărtate de pe coperţile distruse, spre a fi refolosite. Alte ori, au suferit ele înseşi deteriorări şi au fost scoase pentru a nu afecta legătura. În orice caz, legăturile originale, cu garniturile metalice păstrate complet sau doar parţial, constituie singura şi cea mai fidelă sursă pentru cronologia acestora din urmă.

Ferecăturile de cărţi au constituit subiectul unor articole, scrise de cercetători străini. În acestea s-a realizat şi tipologia pieselor, provenite din descoperiri locale. Luate cronologic, acestea sunt două articolele ale cercetătoarei de la Budapesta, Irás-Melis Katalin, publicate în anuarul din Mainz, Gutemberg- Jahrbuch. Primul este publicarea descoperirii unui atelier de legătorie de secol XV, din apropierea palatului regal de la Buda[6], al doilea este un studiu dedicat unui tip de aplici din Ungaria secolelor XIV-XV.[7] Descoperirile de la Buda sunt reluate într-un articol mai detaliat, în care se recurge şi la o tipologie.[8] În alte două articole au fost realizate tipologiile mecanismelor de închidere a cărţilor, tot be baza unor descoperiri locale, din teritoriu german.[9] Nu avem informaţii despre astfel de preocupări în istoriografia franceză şi italiană, nu este exclusă publicarea unor asemenea descoperiri în revistele de specialitate locale, la care însă nu am avut acces. În orice caz, acestea nu apar ca referinţe nici în articolele enumerate mai sus. Apar însă două nume, din literatura de specialitate cehă, respectiv slovacă.[10] Ne exprimăm speranţa, că într-un viitor apropiat se va naşte şi o lucrare dedicată ferecăturilor de cărţi din Transilvania şi, de ce nu, chiar şi o sinteză tipologică a celor europene.

 

Ferecături de cărţi. Înainte de a ne ocupa de analiza ferecăturilor, dorim să prezentăm, pe scurt, istoria legăturii de carte.

            Despre legătură putem vorbi doar din momentul apariţiei codexului. Acest format se generalizează în secolul al V-lea, cea mai veche şcoală de legătorie fiind cea bizantină. La început, legătura se făcea după modelul dipticelor romane, din fildeş şi metal, cu incrustaţii de pietre preţioase. Acestea sunt legăturile de orfevrărie, realizate pentru evangheliare de către bijutieri. Apogeul acestor legături preţioase a fost epoca carolingiană şi romanicul, dar mai rar apar şi în epoca gotică. Numărul mare de exemplare păstrate poate fi pus pe seama faptului că erau mult mai rezistente decât legăturile de pergament sau piele, şi datorită valorii lor materiale ridicate, erau foarte bine păzite. Acest al doilea tip al legăturilor de pergament sau piele apare de asemenea timpuriu în Bizanţ, fiind numite legături  alla greca. Coperţile erau realizate din lemn, cusute de cotor şi acoperite cu piele sau textile, dotate cu butoane metalice şi închise cu nişte cureluşe din piele împletită.[11] În general, codexurile romanice aveau o structură asemănătoare, erau de dimensiuni mici, cu butoane metalice simple. Epoca gotică reprezintă momentul de schimbare în stilul legăturilor. Din secolul XIV legăturile de orfevrărie devin foarte rare şi se generalizează legăturile de piele, pe care erau în continuare montate ferecături metalice. Simplitatea aspectului exterior al cărţilor se datorează creşterii numărului de cititori şi laicizării culturii. Până în secolul XIII, cărţile din biblioteci erau închise în dulapuri (lat. armarium). În secolul următor apare un nou tip de mobilă: pupitrul înclinat, pentru citit (lat. lectrimum/pulpitum, Fig.  24).[12] Pentru a nu fi furate, cărţile folosite mai des erau prinse de acestea cu nişte lanţuri fixate de copertă, tradiţie păstrată până in secolul XVI. Aceste cărţi se numesc libri catenati (Fig. 22, 23). Populare erau şi cărţile cu legături moi, cu acoperământ de piele sau catifea, ce depăşea lungimea cărţii şi forma un mic săculeţ. Cu ajutorul unei agăţătoare metalice cartea era „purtată” prinsă de brâu. În secolul XV, datorită inventării tipografiei, producţia cărţilor cunoaşte o mare dezvoltare. Cărţile erau legate în atelierele editorilor, amplasate lângă tipografii, sau în alte locuri, după gustul cumpărătorului. Cu dezvoltarea comerţului cărţii, acestea erau preluate de către negustori în stare semifinită şi legate chiar de ei, ceea ce le asigura un câştig mai ridicat. În această perioadă au funcţionat ateliere de legătorie în majoritatea aşezărilor urbane, lângă universităţi şi reşedinţe regale, dar existau şi ateliere mănăstireşti. Secolele XVI-XVII, perioada legăturilor renascentiste, sunt considerate epogeul artei cărţii. Dimensiunile cărţilor au scăzut din nou, iar coperta de lemn a fost înlocuită de hârtie, ca urmare dispar treaptat şi garniturile metalice. Singurele utilizate în continuare sunt închizătoarele. În schimb, realizarea artistică a legăturilor de piele şi catifea a atins cote înalte, cele mai renumite fiind cele provenite din atelierele lui Maioli, Canevari şi Grolier.[13]

            Din punctul nostru de vedere, şi anume al ferecăturilor, epoca de apogeu îl constituie goticul, începând cu secolul XIV şi până în prima parte a secolului XVI, după care, aşa cum am arătat şi mai sus, acestea treptat dispar.

            Arheologia vine în completarea informaţiilor despre „soarta” cărţilor, părţile metalice find singurele care supravieţuiesc distrugerilor vremii. După cum am mai spus, în majoritatea cazurilor, astfel de piese sunt descoperite în cadrul cercetării mănăstirilor şi bisericilor. Primele aveau biblioteci, în care îşi păstrau colecţia de cărţi adunate de-a lungul timpului. În cazul bisericilor putem vorbi doar despre acele câteva cărţi liturgice, cu prezenţă obligatorie în dotarea lor.

            Ferecăturile de cărţi sunt accesoriile metalice ale legăturilor de cărţi cu copertă de lemn, montate cu scopul de a le proteja împotriva uzurii (Fig. 1). Puteau fi confecţionate din aur, argint, foarte rar fier, de regulă însă erau de alamă sau alte aliaje de cupru. Materialul folosit era determinat şi de tehnica în care erau confecţionate ferecăturile. În articolul nostru am inclus ferecăturile realizate din diferite aliaje de cupru, prin presare sau turnare.

            În Pl. I am enumerat şi ilustrat componentele unei garnituri complete. Prezenţa tuturor celor trei elemente nu este obligatorie, după cum nu este obligatorie nici asemănarea stilistică a componentelor. În majoritatea cazurilor închizătoarele sunt de un tip diferit, dar se cunosc situaţii, în care şi aplicele centrale şi colţarele diferă. Colţarele, însă, de regulă sunt identice.[14]

            A. Colţare. În general, colţurile unei cărţi sunt părţile cele mai sensibile şi predispuse deteriorării. Acest lucru este şi mai mult valabil în cazul volumelor legate în piele sau materiale textile. În Evul Mediu toate cărţile erau astfel legate, chiar şi manualele şi cărţile liturgice, folosite în mod regulat. Ca urmare, canturile erau îmbrăcate cu nişte piese metalice, în număr de opt, cu rolul de a le proteja. În timpul romanicului erau foarte simple, confecţionate din benzi în formă de „L”, braţele având lungime egală. Fixarea se făcea în mai multe puncte, cu ajutorul unor nituri. În cazul acestor piese decorul era minimal sau lipsea cu desăvârşire. În asociere cu colţarele, de data asta pe suprafaţa coperţii, erau montate nişte butoane (le vom trata mai pe larg la aplice). În secolul XV se trece la o formă mai elaborată, dar nu este abandonată nici precedenta, care, din punct de vedere al decorului, se va asemui goticului. Pe „Corvina de la Lövöld”, datată la 1468, se pot vedea asemenea colţare, decorate cu litere gotice, patru butoane simple în colţuri şi un buton central asemănător, dar cu marginea decupată în formă de crini.[15] Colţarul gotic este o îmbinare a colţarului în formă de „L” şi a butoanelor din colţuri. Piesa dobândeşte şi un important rol decorativ, astfel meşterii caută să le confere un aspect elegant, cu un decor corespunzător stilului epocii. De regulă erau de formă romboidală, deltoidă, cu vârful orientat spre centrul coperţii. Marginile exterioare erau îndoite pe cant, şi tot în această jumătate exterioară era practicată o ridicătură în formă de umbo, ce substituia butonul. Fixarea se făcea cu nituri, câte unul pe canturi şi un al treilea în colţul interior. De-a lungul secolului s-au dezvoltat mai multe tipuri şi variante ale colţarelor. Tendinţa generală este evoluţia spre un aspect dantelat, realizat prin traforări şi decupaje cu contururi foarte elegante. Restul decorului era realizat prin presare, ciocănire şi incizare, uneori chiar prin poleire cu aur. Sunt semnalate cazuri în care, între copertă şi colţar erau intercalate bucăţi de piele, hârtie sau material textil colorat, pentru îmbogăţirea aspectului decorativ al legăturii.[16]

Realizarea tipologiei[17] colţarelor şi aplicelor centrale este foarte grea din cauza numărului mare de tipuri şi variante. O primă împărţire pe grupuri poate fi făcută pe baza formei umbo-ului şi a decorului.[18] Colţarele şi aplicele din lotul de la Buda au fost grupate în patru mari tipuri. Primul este alcătuit din colţare cu decupaje interioare şi cu marginile interioare crestate şi cunoşte cea mai mare răspândire, mai ales în centrul Europei: Germania, Cehia şi Ungaria. Decorul constă dintr-un motiv vegetal principal plasat, pornind de la baza butonului şi orientat spre colţul interior, conturul acestuia fiind accentuat prin decupaje şi ciocănire În colţul opus se află butonul în formă de umbo. Spaţiile libere au fost umplute prin haşurări şi punctări, uneori apar şi alte mici elemente florale şi vegetale.[19] Considerăm că în funcţie de aceste variabile pot fi definite şi subvariantele acestei grupe. Astfel, un prim criteriu ar fi numărul decupajelor: două sau patru. Din punctul de vedere al umbo-ului se pot iarăşi deosebi două tipuri, în formă de trunchi de con sau emisferice. Primele, de regulă sunt înconjurate de un inel crestat, cele din urmă sunt simple sau au suprafaţa decorată în „reţea”, prin presare. Pe baza motivelor decorative secundare, din spaţiul din jurul butonului, amintim variantele cu frunze de stejar, cu motiv floral, sau combinate. Pe baza analogiilor, această primă grupă a fost datată în al treilea sfert al secolului XV. La sfârşitul secolului îşi fac apariţia alte tipuri, dar nu poate fi exclusă nici utilizarea precedentelor.[20] Apare mai ales pe legături provenite din ateliere din Nürnberg, unele datate în ultimul deceniu al secolului.[21] În cazul acestui tip se poate stabili cu certitudine existenţa unei garnituri complete. Aplicele centrale au un decor asemănător, motivul vegetal principal apare însă adaptat formei: în număr de patru, pornind dinspre buton şi orientate spre colţuri. Decupajul este prezent şi în acest caz. Închizătorile sunt de asemenea specifice, „de tip Nürnberg”[22]. Următorul tip de colţare de la Buda are corpul plin şi cele două margini interioare decupate, formând un şir de crini. Butonul prezintă o mare varietate de forme: conice, emisferice, trunchi de con etc. Decorul din jurul acestuia este deasemenea foarte divers, de la motive vegetale, florale până la litere. Cronologic se pot plasa la sfârşitul secolului XV.[23] Tot pe o legătură de la Lövöld se pot vedea asemenea colţare, în mod interesant însă, în faţa acestora au fost montate şi patru butoane circulare simple şi un al cincilea în centru. Pe legătură este presat anul 1478.[24] Am găsit exemple pentru o variantă intermediară între primele două grupe la la Pilis[25].

            Exemplarele din al treilea grup sunt, într-o oarecare măsură, asemănătoare celor anterioare, la fel şi integrarea cronologică. Marginile sunt în mod similar realizate în formă de crini, însă colţul interior prezintă o bombare. Decorul este mult mai simplu, constă din linii semi-circulare incizate, aşezate în jurul butonului ca nişte raze sau unde.[26] Foarte des cărţile sunt prezente în reprezentările iconografice din această perioadă, ca accesoriu obligatoriu al feţelor bisericeşti dar şi al persoanelor ilustre. Astfel arta vine încă o dată în sprijinul ştiinţei, fiind un foarte bun reper pentru datarea garniturilor de ferecături în a doua jumătate a secolului XV (Fig. 25, 26, 27, 28).

Într-o a patra grupă cercetătoarea a introdus câteva aplici dreptunghiulare, cu decor geometric şi vegetal. În cazul unora dintre ele trebuie să ne exprimăm dezacordul total, deoarece sunt mai degrabă aplice de centuri. Asemenea piese au fost descoperite în morminte, aparţinând unor garnituri întregi[27]. După părerea dânsei, aceste aplice au fost montate între colţare şi închizătoare, pe marginea coperţii.[28] Nu am văzut, până acum, nici o legătură cu asemenea elemente, putem admite o eventuală utilizare secundară a acestora ca şi aplice de cărţi. Descoperirea celor două categorii de artefacte în cadrul aceluiaşi atelier ridică o serie de întrebări privind destinaţia acestuia.

            În catalogul nostru avem două piese care aparţin primului tip. Ambele au decor absolut identic: patru decupaje, buton în formă de trunchi de con, înconjurat de frunze de stejar şi fundal haşurat.

1.      Prima a fost descoperită în judeţul Arad, la mănăstirea „Bizere” din comuna Frumuşeni (Fig. 2, 3). Decorul a fost realizat prin presare şi gravare, cu o execuţie foarte precisă şi fină până la cele mai mici detalii. Colţarul a fost descoperit într-un strat de arsură, de sub ultima podea, amenajată în zona refectoriului. Asemănător monedelor, constituie un foarte bun element de datare post quem, după mijlocul secolului al XV- lea.

2.      Piesa din muzeul de la Oradea (Fig. 4), cu loc de descoperire necunoscut, a fost desenată de către Dl. A. A. Rusu şi oferită spre studiu nouă. Decorul este identic cu cel al primei piese, doar dimensiunile sunt diferite: colţarul de la Oradea este puţin mai mare şi are butonul mai masiv.

În săpăturile arheologice acest tip de colţar este cel mai frecvent, avem analogii la mănăstirile de la Pilis[29], Vértesszentkereszt[30] şi cetăţile de la Eger[31], Somogy[32] şi în multe alte locuri.

            Următoarele două piese din catalogul nostru nu pot fi incluse în tipurile prezentate mai sus.

                 3. Colţarul de la Tg. Mureş[33], provenind din zona mănăstirii franciscane (Fig. 5), prezintă unele asemănări cu piesele din prima grupă. Are două decupaje interioare, în formă de semilună, dublate pe partea concavă cu mici linii incizate. Marginile interioare ale colţarului, sunt în mod asemănător crestate. Din punct de vedere al ornamenticii însă rămâne cu mult în urma celor din prima grupă. Pe marginile exterioare s-au incizat câte un rând de linii, după care o linie incizată continuă cuprinde într-un chenar restul suprafeţei. Butonul are formă lobată, asemănătoare unei flori în relief. În colţul opus se află un alt buton, puţin mai aplatizat. Acest tip modest nu este foarte răspândit. O variantă combinată al butonului de acest fel cu decorul de tip I  este reprezentată de o piesă din castelul de la Ozora.[34]

                 4. Apartenenţa la această categorie de piese a fragmentului de la Oradea nu este foarte sigură (Fig. 14). Este un colţ, cu una din margini perlate, cu decor format din cercuri simple şi concentrice. Acest colţ este despărţit de o suprafaţă bombată, din care s-a păstrat doar o mică parte, de o bandă semicirculară crestată, asemănătoare celor din jurul butoanelor din prima grupă. În colţ este prevăzut cu un orificiu pentru fixarea cu un nit. Nu am găsit analogii pentru acest tip de decor.

            B. Butoane/Aplice. Aşa cum spus şi mai sus, butoanele sunt caracteristice perioadei romanicului, dar persistă până la sfărşitul secolului al XV-lea. În acest secol ele apar, în general, în combinaţie cu colţarele gotice în formă de „L” sau deltoide, unul singur în centru sau cinci. Rolul lor este de a proteja suprafaţa coperţii în contact cu mobilierul (pupitrul sau dulapul). În secolul al XV- lea apar aplicele centrale, cu decor gotic (Fig. 1). Şi în cazul acestor piese s-au dezvoltat numeroase variante. Forma lor este, de cele mai multe ori, pătrată, dar există şi circulare, în formă de cruce etc. La fel ca în cazul colţarelor, butonul este încorporat, dar de data aceasta se află în centru. Stilistic pot fi asemănătoare colţarelor, în acest caz formând o garnitură completă, însă nu este obligatoriu. În catalogul nostru avem reprezentate atât aplicele, cât şi butoanele.

                 1. Primul exemplar provine de la Vinţu de Jos (Fig. 7). Are formă pătrată, cu marginile crestate, iar în centru este prevăzut cu un buton în formă de trunchi de con, încadrat într-un chenar simplu. Decorul a fost realizat prin presare şi constă din motive vegetale şi vrejuri de stil gotic. Fundalul este acoperit cu haşuri în reţea. Piesa a fost fixată în două colţuri cu nituri. Acest tip de colţar este foarte răspândit, cu analogii de la mănăstirea dominicană din cetatea de la Buda sau în Cehia.[35] O piesă asemănătoare este şi pe singura carte păstrată din colecţia episcopului de Oradea şi Olmütz, Ioan Filipec (Pruisz), datată între 1481-1489.[36]

                 2. Tot la Vinţu de Jos a fost semnalată o a doua aplică centrală, de dimensiuni mai mici şi cu o perforaţie centrală.[37] În lipsa unei ilustraţii fotografice nu putem face o analiză mai detaliată.

                 3. Aplica de la biserica parohială de la Tauţ ( Fig. 9, 10) corespunde şi ea descrierii de mai sus. Are formă pătrată, cu marginea crestată şi în centru un buton perforat. Putem presupune că odinioară a existat şi o piatră semipreţioasă, introdusă în interiorul acestui buton, sau acest orificiu putea servi pentru fixarea pe copertă cu un cuie cu cap decorativ. Colţare asemănătoare, cu butonul perforat, au fost descoperite la abaţia de la Vértesszentkereszt, datate la sfârşitul secolului al XV- lea.[38]

                 4. Am lăsat la sfârşit o piesă cu totul deosebită (Fig. 13), provenind din cetatea de la Oradea. Este o aplică de forma unei minuscule gotice „A”, cu o coroană florală, realizată prin tehnica presării şi decupării. Execuţia este foarte precisă şi elegantă. Fixarea se făcea în patru colţuri, cu nituri. Datarea în secolul al XV- lea se poate face pe baza stratigrafiei.[39] Apartenenţa la grupul aplicilor de cărţi este pusă sub semnul întrebării de faptul că nu am găsit nici o analogie pentru această piesă. Apariţia iniţialelor pe aplici în general este foarte frecventă. Cele mai frecvente sunt I(sus) şi M(aria), dar şi iniţiala posesorului. Aplica putea fi montată şi pe alte suprafeţe. Din cauza dimensiunii destul de mari (5,7 cm înălţime) este puţin probabil să fi fost aplică de curea, dar putea fi montată de exemplu pe lada de zestre al unei tinere. Până la găsirea unei analogii, rămânem la varianta de aplică de carte.

                 5. Singurul buton de carte din catalogul nostru (Fig. 11, 12) provine de la Oradea. Acesta are formă hexagonală, al cărui centru a fost scoasă în relief, formând o emisferă cu 11 muchii. Ele se unesc într-o floare cu două şiruri de petale, plasată în centrul butonului.Şi aceasta este tratată în relief. Fiecare a două  latură a hexagonului este prevăzută cu un orificiu de fixare. Pe baza stratigrafiei piesa a fost datată în secolele XIV-XV. Analogii apar pe o copertă de carte de la Banská Bystrica, şi la Muzeul Naţional din Belgrad, aceasta din urmă fiind identificată drept cataramă de centură şi datată în secolul al XVII- lea.[40]

C. Închizătoare. Majoritatea cărţilor dispun de sisteme de închidere, care sunt de asemenea foarte variate. Apariţia acestora este consecinţa unui deficit tehnic: paginile şi coperţile erau atât de strâns legate, încât acesta ducea la deformarea cărţii.[41] O evoluţie a rolului funcţional spre decorativ se poate observa şi în acest caz. Ferecăturile constituie subiectul a două articole cercetate de noi. Primul este o tipologie, făcută pe baza studierii unor legături de carte germane, păstrate în British Museum[42], astfel ele constituie un foarte bun reper de datare. Al doilea articol este un studiu comparat al unui lot de închizătoare, provenite din săpătură arheologică, cu piese de pe legături din biblioteca episcopală din Paderborn.[43] Un al treilea studiu aparţine unor cercetători maghiari, care au lucrat pe legături din biblioteci din Ungaria.[44] În acesta sunt incluse şi colţare şi aplice, însă tipologia sistemelor de închidere este mult mai elaborată.

            Tipologia închizătoarelor se poate face pe baza mecanismului. La o primă apreciere putem afirma că există sistem de închidere combinat, compus din elemente metalice şi o curea de piele şi sistem balama, compus din trei elemente metalice. În general sunt turnate şi apar mai ales în prima jumătate a secolului al XVI- lea (Fig. 26).

În cadrul ambelor grupe există o mare varietate de forme şi de fixare, pe baza cărora pot fi incluse în subcategorii. Astfel, în funcţie de modul de fixare, în cadrul primei grupe putem distinge două tipuri. Primul este alcătuit din două  componente: una cu cârlig, cealaltă este placa de fixare[45]. Al doilea tip dispune de o singură piesă metalică, prinsă la un capăt de cureaua coperţii din spate, închiderea se face prin fixarea acestuia într-unul sau doi spini de pe coperta din faţă. Pe baza formei distingem distinge trei tipuri principale: „tipul Nürnberg”, în formă de „T” sau cu coarne şi în formă de scut. De-a lungul timpului, toate au suferit transformări şi s-au dezvoltat mai multe variante.[46]

Închizătoarele de „tip Nürnberg” par a fi primele din această grupă, ele apar deja la mijlocul secolului XV. Fiind contemporane, acestea apar cu colţarele din grupa I. Erau confecţionate din tablă de cupru subţire, dreptunghiulară şi decorate prin presare. Într-o primă etapă decorul este geometric, apoi apar cele vegetale şi florale de stil gotic şi în final imitaţiile de litere gotice, majuscule sau cuvinte legate de sfera religiosului: „MA”, MARIA”, „IESUS”, „AVE”.[47] Componenta cu cârlig era prinsă cu nituri pe o curea de piele, fixată la rândul ei, cu nituri sau cu o simplă aplică dreptunghiulară, pe coperta din spate. Această componentă putea să fie simplă sau dublă, realizată prin îndoirea în două a tablei, după care era decupat şi îndoit cârligul. Celălalt element avea un decupaj dreptunghiular şi avea marginea îndoită în jos, fiind fixată pe marginea coperţii din faţă. Confecţionarea acestor piese nu se făcea individual, ci decorul era presat continu pe benzi mai lungi, apoi decupate. Pe unele piese se poate observa că decorul a fost secţionat. Acest tip de închizătoare s-a bucurat de o foarte mare popularitate, supravieţuind şi pe legăturile renascentiste, dar fără celelalte componente ale garniturii. Dispare definitiv cândva la mijlocul secolului XVI.[48] În descoperirile arheologice este de asemenea cel mai frecvent tip.

1. La Frumuşeni s-a descoperit componenta cu cârlig al unei închizătoare de acest fel (Fig. 18, 19). Decorul este geometric, constând dintr-un romb împărţit în patru, aşezat în centrul piesei. În jurul acestuia fundalul a fost decorat prin poansonare cu mici triunghiuri. Fixarea s-a făcut cu două nituri. Pe baza decorului putem propune o datare mai timpurie, la mijlocul secolului al XV- lea. O piesă asemănătoare se află pe o legătură din Biblioteca Franciscană de la Esztergom din 1430-1437. Acest decor apare şi pe o limbă de curea, păstrată la British Museum, datată la sfârşitul secolului al XIV- lea.[49]

2. Închizătoarea de la Vinţu de Jos (Fig. 15) se încadrează în categoria cu coarne. Are formă dreptunghiulară alungită, cu capătul liber decupat în formă de acoladă şi prelungit peste lăţimea piesei. Singurul decor se situează în capătul opus, delimitând cârligul, şi este realizat prin presare în formă de frânghie. Cealaltă componentă trebuie să fi fost identică. Această variantă mai simplă şi mai compactă al tipului cu coarne apare în jur de 1480 până la mijlocul secolului următor, fiind foarte frecventă pe legăturile renascentiste.[50] Analogii găsim la Pilis, unde sunt datate 1500-1510.[51]

            Nu avem nici un exemplar din ultimul tip, cu formă de scut. În general, acestea se datează în secolul al XVI-lea, şi apar şi în combinaţie cu tipul precedent. [52]

3.      Ultimele două închizătoare aparţin de asemenea închizătoarelor combinate, însă diferă modul de fixare. Prima provine de la Frumuşeni (Fig. 16, 17). A fost realizată prin turnare, cu vârf ascuţit, prinsă de curea cu un nit de fier. Se fixa pe coperta din faţă printr-un spin prins în orificiul existent în închizătoare. Acest gen de închizătoare erau folosite singulare, pe mijlocul cărţii sau în număr de două.

4.      Ultima piesă, descoperită la Cladova (Fig. 20) seamănă ca mod de fixare cu precedenta, are însă o formă diferită, rar întâlnită. Aceasta are formă de crin, corp îngust, terminat într-un cap circular, prevăzut cu un orificiu pentru fixarea pe curea. În celălalt capăt, în corpul crinului, se găsesc alte două orificii, care serveau pentru prinderea în cepurile de pe copertă. Datarea acestui tip de piese este iarăşi foarte largă, secolele XII-XVI.[53]

Deşi în literatura de specialitate acest tip de închizătoare este datat de la sfârşitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului următor, trebuie luat în considerare că pe unele reprezentări iconografice el apare la o dată mai timpurie, ceea ce înseamnă că deja exista. Un exemplu în acest sens îl constituie tabloul lui Giovanni Bellini, pictat la 1460 (Fig. 27).

5.      Avem o singură aplică de prindere a curelei, descoperită la Frumuşeni (Fig. 21). Nu le încadrăm în categorie separată, fiindcă ele aparţin sistemului de închidere. Curelele puteau fi fixate cu ajutorul unor nituri simple sau cu cap decorativ, dar pentru evitarea ruperii acestora, se montau şi nişte plăcuţe metalice, de formă dreptunghiulară, triunghiulară sau rotunjită, în general fără decor. Acestea apar la toate tipurile de sisteme de închidere cu curea, astfel datarea lor este foarte largă, din secolul al XII- lea până în epoca modernă.[54]

 

Consideraţii finale. La sfârşitul acestui articol dorim să tragem unele concluzii în legătură cu piesele prezentate. În primul rând trebuie observată concentrarea descoperirilor de astfel de piese în mănăstiri şi biserici: trei provin din mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos, patru din mănăstirea benedictină de la Frumuşeni, una de la Tg. Mureş şi una de la Tauţ. La Vinţu de Jos au fost semnalate alte câteva fragmente de ferecături de cărţi[55], ceea ce ne sugerează existenţa unei biblioteci sau măcar a unei colecţii considerabile de cărţi, aflate în dotarea mănăstirii. Acestea erau manuale pentru călugări, cărţi de rugăciuni, de cântece liturgice, dar şi cărţi de lectură, mai ales ale unor autori antici. În cazul bisericilor trebuie să ne gândim la cărţile liturgice obligatorii şi utilizate în mod regulat. Prezenţa celor două piese în cetatea de la Oradea, de altfel cu semnul întrebării, nu trebuie să ne mire. Elita eclesiastică şi laică se străduia să colecteze manuscrise şi tipărituri, pe care le legau după bunul plac în ateliere din străinătate sau din ţară.

Materia primă. Numite în mod generic şi eronat bronzuri, de fapt aceste obiecte sunt confecţionate din aliaje de aramă, diferite de cele ale bronzului. Din moment ce compoziţia materialului poate fi stabilită corect doar prin analize, este indicat să utilizăm cuvântul cupru sau aliaj de cupru şi nu cel de bronz, alamă[56] etc.

Din păcate nu s-au efectuat analize metalografice pe piesele noastre şi uneori nici culorea nu este foarte sugestivă din cauza corodaţiei, dar şi a diferitelor procentaje ale componentelor aliajului. Analizele efectuate pe ferecăturile de la Ozora şi pe cele aflate pe cărţile din British Museum arată clar că aliajul folosit era alama, deoarece se pretează cel mai bine tehnicii de presare şi ciocănire, care sunt totodată şi tehnicile producţiei în serie. În orice caz, prin analiza procentajului aliajului şi a diferitelor elemente secundare s-ar putea stabili cu exactitate provenienţa pieselor.

Meşteri, ateliere, comerţ. Din punct de vedere tipologic, am văzut că piesele noastre se încadrează în stilul central-european, cu centrul în Germania. Ele erau produse în serie, probabil în câteva centre apropiate şi comercializate în loturi mari. Astfel atelierele de legătorie se puteau aproviziona în mod regulat cu diferite tipuri de ferecături şi pentru a putea înlocui unele piese deteriorate în urma uzurii. Acest lucru este susţinut şi de faptul că pe legăturile realizate în mod sigur în Ungaria medievală apar aceleaşi tipuri de ferecături ca şi pe cele germane. Formele puteau fi preluate de atelierele locale şi prin circulaţia caietelor de modele. Avem informaţia că în caietul de schiţe al lui Dürer sunt şi câteva desene de ferecături de cărţi. Nu am reuşit să accesăm aceste schiţe, ca urmare nu putem spune dacă acestea sunt ferecături de cupru sau piese de orfevrărie.

Astfel am ajuns la marea întrebare: Cine a produs aceste ferecături? Ne găsim în faţa unei căutări disperate, în condiţiile în care izvoarele scrise nu sunt foarte generoase în legătură cu prelucrarea cuprului. Nu sunt atestate ateliere speciale pentru confecţionarea acestor piese, însă dacă ne gândim la cantitatea mare de artefacte comercializate, pare plauzibilă această afirmaţie. Aceşti cuprari puteau fi aceiaşi meşteri care realizau şi aplicele vestimentare şi de curele (cum pare la Buda), care erau de asemenea produse de serie utilizând tehnici identice. Există şi posibilitatea ca meşterii cuprari să fi fost asociaţi cu orfevrăriile, lucrând în acelaşi atelier, însă în spaţii strict despărţite, după cum sfătuieşte şi Theophilus Presbyter.[57] În acest caz puteau recurge la colaborarea cu orfevrarii pentru poleirea pieselor cu aur sau argint, tehnică foarte des utilizată la obiectele de cupru.

Fiind un material ieftin, şi artefactele confecţionate din cupru şi aliajele sale sunt modeste, de o valoare scăzută, satisfăcând nevoile oamenilor de rând. Studiind piesele, se poate observa cu uşurinţă, că în ciuda valorii materiale scăzute a acestora, unele au o mare valoare artistică. Fineţea executării, eleganţa decorului ne fac să căutăm un meşter specializat, cu unelte specializate. Avem două opţiuni: meşterii cuprari şi orfevrarii.

            În documente meşterii cuprari apar sub mai multe denumiri, care trădează o anumită împărţire pe domenii de activitate. Căldărarii (lat. Caldarifices, cantrifusores, germ. Kupferschmiede, Kessler, magh. üstművesek), după cum şi denumirea o sugerează clar, se ocupau cu producerea căldărilor. Acestea erau atât turnate, cât şi realizate din tablă, prin îmbinarea mai multor bucăţi. Probabil producerea vaselor de uz comun a fost de asemenea sarcina căldărarilor. În general însă ne găsim faţă în faţă cu denumirea generică de cuprar, fără vreun alt indiciu cu privire la activitatea sa. În Evul Mediu timpuriu, cuprarii făceau parte din industria făurăriei, alături de cuţitari, lăcătuşi, fierari, turnători de cositor etc.[58] Conform unei informaţii din 1379, din Sopron (Ödenburg), cuprarii încă aparţin breslei făurarilor[59], urmând să se constituie în breaslă independentă cândva în secolul al XV- lea. Diversitatea obiectelor de cupru, varietatea tehnicilor de confecţionare a acestora, ne fac să credem că a existat o specializare şi în cadrul meşteşugului de cuprar, dacă nu pe ateliere separate, măcar o împărţire a domeniului de activitate în cadrul acestora. Arama a fost folosită ca material complementar de foarte mulţi alţi meşteri: cuţitari, curelari, lăcătuşi, tâmplari şi, nu în ultimul rând, legătorii de carte. Foarte probabil, aceste piese erau confecţionate la serie, în atelierele cuprarilor, de unde ceilalţi meşteri se aprovizionau în mod constant. La fel, şi în cazul în care acestea erau importuri.

            Avem unele date, care ne permit să formulăm ipoteza că, o parte al artefactelor, mai precis podoabele şi unele accesorii vestimentare, sau de ce nu chiar şi ferecăturile, erau confecţionate în atelierele de orfevrărie. Theophilus Presbyter, în capitolul dedicat descrierii atelierului, indică despărţirea spaţiului de turnătorie de cele pentru operaţiunile cu plumb, cositor şi cupru.[60] Nu trebuie să limităm noţiunea de orfevrărie la artefactele confecţionate din aur şi argint. Majoritatea tehnicilor sunt identice atât pentru prelucrarea metalelor preţioase, cât şi pentru cele neferoase, cuprul şi alama reacţionând la aceste operaţiuni în mod similar cu argintul. Ba mai mult, datorită poleirii cu aur sau argint, podoabele dobândeau o valoare estetică şi materială mai ridicată. Toate aceste tehnici sunt descrise de Theophilus Presbyter cu lux de amănunte şi cu privire la aplicarea lor în cazul cuprului. Faptul că statutele breslelor orfevrarilor interzicea strict lucrul cu metale de rang inferior pare să infirme ipoteza noastră. Însă doar parţial, deoarece nu toţi meşterii făceau parte din aceste bresle. Luând în considerare că obiectele de cupru se bucurau totuşi de o cerere ridicată, iar producerea lor era foarte ieftină şi rapidă, putea constitui o opţiune pentru orfevrarii independenţi. Faptul că în unele cazuri orfevrarii erau asociaţi cu legători de cărţi şi miniaturişti sprijină ipoteza realizării ferecăturilor de către orfevrari.[61]

            Dacă am afirmat mai sus că informaţiile documentare sunt foarte lacunare în privinţa subiectul nostru, acest lucru este valabil doar pentru Ungaria şi, implicit, Transilvania. Acest lucru trebuie să reflecte o realitate medievală locală. Altfel stau lucrurile în cazul marilor centre meşteşugăreşti din Germania. Exemplul cel mai ilustrativ este Nürnbergul, unde, în cadrul asociaţiei meşteşugăreşti „Mendelschen Zwölfbrüder- Stiftung”, cunoaştem, pentru secolele XV-XVI, o foarte strictă împărţire pe domenii de activitate pentru producţia de cuţite, cuie, linguri, degetare, pense, sfeşnice, capete de şnur, lacăte şi multe altele.[62] Aceste centre meşteşugăreşti lucrau pentru export, iar Europa Centrală şi de Est constituia piaţa de desfacere pentru aceste produse finite.

            În secolele XV-XVI, principalele oraşe din Transilvania au ajuns la un nivel de dezvoltare destul de înalt, chiar occidental, lucru valabil şi pentru meşteşuguri. Operele orfevrarilor din Transilvania erau renumite şi foarte căutate. Aici trebuie să menţionăm faptul, că un număr mare de meşteşugari erau colonişti saşi şi descendenţii acestora, aducând cu sine tradiţia acestei îndeletniciri.[63] Până în secolul al XV-lea, majoritatea ramurilor meşteşugăreşti erau constituite în bresle, independent sau în asociere. Totuşi, în ciuda existenţei unei producţii locale, au fost importate în Transilvania mari cantităţi de produse finite, din cupru sau alamă şi fier. Acest fenomen lasă loc unor concluzii. În primul rând ne arată că produsele locale nu erau de foarte bună calitate şi exista o mare cerere a produselor „cu nume”. Acest aspect poate fi observat în cazul cuţitelor: „Steyrer”, „Wiener” şi a diverselor piese de cupru, amintite doar ca „Nürnberger Waffen”. S-a afirmat că, grupul clientelei pentru artefactele de lux, confecţionate din bronz şi cupru, a fost foarte restrâns, în consecinţă nu a fost posibilă dezvoltarea unei industrii cuprifere.[64] Trebuie să contrazicem această opinie din mai multe motive. „Obiectele de lux din bronz şi cupru” erau destinate  unei elite care putea să-şi permită un asemenea lux. Şi trebuie să recunoaştem, că o asemenea clasă socială a existat, chiar şi în Transilvania.

 În opinia noastră, industria cupriferă din Ungaria medievală nu a dobândit o mare importanţă din cauza decalajului de timp al apariţiei acestor centre faţă de centrele germane, care, în secolul al XII-lea se bucurau deja de un renume. În ciuda faptului că regatul maghiar dispunea de importante resurse de minereu de cupru, în momentul constituirii lor, în a doua jumătate a secolului al XIII- lea şi în secolul următor,[65] centrele miniere din teritoriul Slovaciei de azi nu aveau altă soluţie, decât să se instaleze pentru aprovizionarea acestor centre industriale. Într-un interval de timp foarte scurt au ajuns să deţină o poziţie- monopol în comerţul cu arama, până în secolul al XVII- lea.[66] Desigur, în aceste aşezări miniere, la care se alătură şi acelea din Transilvania (Bistriţa- Munţii Rodnei, Munţii Apuseni), a existat şi o producţie de obiecte finite, însă foarte modeste şi pentru acoperirea nevoilor locale. În orice caz, nu puteau reprezenta o concurenţă pe măsură faţă de importurile străine. Pe de altă parte însuşi regalitatea maghiară spriinea comercianţii străini, în mod deosebit pe cei germani. În anul 1336 Carol Robert a acordat negustorilor din Nürnberg dreptul de a-şi comercializa liber mărfurile pe teritoriul regatului. Acestora li se acordau chiar şi cetăţenie, statut prin care puteau dejuca măsurile de restricţionare a activităţii negustorilor străini.[67] Este remarcabil faptul că obiectele de uz comun şi podoabele de import ajung chiar şi în aşezările rurale, fiind descoperite în număr mare în cadrul săpăturilor arheologice. Acest fapt trădează dorinţa oamenilor de rând de a fi în pas cu moda timpului, chiar şi cu preţul unui sacrificiu material.

Din nefericire nu putem identifica obiectele de cupru în cadrul mărfurilor, acestea fiind tratate împreună, în cantităţi mai mari. Erau comercializate în butoaie, lăzi, legături, nefiind precizate conţinutul sau cantitatea. Putem doar să ghicim ce fel de piese se ascund în spatele denumirii de mărunţişuri (lat. parvalia, magh. szatócsárú) sau marfă de Nürnberg. Singurele mărfuri de cupru denumite sunt benzile de tablă rulate şi „cuprul torsionat” sau „tras”.[68] Aici se pune întrebarea De ce se importa aramă într-o zonă cu bogate zăcăminte cuprifere şi cu centre de exploatare? Singurul argument plauzibil este calitatea aliajului, în condiţiile în care Germania dispunea de minereu de zinc, necesar pentru prepararea alamei. În consecinţă, putem afirma, că artefactele de alamă erau importate ca produse finite, sau erau aduse ca foi metalice, urmând ca piesele finite să fie produse în ateliere locale. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi ornamentica pieselor analizate. Asemănarea sau chiar identitate decorului unor diverse artefacte se datorează producţiei într-un singur atelier sau, în orice caz apropiate. Difuzarea unor motive decorative pe teritorii întinse, ajungând chiar şi în zone îndepărtate, se poate datora şi circulaţiei caietelor de modele, în mod similar cu acelea ale orfevrarilor.

 Kopeczny Zsuzsanna

 

LISTA ILUSTRAŢIILOR

 

1. Legătură gotică cu ferecături de cupru (colţare, aplice şi închizătoare), Nürnberg: Anton Koberger, sf. sec. XV., (după Muckenhaupt Erzsébet, A csíksomlyói ferences könyvtár kincsei. Budapesta - Cluj, f. a., il. 75)

2-3. Colţar „Mănăstirea Bizere” – Frumuşeni,

4. Colţar Cetatea Oradea,

5. Colţar Mănăstirea franciscană Tg. Mureş,

6. Biblioteca Teleki - Tg. Mureş (nr. 0781, Missale... Strigoniensis, Velence, Giunta, 1507, copertă spate),

7. Aplică Vinţu de Jos (după Rusu, Adrian Andrei, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos (Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII), Cluj-Napoca – Satu-Mare, 1998, p. 98/32),

8. Aplică Cristuriu Secuiesc (după BENKŐ, Elek, A  középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája, Budapest, 1992, pl. 77/21)

9-10. „La Cetate” – Tauţ, biserică parohială,

11-14. Aplice Cetatea Oradea (după RUSU, Adrian Andrei, Cetatea Oradea. Monografie arheologică. Vol. I. Zona palatului episcopal, Oradea, 2002, pl. LVIII/b-e)

15. Închizătoare Vinţu de Jos (după Rusu, Adrian Andrei,  Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos (Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII), Cluj-Napoca – Satu-Mare, 1998, p. 99/34,

16-19.  Închizătoare „Mănăstirea Bizere” - Frumuşeni,

20. Închizătoare Cladova,

21. Aplică de fixare a curelei (strap fitting) „Mănăstirea Bizere” – Frumuşeni,

22. Carte ferecată (după Spätmittelalter am Oberrhein. Alltag, Handwerk und Handel. 1350-1525. Band 1, Stuttgart, 2002, p. 171, fig. 321),

23. Cărţi cu lanţuri - Biblioteca Batthyaneum, Alba-Iulia (după Jakó Zs.: Írás, könyv, értelmiség, Bucureşti, 1976),

24. Sassetta: Toma d`Aquino rugându-se (detaliu) -1423,

25. Bellini G.: Altarul San Giobbe (detaliu) – 1487,

            26. Dürer: Erasmus din Rotterdam -1521,

27. Bellini G.: Hristos binecuvântând (detaliu)-1460,

28. Dürer: Altarul de la Dresda (detaliu) -1496.

  

 


 

LISTA PRESCURTĂRILOR ŞI BIBLIOGRAFIE

 

 

Balogh 1966                                        BALOGH Jolán, Művészet Mátyás király udvarában, Budapest, 1966.

Benkő 1992                                         BENKŐ, Elek, A  középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája, Budapest, 1992.

Crişan – Hora 2005                             CRIŞAN, Ioan- HORA, Gina, Piese de podoabă şi de vestimentaţie din aşezarea medievală Rădvani (jud. Bihor). In: Arheologia medievală V (2005), p. 87-100.

Csapodi 1967                                      CSAPODI, Csaba, Filipec (Pruisz) János nagyváradi és olmützi püspök könyvei. I. In: Magyar Könyvszemle 83 (1967), p. 241-249.

Dahl 1960                                           DAHL, Svend, Histoire du livre. De l' antiquité ŕ nos jours, Paris, 1960.

Dürrfeld 1996                                     DÜRRFELD, Elike Barbara, A tentative approach at reconstructing the cronology of different types of metal fastening mechanisms on German bindings of the late 15th, 16th, and 17th centuries. In: Gutenberg Jahrbuch (1996), p. 271-277.

Englišova 1980                                   ENGLIŠOVA, Janotova Magdaléna, Le ferrures et les agrafes gothiques sur le reliures de livres manuscrits en provenance slovaque.In: Zborník LXXIV (1980), p. 170-195.

Gere 2003                                           GERE, László, Késő középkori és kora újkori fémleletek az ozorai várkastélyból. Budapest, 2003.

Goldschmidt 1928                              GOLDSCHMIDT, Ernst Philipp, Gothic and renaissance bookbindings, vol.I-II, London, 1928.

Goodall 1981                                      GOODALL, Allison R., The Medieval Bronzesmith and his Products. In Medieval Industry (ed. D. W. Crossley). London, 1981.

Helwig 1953                                       HELWIG, Helmuth, Handbuch der Einbandkunde, I. Maximilian-Gesselschaft, 1953.

Holl 2000                                            HOLL Imre, Funde aus dem Zisterzienkloster von Pilis, Budapest, 2000.

Horváth-Tóth 1993                             HORVÁTH Pál-TÓTH, Zsuzsanna, Csatok és

veretek a könyvtáblákon: történeti áttekintés. In: A könyv- és papírrestaurátor tanfolyam jegyzetei, I, Red. Horváth, Pál- Kastaly, Beatrix- Tóth, Zsuzsanna, Budapest, 1993.

Hunyadi 1937                                     HUNYADI, József, A magyar könyvkötés a mohácsi vészig, Budapest, 1937

IpMűvK 1902-1912                            Az Iparművészet könyve (szerk. Ráth György), III., Budapest, 1902-1912.

Írás- Melis 1974                                  ÍRÁS- MELIS, Katalin, Die Funde aus einer

Buchbinderwerkstatt des 15. Jahrhunderts im königlichen Schloss zu Buda. In: Gutenberg Jahrbuch (1974), p. 303-310.

Írás- Melis 1980                                  ÍRÁS- MELIS, Katalin, Bronzene Buchbeschläge aus dem 14. und 15. Jahrhundert in Ungarn. In: Gutenberg J ahrbuch (1980), p. 274-283.

Írás- Melis 1985                                  ÍRÁS- MELIS, Katalin, A Mátyás-kori budai királyi könyvkötőműhely leletei. In: Művészettörténeti Értesítő XXXIV (1985) 1-2, p. 48-60.

Koroknai 1965                                    KOROKNAI SZ., Éva, Die Blinddruck-Einbande in der Bibliotheca Corvina und die Probleme der klösterlichen Buchbinder-werkstätten in Ungarn. In: Acta Historiae Artium 11 (1965), p. 95-132.

Koroknai 1973                                    KOROKNAI SZ., Éva, Magyar reneszánsz  könyvkötések, Budapest, 1973

Kozák 1963                                         KOZÁK Károly, Az egri vár feltárásaVII (1957-1962). In: Az Egri Múzeum Évkönyve, 1963, p. 132-171.

Kyriss 1951-1958                                KYRISS, Ernst, Verzierte gotische Einbände im alten deutschen Sprachgebiet, vol. I-IV, Stuttgart, 1951-1958.

Lietzmann f. a.                                    LIETZMANN, Klaus-Dieter, Metallformung.                                                           Geschichte. Kunst. Technik, Düsseldorf, f. a.

Loubier 1926                                       LOUBIER, Hans, Der Bucheinband von seine

Anfänge bis zum Ende des 18. Jahrhundert, Leipzig, 1926.

Lovag 1978                                         LOVAG, Zsuzsa, Fémművesseg. In: Magyarországi művészet 1300- 1470 körül. (Red. Marosi Ernő), Budapest, 1978.

Manolescu 1957                                  MANOLESCU, Radu, Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românescă şi Braşov în prima jumătate a secolului al XVI- lea. In: Studii şi Materiale de Istorie Medievală II (1957), p. 117-  204.

Mazal 1970                                         MAZAL, Otto, Europäische Bucheinbände, Graz, 1970;

Mazal 1997                                         Mazal, O., Einbandkunde des Bucheinbandes,                                                           Wiesbaden, 1997.

Meltzl 1892                                         MELTZL, Oszkár, Az erdélyi szászok ipara és kereskedelme a XV-XV. században. In: Századok 26 (1892), p. 633-657, 720-739.

Mezősiné Kozák 1993                        MEZŐSINÉ KOZÁK Éva, A vértesszentkereszti apátság, Veszprém, 1993.

Muckenhaupt f. a.                               MUCKENHAUPT, Erzsébet, A csíksomlyói ferences könyvtár kincsei (Könyvleletek 1980-1985), Budapest-Kolozsvár, f. a.

Nuska 1965                                         NUSKA, Bohumil, Typologie ceskych renesancnich vazeb. In: Historicka Knizni Vazba 3/4 (1964-1965).

Olteanu 1992                                      OLTEANU, Virgil, Din istoria şi arta cărţii.

 Lexicon, Bucureşti, 1992.

Pap 1981                                             PAP, Francisc, Comerţul Clujului cu Viena între 1599 – 1637 (pe baza registrelor tricesimale). In: Acta Musei Napocensis XIX (1981), p. 171-190.

Presbyter 1986                                    PRESBYTER, Theophilus, A különféle                                                                      művességekről. Trad. Takács Vilmos, Bp., 1986.

Ratkoš 1971                                        RATKOŠ, Peter, Das Kupferwesen in der Slowakei vor der Entstehung der Thurzo-Fuggerschen Handelsgesselschaft. In: Der Aussenhandel Ostmitteleuropas 1450-1650. (Red. Bog, Ingomar), Köln-Wien, 1971, p. 585-599.

Rozsondai 2001                                  ROZSONDAI, Marianne, Sprandel-Krafft, Lore: Die spätgotischen Einbände an den Inkunabeln der Universitätsbibliothek Würzburg. Eine Dokumentation. Würzburg, Schöning, 2000. 1. /Quellen und Forschungen zur Geschichte des Bistums und Hochstifts Würzburg 55./ In: Magyar Könyvszemle 117 (2001) 3, p. 387-390.

Rozsondai-Kolauch 1977                          ROZSONDAI, Marianne-KOLAUCH, M. H., Művészi kötéstáblák a MTAK Könyvtárában és ezek könyvtörténeti vonatkozásaik. Kandidátusi értekezlet,Budapest, 1977.

Rusu 1998                                           RUSU, Adrian Andrei, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos (Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII), Cluj-Napoca – Satu-Mare, 1998.

Rusu 2002                                           RUSU, Adrian Andrei, Cetatea Oradea. Monografie arheologică. Vol. I. Zona palatului episcopal, Oradea, 2002.

Schunke-Rabenau 1979-1996             SCHUNKE, Ilse-RABENAU, Konrad von, Die Shwenke-Sammlung gotischer Stempel- und Einbanddurchreibungen nach Motiven geordnet und nach Werkstätten, 1979-1996.

Sprandel-Krafft 2000                         SPRANDEL-KRAFFT, Lore, Die spätgotischen Einbände an den Inkunabeln der Universitäts-bibliothek Würzburg. Eine Dokumentation, Würzburg, Schöning, 2000.

Szabó 1882                                         SZABÓ, K., A kolozsvári magyar lakosság összeírása. In: Történeti Tár (1882), p. 525-541.

Szűcs 1955                                          SZŰCS, Jenő, Városok es kézművesség a 15. századi Magyarországon, Budapest, 1955.

Tóth 1993                                            TÓTH, Zsuzsanna, Ötvös eljárások. In: A könyv- és papírrestaurátor tanfolyam jegyzetei, I. Red. Horváth, Pál- Kastaly, Beatrix- Tóth, Zsuzsanna, Budapest, 1993.

Vlahovič 1971                                     VLAHOVIČ, Jozef, Produktion und Handel mit ungarischem Kupfer im 16. und im ersten Viertel des Jahrhunderts. In: Der Aussenhandel Ostmitteleuropas 1450-1650. Red. Bog, Ingomar, Köln-Wien, 1971, p. 600-627.

Wemhoff 1997                                    WEMHOFF, Matthias, Buchschliessen aus einer Kurie des Damenstiftes Herford. In: Studia Honoraria 2 (1997,                                                              p. 336-343.

 

[1] Înţelegem prin Transilvania unitatea geografico-politică modernă (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş). O mare parte a pieselor studiate sunt inedite, aflate în depozitul Complexului Muzeal Arad.

[2] Lucrări generale: Loubier 1926; Goldschmidt 1928; Helwig 1953; Mazal 1970; Mazal 1997. Pentru Ungaria: Hunyadi 1937; Koroknai 1973; Rozsondai-Kolauch 1977.

[3] Kyriss 1951-1958;  Schunke-Rabenau 1979-1996.

[4] Sprandel-Krafft 2000.

[5] Pentru mai multe despre carte, vezi recenzia lui Rozsondai 2001.

[6] Irás-Melis 1974, p. 303-310.

[7] Irás-Melis 1980, p. 274-283.

[8] Irás-Melis 1985, p. 48-60.

[9] Dürrfeld 1996, p. 271-277; Wemhoff 1997, p. 335-345.

[10] Nuska 1965 şi Englišova 1980.

[11] Horváth-Tóth 1993, p. 5-6.

[12] Dahl 1960, p. 59-63, Olteanu 1992, p. 95, 216-217.

[13] Horváth-Tóth 1993, p. 71.

[14] Horváth-Tóth 1993, p. 46.

[15] Koroknai 1965, Abb. 2.

[16] Horváth-Tóth 1993, p. 46.

[17] Am evitat în acest articol realizarea unei scheme tipologice în lipsa unui număr considerabil de piese necesare pentru acest gen de operaţii. Ţinem însă să semnalăm şi să descriem la fiecare componentă în parte principalele tipuri existente, bazându-ne în mare parte pe analogii.

[18] Un prim pas în acest sens a fost făcut de Írásné-Melis Katalin, care a realizat tipologia ferecăturilor descoperite în palatul regal de la Buda. Este vorba probabil de un atelier de legătorie regal, ipoteză susţinută de lotul considerabil de piese incluzând unelte pentru decorarea pieii, ferecături întregi şi deteriorate. Vezi Írás-Melis 1974, pentru tipologia pieselor Írás-Melis 1985.

[19] Írás-Melis 1985, p. 52-53, fig. 2-3.

[20] Írás-Melis 1985, p. 53.

[21] Kyriss 1951-1956, vol. II, Taf. 176, 226, 242,  246.

[22] Horváth-Tóth 1993. p. 40-45. Descrierea în detaliu la sub voce C. Închizătoare.

[23] Írás-Melis 1985, p. 53-54, fig. 5.

[24] Koroknai 1965, Abb. 1.

[25] Holl 2000, p. 69, Abb. 128/1-2.

[26] Írás-Melis 1985, p. 54-55, fig. 8.

[27] Crişan 2005, Pl. VI/5-7.

[28] Írás-Melis 1985, p. 55, fig. 12-13.

[29] Holl 2000, p. 71, Abb. 134: 1-14.

[30] Mezősiné Kozák 1993, p. 180, Pl. 7.

[31] Kozák 1963, p. 169, fig. 65.

[32] Bakay 1975, p. 191, Pl. XIX/1, 4-5.

[33] Existenţa piesei a fost semnalată de către Dl. A. A. Rusu, care ne-a pus la dispoziţie desenul şi informaţiile legate de aceasta.

[34] Gere 2003, p. 98.99, Pl. 64/10.

[35] Rusu 1998, p. 4.

[36] Csapodi 1967, p.246-247.

[37] Rusu 1998, p. 37-38.

[38] Mezősiné Kozák 1993, p. 177, Pl. 5/1-2.

[39] Rusu 2002, p. 157.

[40] Rusu 2002, p. 90, nota 5, p. 157.

[41] Dürrfeld 1996, p. 271, vezi şi nota 1.

[42] Dürrfeld 1996.

[43] Wemhoff 1997.

[44] Horváth-Tóth 1993.

[45] Este foarte sugestivă terminologia engleză al acestor componente: clasp şi catchplate. Vezi Dürrfeld 1996.

[46] Pentru cronologia comparată a celor trei tipuri vezi Dürrfeld 1996, p. 272, fig. 1.

[47] Horváth-Tóth 1993, p. 40; Dürrfeld 1996, p. 273.

[48] Horváth-Tóth 1993, p. 40-45.

[49] Schunke 1971, p. 99 şi 388.

[50] Dürrfeld 1996, p. 273, Horváth-Tóth 1993, p. 51-59.

[51] Holl 1987, p. 73, Abb. 140/1,4.

[52] Dürrfeld 1996, p. 273-274; Horváth-Tóth 1993, p. 71-75.

[53] Horváth-Tóth 1993, p. 28-32.

[54] Horváth-Tóth 1993, p. 19-86.

[55] Rusu 1998, p. 4.

[56] Goodall 1981, p. 63. (Alison R. Goodall, The Medieval Bronzesmith and his products, in Medieval Industry (ed. D. W. Crossley), London, 1981.

[57] Presbyter 1968, cartea III, cap. I, p. 79.

[58] Szűcs 1955, p. 82.

[59] Lovag 1978, p. 252.

[60] Presbyter 1968, cartea III, cap. I., p. 79.

[61] IpMűvK 1902-1912, p. 406.

[62] Lietzmann f. a., p. 48-49.

[63] Meltzl 1892, p. 633-657, 720-739.

[64] Lovag 1987, p. 251.

[65] Ratkoš 1971, p. 585-586.

[66] Vlahovič 1971, p. 601-627.

[67] Balogh 1966, p. 616.

[68] Pap 1981, p. 181.