Blidul și cronica.

Despre vesela ceramică medievală din România

  

 


 

Prin materia sa numai, ceramica nu face pe nimeni să se emoționeze. Succesul ei se datorează în primul rând durabilității și costului redus de producere. Dacă nu am ști că a existat, totodată, și o industrie a vaselor de lemn, i-am acorda imediat calitatea de mijloc exclusiv pentru conservarea și manevrarea, în cantități mici și medii, a lichidelor și materiilor fluide necesare vieții cotidiene. Alături de ea, a stat mereu, ca model sau înlocuitor, și vesela confecționată din materii mai dure, de la os, sticlă, piatră, până la metale.

Pe plan european, studiile de ceramologie medievală s-au structurat în deceniile șapte și opt ale veacului al XX-lea. Cu toate acestea, spre deosebire de romaniști, medieviștii nu au ajuns la asemenea apogeu în profesiune încât să urmeze pe undeva vreun curs de ceramologie ori să-și întemeieze propria lor asociație internațională de studii. Despre problemele care frământau studiile de ceramologie din Ungaria vecină, abia dacă s-a auzit la noi[1]. Nici despre faptele de studiu ale altor vecini nu s-a auzit nimic. După ridicarea barierelor de comunicare, pare că rețeaua internetului rămâne singura care ne ține relativ informați cu ceea ce se mai petrece prin lume. Iar colecțiile de bibliotecă rămân de-a dreptul sărace în referințe de primă mână.

Studiul ceramicii medievala a pornit în România, ca peste tot în Europa, de la exagerarea tezaurului etnografic. Pionierul cel mai important, Barbu Slătineanu[2], nu a ezitat să amestece bine loturile vechi cu cele încă produse pe piața deficitară de economie capitalistă. Cu toate, ceva mai târziu, același Slătineanu indicase pas cu pas diferențe din loturile cu adevărat vechi[3], sloganul transferului lin, ca un dat imuabil, este remanent în studiile etnografice și în discursurile istorice generalizante. Mult mai trist a fost însă faptul că etnografii s-au încrâncenat până în zilele noastre să-și revendice, cu sau fără dreptate, sorgintea preistorică a materiei lor de studiu. Chiar dacă nimic medieval nu mai există în ceramica de la Horezu, Corund, Margina sau Izvorul Crișului, decorul accidental asemănător poate fi „argument” de țărănească performanță multiseculară. S-a „uitat” cam repede uniformitatea dată de restricția materiei prime și de folosirea concretă; s-a uitat mai ales cât de târzie a fost implicarea meșterilor țărani în tehnologii speciale (vopsea, smalț, coloristică). În sfârșit, nu au vrut să admită că secolul al XVIII-lea a împărțit radical întreaga istorie a moștenirii culturii materiale, nu numai pe cea pe bază de lut. Puntea peste același secol se poate opera mereu forțând lucrurile: dacă oala se numea la fel la începutul mileniului II, nu însemna că n-a avut identitate sute de ani.

Victor Spinei formula, nu demult, câteva fraze pertinente la adresa ceramicii medievale, bazându-se pe starea privilegiată a cercetărilor din Moldova[4], la care au contribuit și Elena Busuioc, Rica Popescu, Victoria Paraschiva Batariuc. Poate și datorită misoginismului foștilor șefi de șantiere (care le-au pus în primul rând să spele ceramica), doamnele respective și-au asumat apoi analizele științifice cu care „cenușăreasa” descoperirilor arheologice trebuia să fie înconjurată. Ca peste tot și în toate, acum în Moldova pare că fluența cercetărilor s-a subțiat drastic. Din partea cercetătorilor transilvăneni însă, publicațiile au fost încercate doar de către mică parte, deși au fost și sunt foarte mulți dintre cei care au amintit ceramica în contextul mai larg al unor descoperiri (Kurt Horedt, Ioan Pop, Sever Dumitrașcu, Eugenia Zaharia, Petre Iambor, Mihail Blăjan, Ioan Stanciu, Adrian Andrei Rusu, Nicolae M. Simina, Gheorghe Baltag, Dumitru Țeicu, Petre Beșliu, Horst Klusch, Gabriela Rădulescu etc.). În Țara Românească citările de nume nu pot fi decât întâmplătoare (Maria Comșa, Eugen S. Teodor, Adrian Ioniță, Emilia Corbu), iar în Dobrogea situația este identică (Silvia Baravschi, Petre Diaconu). Li se adaugă o binevenită direcție de preocupare legată de ceramica perioadei din partea unor istorici de artă (Corina Nicolescu[5],  Gheorghe Arion[6]) dar care nu a fost dezvoltată mai departe[7], atenția fiind captată aproape în întregime de mult mai atractivele cahle.

Una din concluziile unei priviri de ansamblu asupra cercetării ceramicii este că, în prezent, România nu deține specialiști în vesela ceramică medievală. Nu a avut cine să educe despre conceptul universal de document arheologic, să instruiască în respectul pentru artefacte/descoperiri aparent mai puțin spectaculoase și pentru potențialul lor în a deveni, alături de altele, baza unor pagini de istorie.

Întâi de toate trebuie să ne asumăm neîmplinirea unei istorii a ceramicii medievale de pe teritoriul României. Continuăm să utilizăm cadre schematice. La o primă privire, vom deosebi îndată secole care sunt majoritar „ceramice”. Este vorba despre secolele VII-XI. Cioburile le domină, toate celelalte artefacte sunt într-atât de rare încât apariția lor este o adevărată sărbătoare. Comparația cu preistoria a fost într-atât de evidentă, încât preistoricenii s-au lăfăit o vreme, confortabil, prin translație necenzurată, în aceleași secole. Dar în loc să ne învețe cu adevărat mecanismele care definesc și propagă ceramica, s-au irosit în a întemeia istoriografic „culturi”. Primele secole sunt tratate mai mult cu nostalgia vremurilor „culturilor” preistorice. Nici că se putea o mai limitată privire asupra culturii materiale unor popoare înregistrate cu nume de șefi militari sau cu hramuri de biserici. Ca și când am accepta că secolele primului mileniu sunt întru-totul similare epocii pietrei ori a bronzului. Nostalgia „culturilor” medievale, astfel născute, este rezistentă. Ea răzbate ici-colo în urma lecturilor trunchiate ori necritice ale generațiilor mai vechi sau mai noi; printre ele, „cultura Sfântu Gheorghe”, „cultura Ciugud”, „cultura Plaiurilor”(!). Fenomenul care o substituie sau concurează este acela al „tipurilor” legate de așezări anume. Insulele pe care autorii le construiesc în teritoriu nu sunt decât pete de cunoaștere, cu totul nerelevante ca fenomene de cultură materială la nivel macro.

De la transferul profesional invocat, parcă pentru a nega echivalența absolută, s-a trecut însă ușor la întrebări mai „potrivite”: dacă în Sântana de Mureș-Cerneahov se ascundeau latinofoni ori germanici, în Bjelo-Brdo, slavi sau unguri, în Dridu, români și bulgari. A apărut și „vasul etnic”, haiosul „căzănel peceneg”(!) Iar, mai către noi, ceramica roșie sau cenușie s-a clasat relativ fără opoziție în dreptul „oaspeților”[8].

Ceramica unei așezări este un eșantion accidental, esențialmente uzual, nu o serie specifică și definitorie pentru altceva. Creștinismul i-a amputat definitiv semnificațiile cultice majore. Este un nivel tehnologic punctual, conjugat cu performanțe/neputințe de contaminare din vecinătate. Cel mai des este un simplu hazard de aglomerare a reziduurilor vaselor cele mai folosite sau sparte. Drept urmare, este imposibil ca ea să aibă drept la o identitate similară cu producția artefactelor puternic personalizate, cum ar fi, paharele în stil/tip venețian, cuțitele de tip Nürenberg, unele cahle etc.

Tot ea, și doar ea, a susținut o destul de lungă vreme o istorie politică specială. „Ghinionul” ei a fost acela că era principala și aproape singura sursă arheologică recoltată din unele sau chiar majoritatea așezărilor. Implicând-o în scenarii subsumate demonstrațiilor continuității, s-a admis automat că ar dispune de mesaje etnice neechivoce[9]. Numai că dacă a existat vreo ceramică românească medievală (desigur, alături de arme românești, unelte românești etc.!?), automat trebuie să admitem și să ne reprezentăm și pe cea ungurească, săsească, polonă, turcească, bulgărească, sârbească, sau ce-o mai putea fi. Deși fundamental eronat, principiul a fost agreat pentru resursa pe care aparent o oferea unui eșafodaj istoric nerezolvat ori cu nevoia de a se realimenta cu alte și alte argumente. Astfel, ceramica a devenit „vorbitoare”, atestând fenomene de suprastructură: limba celor care o folosiseră. Nimeni nu părea să înțeleagă absurdul situației. Doar reducându-se totul la simplitatea enunțului: „nu se poate demonstra cine a mâncat din cioburile unui anume vas”, s-ar fi putut preîntâmpina sau anula încercările de a demonstra probleme demografice, de continuitate sau probleme de geopolitică cu ajutorul unui produs precum ceramica. Desigur, în paralel, și analogiile metodologice ar fi fost grăitoare. Însă, cine avea cu adevărat acces la sursele care relevau lipsa demarcațiilor dintre ceramica hispano-romanilor și a vizigoților ori a galo-romanilor și a francilor sau a burgunzilor? În mozaicul etnic al Imperiului Bizantin, ceramica nu ar fi indicat, iarăși, nimic serios. Iar mai târziu, aceiași curioși ar fi trebuit să studieze „marile” discrepanțe dintre ceramica engleză, franceză și a germanilor, pentru a reajunge la filozofia bunului simț.

Pentru că obsesia atribuirilor etnice nu va înceta prea curând, ne-am propus să facem doar o mică investigație în originea terminologiei folosite pentru vase în general[10]. Ea este foarte instructivă pentru a se vedea cam de unde ni se trag „învățătorii” și „nașii” unor vase pe care le-am folosit și le folosim în continuare. De la strămoșii daci nu am moștenit absolut nimic, iar de la romani, doar două forme: oala și ulciorul (urciorul). În continuare, povestea cuvintelor devine foarte interesantă. Slavo-bulgarii ne-au furnizat „blidul” și „cana”, apoi, poate prin Bizanț, dacă  nu prin fanarioți, au venit „strachina” și „carafa”. Interferențele bulgare au fost continuate („clondir”, „tigaie”). Germanii ne-au dat „castronul” și „pocalul”, ungurii „paharul” și „canceul”. Mai la urmă au venit și turcii cu „farfuria” și „tava”, francezii cu „bolul” și „vaza” și, de ce nu, rușii cu „ceașca”. În continuare, toți cei interesați vor trebui să filozofeze asupra felului în care neologismele se instalează într-o limbă, respectiv dacă cuvintele s-au instalat odată cu realitățile pe care le desemnau sau au substituit pe altele, rămase tainice.

Există uriașe pete albe în cunoașterea ceramicii medievale de pe teritoriul României. În urmă cu câteva decenii abia dacă ar fi îndrăznit cineva să se refere la o ceramică a epocii tătare (Moldova, secolele XIII-XIV) sau a cuceririi turcești (Banat și Crișana, secolele XVI-XVII). Încă nu am reușit să discernem ceramica smălțuită de origine bizantină de aceea colportată de către italieni (genovezi și venețieni, în Dobrogea, Țara Românească și Moldova, dar și Banat). Ne mai rămâne să reanalizăm, cu mult mai mare atenție, ceea ce a devenit doar un fel de „bârf㔠de specialitate, respectiv mult (prea mult!) răspândita ceramică a „oaspeților” germani.

Numai o gândire prea confortabilă sau convențională a privat ceramica de ceea ce a fost într-adevăr. Adică un produs doar aparent local și „autohton”, dar mai mult „internaționalist”, alături de suratele sale, la fel de banale și indispensabile materii prime, fierul și sarea. Regăsirea pe arii de sute de kilometri a aceleiași vesele ceramice trădează transferuri care nu au ținut de etnia utilizatorilor. Această constatare ar fi la îndemâna oricui. Din păcate, mecanismelor nu li s-a oferit scenarii plauzibile.

Analizele fizico-chimice stabilesc, mai nou, rețete de producție mereu adaptate surselor minerale locale. Dacă meșterul a avut la îndemână scoici, le-a pisat și le-a amestecat în pastă, dacă nu, a recurs la nisipul cel mai aflat la îndemână. Dar până și argila de bază rămâne de căutat prin preajma siturilor arheologice. Cu totul rar este un act din 1447/1454, care dezvăluie gropile de lut de la cvasi-necunoscutul Sărvăzel (jud. Satu Mare). Izvorul scris menționează, de fapt, doar o lutărie pentru cărămizi: magnam foveam alia pro lateribus structam wlgo theglawerem[11]. Dacă ar exista în România, ceea ce în alte părți se numesc „laboratoare de ceramologie”, atunci se cheamă că ori suntem ignoranți ori instituțiile respective nu știu să-și promoveze activitatea.

Destul de evidentă este, de la un moment dat, tendința imitației vaselor de metal, sticlă sau chiar lemn. Am putea invoca din nou, căzănelul de lut, derivat din cel de metal; a urmat mai târziu plosca, castronul, paharul sau pocalul și farfuria. Relațiile nu sunt perfectate, întrucât nivelul de cunoștințe despre cele din urmă este absolut precar. Chiar și unele decoruri sunt transferate. De aici s-ar impune dobândirea unui progres obligatoriu pentru cunoașterea generală a veselei de uz special și comun înregistrată în secolele Evului Mediu.

Nu am stat departe nici de tentația identificării seriilor de piese personalizate. Iarăși recurgem la „căzănelele pecenege”, pentru care, se pare, o teză de doctorat publicată[12] nu a fost suficientă pentru a le înțelege[13]. Ceva rânduri, dar încă nu pagini de referință, s-au scris pentru vasele cu gât canelat[14], pentru opaițe[15] și ștampilele de fund ale vaselor[16]. Dar, cu câte lucrări asemănătoare nu suntem datori și pentru alte categorii aparte: ulcioare, căni cu guri trilobate, castroane, pahare, farfurii, pentru ca puse alături de piesele banale să înțelegem probleme particulare și limitele între care putem generaliza și, în general, teoretiza? O altă direcție a fost urmărită pentru studiul vaselor de import, definitivându-se doar două surse majore: bizantine și central-europene (cenușie cu ștampile, mai ales). Pe cât se pare, relevanța pentru identificare a fost, în cele două cazuri, nu a formelor, ci a calității pastei sau a decorurilor.

Intervalul nostru cunoaște și procesul de renunțare la roata cu turație înceată. Însăși datele care ne parvin de la momentul părăsirii ei complete sunt instructive pentru complexitatea fenomenelor. Dacă, mai mult prin consens, se acceptă că folosirea ei a încetat cândva în prima jumătate a secolului al XIII-lea în Transilvania, faptul că Moldova o mai folosește și în secolul al XIV-lea este de natură să nege o ruptură atât de drastică la linia Carpaților Răsăriteni. Este foarte posibil ca unele sectoare ale Transilvaniei să fi utilizat roata înceată dincolo de reperul aici înscris. Nu sunt ele societățile conservative sau receptive la nou în grade diferite față de cultura materială? Oricum, în secolele XVI-XVII, este sigur că roata înceată reapare în zone din Transilvania vestică, la grupe de populație balcanică mișcate de cucerirea turcească. Dar, Dobrogei și vecinătăților ei, i-a lipsit? 

Se produce mult, doar cu legea utilului înaintea ochilor. Vasele nu rezistă peste ani decât în rare cazuri. Se sparg des, la foc și la îngheț, la simpla mânuire. Reziduurile sunt deci imense și descurajante pentru orice binevoitor în a le vedea stoarse de mesaje. Numai că sarcina ar trebui asumată! Din momentul în care există astăzi câteva facultăți de arheologie, școli masterale și doctorale, aceste depozite în depozite de muzee, institute sau universități ar trebui să devină teme obligatorii de studiu.  

Urmează o problemă conexă cu istoria socială. Ar fi de analizat, cu toată atenția, raportul dintre ceramica populară și aceea a stărilor privilegiate sau a orașelor. După semnalele pe care le-am înregistrat, nimic nu sprijină o diferență netă. Nu exista în Evul Mediu ceea ce astăzi are o atât de largă răspândire lingvistică, adic㠄ceramica populară”. Numele ei mai potrivit ar fi „ceramică comună”. Atât episcopul, nobilul, orășeanul, cât și țăranul, au utilizat aceeași ceramică. Nimeni nu s-a gândit că această ceramică s-a izolat și a devenit excepțională numai pentru că, în general, astăzi, folosirea ei în vesela de uz cotidian a devenit destul de rară. În Evul Mediu nu existau diferențe sensibile dintre vasele stărilor. Și nobilii și orășenii, ca și țăranii, utilizau pentru lucruri și alimente comune vase de lut ieftine și foarte simple, la fel ca și vase de lemn, de altfel. Smalțului i-au trebuit câteva sute de ani ca să domine ceramica comună, dar atunci când a devenit foarte frecvent, adică în secolul al XVII-lea, a fost utilizat deopotrivă în ceramica de la masa nobililor, ca și în cea a țăranilor. Vasele de lux identifică locațiile aristocratice sau cultice, dar nu le domină. Deosebirile sunt doar cantitative, la care se adaugă, în beneficiul stărilor mai avute, folosirea suplimentară, dar în nici un caz exclusivă, a vaselor de metal sau sticlă. Ar fi mai productiv și a venit timpul, la fel ca în alte părți ale continentului, să înnodăm discuții despre ceramica tipică unor situri: cetăți, curți nobiliare sau boierești, mănăstiri, sate sau locații speciale din orașe (de pildă, mănăstiri din orașe, case de orășeni, hanuri etc.).

Există o teorie a prezenței calitativ uniforme a loturilor de ceramică. Ea nu se răspândește precum ceața, nici nu se poate justifica prin regăsiri întâmplătoare[17]. Cum am mai afirmat-o, deja înaintea cumpenei de la mileniul II, acoperirea se produce pe sute de kilometri pătrați. În primul rând, meșterii sunt cei care circulă; abia în urmă și produsele lor. Un țăran nu știe și nu poate face oale când are nevoie sau când i se năzare; același ins nu se implică nici în făurărie. Circulația omului specializat care produce asigură uniformitatea formelor și decorațiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are știința de a căuta materia primă mai potrivită, știe cum să învârtă roata, să-și manipuleze mâna, să citeasc㠄barometrul” de temperatură al cuptorului, are simțul de a introduce atât aer cât să dea un colorit anume pastei coapte. Când are piața acoperită și cererea se atenuează ori apar alte motivații, pleacă pur și simplu știind că va avea traiul asigurat în altă parte. Un olar poate subzista fără să facă agricultură. Produsele lui sunt accesibile și indispensabile vieții cotidiene, așadar mereu cerute.

Olarul nu este neapărat un artist: zgârie, împunge și de aici ies linii sau impresiuni de o simplitate dezarmantă. După ce meșteșugul său recâștigă tehnicile de angobare, vopsire și smălțuire, doar înmoaie și pensulează, fără vreo căutare estetică. Culorile au prețurile lor. Există cea a suportului: albul caolinic este de găsit doar pe alocuri, roșul, nuanțele de galben și cenușiul se obțin de la selecția minuțioasă sau norocoasă a lutului, combinată cu soluția de ardere. Tot ce este pe deasupra este deja o chestiune de bani: culorile de pământ (brun și verde) sunt aproape la îndemâna oricui; nu însă albul sau albastrul, care presupun nu numai minerale rare, ci și îndemânarea de a le izola și amesteca. Smalțul este deja rudă cu sticla și are nevoie de o altă pregătire anume. Nu este de mirare că doar din secolul al XVI-lea culorile au devenit mai vioaie în decorația ceramicii. A sesizat cineva cât de complicată și importantă a fost implicarea Renașterii în istoria ceramicii?

Până foarte târziu, vesela comună nu a străbătut decât până la târgurile cele mai apropiate. Doar vesela specială, aflată în concurență cu cea de sticlă sau metal, a avut aria de dispersie comparabilă cu aceleași produse. Numai produsele sosite de la mari distanțe (orientale ori occidentale) au privilegiul de a fi detectate ca marcaje de culoare. Pentru celelalte, planează mereu incertitudinile: sunt imitații locale, sunt create de meșteri peregrini? Fragilitatea specifică a produselor ceramice a fost mereu invocată ca pretext pentru imposibilitatea unor transporturi la distanță. Dar, atunci cum circulă produsele de lux de ceramică pe arii foarte întinse? Ce facem cu informația care povestește foarte clar despre transportul a mii de cahle de la Brașov la Oradea, sau cu situația în care circulă, tot așa, pe distanțe neașteptat de mari, ochiurile de sticlă pentru ferestre care, trebuie să recunoaștem, sunt mult mai fragile? Ca și în zilele noastre, motivațiile actelor de comerț sunt nu numai greu de cunoscut, dar chiar subiective. Pentru comenzi speciale, la prețuri bune, s-au descoperit mereu mijloace proteguitoare de transport. Oricum ele depășesc informațiile sustrase de istoricii tradiționaliști doar din privilegiile păstrate în arhive.

În legătură cu organizarea producției ceramice, problemele nu sunt foarte simple. O viziune foarte schematică ar avea în vedere trecerea de la o producție individuală la aceia de breaslă. Adevărul este că nu se știu prea multe nici despre producția individuală. Dacă se pot spune unele lucruri legate de amplasarea periferică a atelierelor în raport cu așezările, în schimb, este încă o mare enigmă fenomenul de difuzare și uniformizare a modelelor și tipurilor ceramice. În vremuri timpurii, în care comerțul pare a se restrânge la câteva produse de strictă utilitate, cum ar fi de pildă epoca de până la mijlocul/sfârșitul secolului al XIII-lea, ceramica are un caracter extrem de unitar, pe o arie geografică uimitoare, care depășește orice hotare etnice sau politice. Vase asemănătoare se întâlnesc, în acea vreme, din Dobrogea până în Imperiul Romano-German. Unul dintre cele mai tipice exemple este cel al așa-numitelor căldărușe sau căzănele („pecenege”). Acest caracter, foarte unitar, al ceramicii medievale, a persistat, în liniile cele mai generale, până în pragul vremurilor moderne și, desigur, dincolo de acest prag. Concluzia cea mai rapidă pe care o putem extrage este aceea că nu există nici un fel de „ceramică națională”. Sunt, desigur, arii care corespund difuziunii unor tipuri sau serii mici, dar acestea nu au nici un fel de relație cu geografia altfel personalizată de grupuri lingvistice. Meșterii circulă, este lucru sigur. Dar învățătura meșteșugului cum răzbate dinspre cercul familiilor lor? Cum și-au transmis îndemânarea olarii care au făcut oale identice? Doar prin gestică, fără intermediul latinei ori germanei? Pe baza unor precepte admise mutual?

După instituirea perioadei de funcționare a breslelor, singurul lucru care se modifică este lărgirea relativă a ariei de piață (la câțiva zeci de kilometri), socotită de la niște ateliere fixe. Nu știm decât extrem de vag ce a însemnat, în mod real, ceramica produsă sub tutela breslelor ori de către anumite grupuri de meșteri (cum au fost habanii, spre exemplu). Performanțele cercetărilor viitoare ar trebui să indice, în fiecare caz în parte, al fiecărui oraș cu breaslă de olari, hinterlandul obișnuit, dar și zona de maximă dispersie, alături de fluctuațiile care s-au produs în funcție de condițiile istorice. Recursul la analiza petrografică și geomorfologică ar fi poate calea de identificare. Și cele din urmă, abia dacă au pătruns în sfera olăriei medievale[18].

Producția din afara orașelor, deși cu tendințe de a fi declarată frauduloasă, nu încetează niciodată. A persistat liberă, încontinuu, și după maximalizarea activității și ermetismului juridic al breslelor. Câteva acte care urmăreau restricționări în vânzarea produselor olarilor din afara breslelor nu ne ajută prea mult. Dar, ceea ce contează pentru noi, este că nivelul ei nu coboară calitativ atât de mult încât să poată fi remarcată arheologic.

În chip nedrept, recursul la izvoarele scrise de referință a fost mult timp pierdut. Până către sfârșitul Evului Mediu olas a ascuns orice tip de vas, chiar și pe cel neceramic. Dar, din secolul al XVI-lea, izvoarele par să recupereze, aducând la iveală denumiri pe care ne simțim destul de incapabili să le asociem cu vreo piesă concretă. Sunt blide (scuteliae), căni (canterus), clondire, farfurii (disci seu orbes), inclusiv italiene[19]. Le știe cineva identifica cu precizie? Avem deci o altă problemă: ne referim la vase din surse scrise, fără să avem asocieri materiale pentru ele.

Abia de câțiva ani am început să interogăm asupra relației dintre reprezentarea artistică (pe fresce, în primul rând) și datul palpabil. Cum era firesc, mai întâi trebuie să știm exact ce se înfățișează, pentru a înțelege apoi dacă este simbol ideal, vasul unei alte lumi ori o confecție specială (non-ceramică). Deja am constat că pictura de influență bizantină ne oferă imagini foarte puțin verosimile la ceea ce dispunem recuperat din pământ.

Dacă am rămâne strict la valența de izvor a veselei ceramice, fiecare piesă ar trebui inclusă într-o bancă de date, cu rigorile foarte bine stabilite. Asemenea colecții sunt obligatorii pentru serviciile de evidență ale depozitelor de arheologie. Că ele sunt încă foarte departe de a deveni o realitate[20], să o admitem cu neliniștea cu care ar trebui în general să ne privim carențele din inventarierea patrimoniului. Odată realizate, îmi mărturisesc scepticismul în legătură cu relevanța vreunul indice de proporție în mărimi, de nuanță de culoare rezultată din ardere ori decor supus vreunei alte reguli decât suveranul capriciu al meșterului.

Aș rămâne interesat în indicele de proporție dintre diferitele categorii de ceramică folosite în cadrul aceleiași bucătării sau complex mai generos (sat, oraș, mănăstire etc.). Aș fi mult mai atent la ceramica rară a cărei producție și dispersie ar putea ajuta infinit mai ușor înțelegerea fenomenului de dispersie a ceramicii, laolaltă cu elemente de cronologie mai semnificative.

Este la fel de adevărat că terminologia de studiu a ceramicii medievale nu este însușită sau folosită măcar într-un oarecare grad de generalitate. Carența se suprapune peste o anume sărăcie a vocabularului, care împiedică adesea departajarea „căniței” de „cană”, a „strachinii” de „castron”. Neologismele din limba română nu s-au asumat la nivel general. Dacă transilvănenii folosesc „canceul”, moldovenii de peste Prut adaug㠄emailul” de ceramică. În același timp, „blidul” (blidarul, porecla „linge-blide”, mulțimea de toponime) a intrat în completă uitare, probabil dintr-o pudoare nejustificată. Peste ele se adaugă relativismul indicelui de mărime, în așa fel încât este foarte greu ca cineva să departajeze oala „mică”, de oala de „dimensiuni medii”. Sistemul Compas sugerat de Eugen S. Teodor[21] nu numai că este foarte puțin cunoscut, dar nici măcar luat în seamă de cei care au vreo idee despre el. În anul 2007 am văzut prima lucrare publicată care implică descrierea culorii de paste după sistemul Munsell[22], nu însă vreuna care să adopte termenii geologici propuși pentru ceramică (printre altele, cu definiții clare pentru „ceramică fină”, „ceramica semifină”, „degresant”, „pastă”)[23]. Deși formulate în lucrări europene, citate în unele lucrări românești, aceste departajări sunt necunoscute ori suveran neglijate. Dacă ar fi cazul unei cercetări personale, aș stabili reperele de analiză mult mai elastic, în funcție de un lot unitar, eventual provenit dintr-un singur sit ori regiune bine determinată. Dar epitetele minimale, vor trebui substituite!

Ceea ce este iarăși șocant este că toți cei tentați să se apropie de ceramică acordă o atenție minimă morfologiei sale. Este una dintre bolile generale de care suferă întreaga arheologie din România. Dacă cineva întocmește sau importă o astfel de morfologie, ceilalți sunt parcă jenați în aplicarea ei. Nu au nici curajul de a proclama vreo motivație, chiar dacă ea ar fi sănătoasă. Intervin toate tarele subiectiviste care ne guvernează cercetarea: individualismul, invidia, informația grav amputată, obișnuința lipsei de reacție critică. Lucrurile nu se instalează în făgaș normal pentru că numărul celor care se interesează de veselă nu este nici măcar constant. Cineva „apuc㔠un lot de ceramică și nu-i dă drumul fie și numai din grija de a nu-l prelucra altcineva. Delimitările morfologice sunt fie neglijate, fie ignorate. Un nou cercetător, dacă mai deține disciplină de metodă, dată de o școală debusolată sau de un magistru cu amintiri despre rigoarea care ar trebui să guverneze o școală, va relua criteriile, oferindu-le ca pe soluția sa particulară, obligatoriu de urmat.

Terenul cronologiei este alt sector de interpretare la care mă voi opri. După mai multe experimente personale, în care am arătat vase unora dintre colegii mei, de diferite vârste, obținând tot atâtea cronologii, am ajuns la o primă restricționare. Vasele izolate provenind fie din situri arheologice, fie din depozite muzeale, nu trebuie implicate în determinări. Pentru asemenea mărturii, înzestrarea cu secole de producție este un exercițiu de impresie. Mă grăbesc să afirm că prin asemenea viziune se zdruncină grav soliditatea oricăror repertorii în care ceramica culeasă din periegheze este abundentă sau numai singură implicată în concluzii (fie că se identifică prin ea complexe, fie că se sugerează datări). Stratigrafia locului este cea dintâi care mărturisește ceva. Fără una relevantă, așa precum se întâmplă mai ales în cazul așezărilor timpurii, cu vieți scurte, ar trebui să apelăm la analogiile geografic cele mai apropiate. Contează enorm valea, districtul, regiunea, și este anacronică, sau cel puțin contraproductivă, o analogie adusă de la sute de kilometri. Nici aceste analogii nu ar trebui înșiruite fără a alege pe cele care conțin piese metalice sau oricare alt artefact cu cronologie mai ușor de stabilit. Dacă vom avea o mai bună cunoaștere a cronologiei cahlelor ea ne-ar ajuta infinit la transferul către vesela ceramică. Prin urmare, ar trebui să avem ținem seama de relativitatea, precaritatea ori totala ineficiență a analogiilor, de gradele lor de relevanță, prevenind intoxicarea literaturii cu atașarea unor secole la materialele cu care se ocupăm. Aș admite analogia de gradul I pentru ceramica comparată cu piese metalice clare (monede sau piese de altă factură, mai ales podoabe, cu datări neîndoielnice) ori cea descoperită în vecinătatea lor geografică, pe cea de gradul II, pe cea asociată cu piese metalice, dar mai depărtate de locul analizat, iar la urmă, pe cea care are numai asemănări formale.

După secolul al VI-lea, ceramica noastră are etape de creștere care gravitează mereu în jurul unor intervale mai mari de câte un secol. Nimic surprinzător în a descoperi ceramică zisă din secolele VI-VII, VIII-IX, X-XI, XI-XII, XIII-XIV, XV-XVI. Niciuna dintre grupe nu are definitivări sau delimitări precis scrise. Multe forme „alunec㔠peste secvențele citate. Cât de supărătoare pare că este această realitate am avut deja prilejul să comentez. Am observat cât de mari au fost zbaterile pentru cronologia ante și post venirea ungurilor, cel puțin pentru a data unele fortificații de pământ[24]. S-au găsit și voci care au proclamat românesc (și în ceramică!) tot ceea ce s-a aflat înainte de o presupusă prezență alogenă. Evident, nu s-a avut în vedere că populația putea fi românească, nu însă și ceramica! Mai departe de „zona politică fierbinte”, datarea ceramicii și-a pierdut orice semnificație și interes.

Ca urmare, aș încuraja redactarea unei sinteze a ceramicii medievale de pe teritoriul României. Bună-rea, ea trebuie asumată pentru a constata cum stăm cu cercetarea în domeniu. Este riscul pe care alte istoriografii și-l asumă programatic, cu suport financiar special alocat. Cum însă derapajele noastre organizatorice sunt monumentale, antrepriza ar putea fi asumată curând doar individual.

Volumul care se pregătește pentru tipar, la Bistrița este prin el însuși o experiență. La apelul simplu de reunire s-a răspuns într-o manieră deja intrată în schemă: cu entuziasm, cu interes, cu indiferență, cu invidie. El însă produce texte utile care vor depăși toate reținerile subiective. Probabil că dacă susținătorii săi vor avea energia de a-l continua, prin volume noi, tot tematice, arheologi și istorici deja consacrați vor deveni mai receptivi, iar între învățăcei se vor afla și dintre cei care percep alternative la ceea ce li se servește îndeobște ex cathedra.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Holl I., A magyar középkori kerámia kutatásának problémái, în vol. Mûveltség és hagyomány. Studia ethnologica Hungariae et centralis orientalis Europae. Budapest, V, 1963, p. 65-84; Az agyagmûvesség évezredei a Kárpát-medenében. Szerkesztette Holló Szilvia Andrea – Szulovszky J. Budapest-Veszpém, 2006.

[2] Ceramica feudală românească și originile ei. București, 1958.

[3] B. Slătineanu, Ceramica românească. București, 1938.

[4] Materialul ceramic ca reper al civilizației medievale, introducere la A. Gorodenko, Ceramica locală de la Orheiul Vechi în secolele XIV-XVI. Brăila, 2000, p. V-VII.

[5] Ceramica smălțuită din secolele X-XV în lumina ultimelor cercetări arheologice, în vol. Studii și cercetări de istoria artei, nr. 2, 1959.

[6] Contribuții la cunoașterea ceramicii feudale clujene, în Studia Univ. „Babeș-Bolyai”. Series Historica, fasc. 2, 1965, p. 25-31.

[7] V. Drăguț, Ceramica, în Arta, 34, nr. 11, 1987, p. 36-38. Ultima sinteză de dicționar, în Dicționar de artă. I. București, 1995 (Irina Chios și Tereza Sinigalia, Ceramica, p. 101-103).

[8] Altele: „mușatină”, „săseasc㔠etc., citate la A. Gorodenko, op. cit., p. 20-21. Mai invocăm ceramica „arpadian㔠(din secolele XI-XIII), mult citată în Transilvania, cu paradoxul de a nu mai exista o ceramică posterioară, „angevin㔠(sec. XIV).

[9] R. Florescu, Problema originii ceramicii românești și unele descoperiri recente de la Capidava, în vol. Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani. București, 1961, p. 199 și urm.

[10] Cu ajutorul Dicționarului explicativ al limbii române.

[11] Entz G., Erdély építészete a 14-16. században. Kolozsvár, 1996, p. 421.

[12] Takács M., Die Arpadenzeitlichen Tonkessel im Karpatenbecken. Budapest, 1986, 180 p. + il.

[13] Vezi N. M. Simina, Căldări de lut din Transilvania și Crișana cu însemne pe buză, în ArhMed., 1, 1996, p. 55-67.

[14] P. Iambor, Vase cu gât canelat descoperite în așezările din Transilvania, în ActaMN, 22-23, 1985-1986, p. 589-598.

[15] C. C. Rusu, Iluminatul artificial în Evul Mediu. Transilvania - secolele XI-XVI, în Mediaevalia Transilvanica, nr. 1, 1998, p. 71-100.

[16] Cristina Paraschiv-Talmațchi, Mărci de olar (secolele VII-XVI). Considerații și catalog pentru teritoriul carpato-danubiano-pontic. București, 2006, 320 p. + LXXVII pl.

[17] D. Țeicu, Opinii în legătură cu producerea și răspândirea ceramicii medievale în regiunea Dunării de Jos apusene, în vol. Studii istorice. Timișoara, 2003, p. 155-169.

[18] Vezi, spre exemplu, Corina Ionescu, Lucreția Ghergariu, M. Horga, Gabriela Rădulescu, Early Medieval ceramics from the Viile Tecii archaeological site (Romania): an optical and XRD study, în Studia Univ. „Babeș-Bolyai”. Geologia, 52, fasc. 2, 2007, p. 29-35.

[19] D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea. I-II. București, 1968.

[20] Vizi Márta, A kerámia feldolgozásának módszerei (Kíserlet az ozorai várkastély leletanyaga kapcsán). Adatbázisrendszer és kerámiaanalízis, în vol. Az agyagmûvesség évezredei a Kárpát-medenében. Szerkesztette Holló Szilvia Andrea – Szulovszky J. Budapest-Veszpém, 2006, p. 73-90.

[21] Introducere în volumetria ceramicii secolului VI la nordul Dunării de Jos, în ArhMed, 2, 1998, p. 21-38.

[22] Vezi R. Harhoiu, Gh. Baltag, Sighișoara – „Dealul Viilor”. Monografie arheologică. I-II. Cluj-Napoca, 2006-2007.

[23] Corina Ionescu, Lucreția Ghergari, Mic glosar de termini geologici utilizați în studiul ceramicii arheologice, în CA, 13, 2006, p. 451-460.

[24] Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 86-87, 90-91.