Dacia Medievală

1. Oferta şi studiul dacilor


            Părăsirea Daciei de către administraţia romană, la începutul ultimului sfert al veacului al III-lea d. Chr. a însemnat, din punctul de vedere al culturii materiale, începutul unei lungi etape de pierdere a unor abilităţi de a construi sau de a mobila cu artefacte viaţa socială. A rămas însă o moştenire imobiliară care, pe de-o parte, se va degrada încontinuu, pe de altă parte va fi mereu descoperită şi utilizată, punctual. La începuturile Evului Mediu, odată cu revenirea la forme de civilizaţie superioară, antichitatea daco-romană a cunoscut expresii de resurecţie.

            Aceste forme au rămas puţin anchetate. Cine încearcă să dea de urma lor va trebui să le caute împrăştiate în multe pagini a căror scop principal a fost altul decât îngemănările dintre Antichitate şi Evul Mediu. Şi totuşi, lucrul merita cunoscut din ambele direcţii: cine se interesa de Antichitate, ar fi trebuit să afle procesele prin care ea s-a diluat, explicându-şi regăsirile din arheologia actuală; cine venea din direcţia opusă, avea nevoie de întreaga cunoaştere a bazei materiale a societăţii „noi”.

Fenomenul de care ne interesăm nu este unul insolit, el cutreieră toată lumea medievală a Europei. Este prezent chiar şi dincolo de ea (Africa şi Asia). Apropierea studioşilor de el a dat înţelegeri pe care le vom folosi, parţial, şi în paginile care urmează. Iar ca macrofenomen istoric, se întâlneşte până la vechile fabrici ale comunismului, demolate pentru terenul bun pentru vile, în jurul lor cu apriga dispută pentru bucăţica de fier-beton agonisită de amatori sau profesionişti ai vieţii de chilipir.

            Nu vom face aici vreo apologie a statului dac sau a provinciilor romane cu acelaşi nume. Ceea ce interesează pe un medievist ar fi doar numai ce s-a ales din urmele cele bogate ale unei ţări-provincii bine mobilate arhitectonic, cu mii de morminte lăsate la vedere sau doar uşor ascunse tuturor căutătorilor de comori, din toate timpurile care au urmat acelora în care ele au fost săpate cu pietate şi în speranţa unei vieţi postume netulburate.

*

            Medievalii s-au întâlnit cu dacii mai des decât am putea crede. Au folosit cetăţile lor ca adevărate geamanduri pentru instalarea altora noi. Ca şi dacilor, le-a plăcut „să se anine de munţi”, să stea în cuiburi de stânci, în aşa fel încât o mână de oameni să poată face piept la obrăznicia câtorva sute. Nici pe departe nu este o particularitate a României. În alte părţi, se profita din plin de urmele lăsate de celţi ori de alte neamuri constructoare de fortificaţii.

            În ambianţa noastră, prea autarhică ştiinţific sau prea exagerat naţionalizantă, arheologilor dacologi le-a venit destul de peste mână, dacă nu chiar de-a dreptul neplăcut, să o scrie că, într-un larg procent, cetăţile antice au fost încălărate de către unguri, saşi, secui, poate şi de către români. O lungă listă de cetăţi dacice reluate în Evul Mediu a fost deja furnizată, măcar pentru Transilvania. Ea conţine obiectivele de la Albeşti, Ardan, Ardeu (fig. 1), Băniţa (fig. 2), Bixad, Breaza, Căpâlna, Ciceu-Ciuc, Cladova (?), Coronini, Cucuiş, Cugir, Deva (?), Divici, Ghindari, Hunedoara, Jigodin II, Marca, Mereşti, Odorhei, Piatra Craivii – Craiva, Piatra Roşie, Racu II, Râşnov, Săcel (?), Şimleu Silvaniei, Şoimoş[1].

            Generalizările indică puncte comune de interferare: erau situate pe culmi foarte bine apărate natural, aveau suprafeţe restrânse. În aprecierile care privesc numai arhitectura dacilor, se spune că, pe vremuri, ar fi folosit „palate” şi „turnuri-locuinţe”, ale căror mai fidele corespondenţe arhitectonice se vor regăsi în Evul Mediu. Cum şirul exemplificărilor care să poarte asemenea nume nu este prea generos, am putea bănui că a fost vorba despre un transfer denominativ invers, venit din Evul Mediu, şi aplicat antichităţilor dacice. Dar, cercetările fiind neîncheiate, nu vom îndrăzni a crede că, în adevăr, dacii nu ar fi avut asemenea edificii decât cel mult, ceva care ar fi semănat cu ele.

Oricum, “prea-multul” dacic s-a răzbunat în timp, odată cu asimilarea cercetărilor mai vechi.

De pildă, discuţia noastră este ilustrată prin felul de reluare al interpretării cetăţilor de la Băiţa şi Piatra Roşie (jud. Hunedoara). Cercetarea lor, întreprinsă la începuturile arheologiei clasice critice şi încă nestratigrafice, a neglijat reluarea lor medievală. Demonstrarea vieţii lor noi a fost făcută pe baza fragmentelor de ziduri cu mortar şi a unei oarecari cantităţi de ceramică[2]. Astăzi este aproape imposibil de departajat contribuţia fiecărei epoci, iar cronologia medievală poate numai folosi, cu destulă prudenţă, segmentul secolelor XIII şi XIV. Timpul desemnat reflectă cu siguranţă zbaterile care au condus la stabilizarea dominaţiei regale maghiare, la controlul districtului Haţeg decupat din stăpânirea care încălecase versantele Carpaţilor, în care s-au mişcat personajele istorice cu numele de Litovoi sau Bărbat.

Tot în Haţeg, alte fortificaţii dacice, ridicate în Porţile de Fier ale Transilvaniei, s-au topografiat târziu, iar restituirea sondajelor de acolo întârzie. Precum se ştie, la începuturile carierei militare a lui Ioan de Hunedoara, avusese loc o luptă cu turcii, la locul “Kapu” (= Poartă). Istoriografia romantică a crezut destul de ferm că fusese vorba despre Poarta de Fier a Transilaniei. A lăsat acolo chiar şi un monument comemorativ, vandalizat sălbatic şi fără sancţiuni, apoi totalmente îngropat în uitare, numai pentru că “vitejii” habar nu aveau ce era scris pe el în limba maghiară! Indiferent de această stare de lucruri, reluările postantice trebuie avute în vedere. Lucrul rezultă din acumulările de lucrări ― unele certe de la sfârşitul secolului al XVII-lea, ― dar şi din date ori, poate, numai din supoziţii istorice.

În cazul Căpâlnei (jud. Alba) (fig. 3), restituirea a cuprins o mare cantitate de inventar metalic medieval, din care şi feronerie de construcţie. Dar, nimic nu a fost publicat în asemenea manieră încât să sugereze racordarea acesteia la obligatorii complexe; nici prezenţa vreunui atelier ori depozit tezaurizat nu s-a argumentat. În această situaţie, am apreciat că o parte a zidurilor dacice a fost reluată, ele fiind tocmai suportul pe care stătuseră numitele elemente medievale. Posibil ca cel mai înalt punct al dealului să fi fost înzestrat cu un turn. O altă clădire, aflată la sud-est de turnul dacic, ar fi putut fi o construcţie medievală cu bază de piatră seacă, reutilizată, şi elevaţie de lemn[3]. A mai rămas de scris, cu titlu ipotetic, că la Căpâlna, îşi instalase rezidenţa un mic potentat local, dintre cei mulţi care nu vor fi reuşit, în cursul secolului al XI-lea, să se desprindă în starea nobiliară.

Din datele de care dispunem, rezultă că medievalii au folosit ca repere urmele fortificaţiilor dacice, construind cel mai des lângă ele, nu pe ele. Dacă pentru fortificaţiile dacice s-a discutat, se pare, cu deplin temei, despre un sistem stategic, încercările de a face acelaşi lucru pentru secolele medievale nu au avut ecouri istoriografice la fel de puternice.

Fenomenul translaţiei materialelor de construcţie dacice în clădiri medievale este mai complicat decât am scris-o până acum. Cei mai incisivi „profitori” medievali pe care i-am identificat sunt aceia numiţi de izvoare drept „primii oaspeţi ai regatului”, cu locaţie la Ighiu şi Cricău (jud. Alba). Dacă vechea lor biserică de la Ighiu nu s-a mai păstrat, în schimb cea de la Cricău, are mesaje dintre cele mai relevante. În pereţii edificiului nr. 2, ridicat după 1250, se găsesc o mulţime de pietre paralelipipedice, cu celebrele cepuri pentru tiranţi în coadă de rândunică (fig. 4, 5). Cercetarea arheologică a răposatului Radu Heitel a mai colecţionat o anume cantitate care este depozitată în lapidarul din interiorul bisericii dezafectate (fig. 6). Nu pot decât să scriu că trebuie să fie vorba despre transporturi serioase de blocuri din cetatea dacică de la Piatra Craivii (Apuolon?).

Mai stărui un singur moment asupra pietrelor dacice din biserica reformată a Cricăului. Printre ele se văd bine unele care au o suprafaţă martelată. Amprenta pare a fi aproximativ triunghiulară. Cum nu poate fi vorba despre console desfiinţate, pentru că sunt prea multe, mi-am pus întrebarea dacă nu ar fi cumva vorba despre elemente decorative care au servit odinioară, controversatului murus dacicus.

Fenomenul reutilizării frumoaselor blocuri fasonate, cu cepuri pentru tiranţi, se descoperă repetat în paramentul curtinelor de est şi nord-est ale fazei de la mijlocul secolului al XV-lea, a castelului de la Hunedoara. „Responsabilul” moral pentru transferul acelor pietre este chiar „românul neaoş” care stăpânea locul (Ioan de Hunedoara).   

Pentru a culege corect roadele arheologice, cercetătorilor dacologi le-a lipsit cel mai des capacitatea de a discerne cu acurateţe ce unealtă sau armă fusese dacică şi care anume din secolele de după anul 1000. Nu pentru că nu ar fi cunoscut propriul lor material de studiu, ci pentru că au rămas cu prejudecata că într-o altă epocă, o unealtă sau un instrument, trebuia să fie, în mod obligatoriu, altfel decât cea din vremea de care se ocupau. În cele mai multe cazuri, nici măcar despre o prejudecată nu poate fi vorba: pur şi simplu, din formaţia lor profesională de arheologi, cunoaşterea temelor de arheologie medievală a fost sistematic lăsată deoparte. Este carenţa care, de pe băncile multor universităţi româneşti, i-a împărţit ori îi mai împarte încă pe arheologi în falii ireductibile, de „preistoricieni” sau de „clasicişti”, amputându-le din start cunoaşterea sau respectul profesional minim faţă de „alte aheologii”. Necunoscutul risca astfel să fie „asimilat” automat perioadei preferate sau dat cu dispreţ sau simplu dezinteres, deoparte.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Lista la Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 77.

[2] Vezi R. Popa, Observaţii privind zidurile legate cu mortar din cetăţile dacice hunedorene, în Sargetia, 13, 1977, p. 277-284; idem, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului. Bucureşti, 1988, p. 212-213.

[3] Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 508.