Observații privind evoluția armamentului și echipamentului militar reflectat în pictura altarelor transilvănene.

Secolele XV-XVI.


 

        În scrierile medievale, deja din secolul al IX-lea, societatea este văzută ca o piramidă stratificată pe trei etaje ierarhice și valorice, iar Adalbert de Laon definește la începutul secolului al XI-lea cel mai clar această ierarhie tripartită, ca avându-i în frunte pe clerici (oratores) deci cei ce se roagă, urmați de cavaleri (belatores) sau cei ce se luptă, pentru ca pe ultimul loc să fie plasați țăranii, negustorii, meșteșugarii (laboratores) adică cei ce muncesc[1]. Încercând să ne raportăm la această scară valorică impusă chiar de oamenii epocii, și nu de istoriografia contemporană care de prea multe ori a încercat să încorseteze istoria de mult trecută în percepte sau comandamente politice perene, am abordat o tematică ce am dori să reflecte aspecte definitorii pentru toate aceste trei categorii sociale ale Evului Mediu: armele și echipamentul militar, apanajul și simbolul cavalerului medieval; altarul, simbol al clerului și punctul central al vieții spirituale creștine medievale, ambele plasate în mediul liber țărănesc și orășenesc al Pământului Crăiesc transilvănean.

                Piesele de armament și echipament militar reprezintă fără îndoială obiecte ce au stârnit întotdeauna interesul cercetătorilor, în special și al publicului larg, în general. De la piesele aflate în muzee, panoplii sau colecții particulare și până la reprezentările din arta figurativă, armele și echipamentul militar au reflectat, poate, în modul cel mai clar, evoluția societății umane deoarece au reprezentat în toate epocile istorice creații de vârf ale dezvoltării tehnologice, rezultate ale unor investiții uriașe determinate de capacitatea lor de a influența cursul politicii, relațiile interumane, într-un cuvânt mersul istoriei.

                Altarul reprezintă punctul central al sanctuarului creștin medieval, mândria comunității creștine și mijloc de comunicare cu Divinitatea (în concepția omului medieval). Avem convingerea că forma luată de acest obiect de cult în Evul Mediu, respectiv cea a altarelor poliptice, reflectă într-o societate profund religioasă tocmai acest rol, al unei ferestre spre Dumnezeu, ce se poate deschide în zilele de sărbătoare sau rămâne închisă dar transparentă prin redările picturale, în zilele obișnuite.

                Pentru perioada de maximă dezvoltare a Evului Mediu și implicit a pieselor de armament și echipament militar specifice acestei epoci, există unele probleme în privința datării și tipologizării unor categorii de piese. Din acest motiv reprezentările din arta figurativă ajută mult la datarea unor piese acolo unde izvoarele scrise sunt sărace iar arheologia se confrunta cu probleme de datare. Acesta este și cazul armamentului și echipamentului militar al secolelor XV-XVI, când astfel de piese lipsesc din descoperirile arheologice, în principal pentru că în Europa acelei vremi nu se mai practica înmormântarea cu arme[2], iar pierderea unor astfel de piese este exclusă, datorită valorii mari, ele fiind recuperate în epocă chiar și de pe câmpurile de luptă[3]. În acest fel, majoritatea acestui material provine din colecții vechi, arsenale de epocă, săli de arme sau panoplii ale unor castele sau case nobiliare. În multe cazuri datorită faptului că nu a existat o catalogare riguroasă, datarea exactă a numeroase categorii de arme s-a pierdut fiind necesară datarea lor pe criterii comparative cu piese riguros databile sau cu reprezentări din arta figurativă a epocii.

                Biserica, prin intermediul predicilor dar și al imaginilor oferite de iconografie a reușit cel mai bine manipularea maselor. Pe lângă predicile ținute de preoți în biserici la sfârșitul fiecărei slujbe, imaginile reprezentate de altarele pictate și de pictura murală au venit să susțină și să întărească cuvântul Scripturii fiind numite și „Biblia analfabetului” sau „Biblia săracului”. Datorită acestui rol extrem de important jucat în biserica romano-catolică de altarele poliptice, imaginile prezentate pe ele trebuiau să fie cât mai actuale, cât mai apropiate de realitatea cotidiană, pentru a putea fi înțelese ușor de către credincioși. Din acest motiv, reprezentările unor piese de armament și echipament militar de secol XV-XVI, reflectă chiar arsenalul utilizat în aceea epocă, aspect extrem de util cercetătorilor ce abordează istoria militară a Transilvaniei. Cum istoricii și arheologii medieviști nu au valorificat până în prezent acest potențial, am considerat utilă o astfel de abordare interdisciplinară a unui domeniu de pionierat în cercetarea istorică românească, marcat încă de foarte multe lacune și în care nici terminologia nu este încă definitiv cristalizată, majoritatea denumirilor de piese de echipament militar medieval fiind traduse sau împrumutate din limbi străine, de multe ori nu în cel mai fericit mod.

                Pe baza datelor statistice și a cronologiilor dezvoltate pe criterii tipologice, cel mai vechi altar păstrat în Transilvania se consideră a fi cel al sanctuarului bisericii evanghelice din Prejmer[4], iar proveniența sa pare a fi sud germană, transmisă spre Transilvania prin filieră austriacă. Schemele iconografice repetă modelele sud germane mai vechi, însă narațiunea este încă lipsită de dramatismul violent ce caracterizează arta germană a celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea. Pentru datarea acestui altar trebuie luate în considerare draperiile cu falduri, încă relativ simple, care prin paralelele existente, amintesc de manierismul gotic al secolului al XV-lea. Prin urmare, opiniile conform cărora datarea picturii trebuie plasată pe la mijlocul secolului al XV-lea, par întemeiate[5].

                În contextul reprezentărilor de armament și echipament militar, nu se poate spune că altarul din Prejmer este foarte bogat, scenele în care sunt întâlnite astfel de reprezentări fiind cele ale „Învierii” și „Judecății lui Caiafa”. În scena „Învierii”, surprindem reprezentarea soldaților în armură completă, situație foarte rar întâlnită pe altarele din Transilvania. Din păcate aceste armuri nu pot fi admirate în toată complexitatea lor, deoarece sunt acoperite în partea superioară de tunicile și mantiile în care sunt înveliți soldații, reprezentați în somn. Cel mai bine vizibile sunt părțile de armură destinate protecției picioarelor cu genunchiere prevăzute cu discuri laterale de protecție, jambierele și încălțările din fier. Din armura brațelor se poate observa o parte a umerarelor, brasardele și cotierele prevăzute cu spin[6]. Mult mai interesante sunt armele pe care soldații le poartă. Soldatul reprezentat în stânga lui Isus poartă o spadă grea, pentru două mâini, (dimensiunea 2 - Pinter)[7], cu buton piriform prevăzut cu striații verticale (tipul L - Oakeshott)[8] reprezentând, prin aceste caracteristici, spada tipică a secolului al XV-lea, perfect concordantă cu armura mai sus descrisă și cu numeroase paralele atât in mediul cavaleresc occidental[9] cât și în spațiul Orientului Apropiat unde apar prin intermediul cruciaților ciprioți fiind încadrate în grupa XIX a tipologiei pe care D. G. Alexander o întocmește pentru aceste arme[10]. Al doilea soldat este dotat tot cu o spadă grea pentru două mâini, dar prevăzută cu buton sferic (forma 12 - Pinter)[11] și gardă dreaptă cu capetele rotunjite (varianta d - Pinter)[12]. Spade foarte asemănătoare celei anterior descrise sunt încadrate de D. G. Alexander în grupa XXIII a tipologiei sale, grupă datată în perioada anilor 1450-1500[13]. Această datare a spadei pe criterii tipologice corespunde perfect cu propunerea de datare a altarului de la Prejmer, după anul 1450.

                În ceea ce privește echipamentul militar utilizat de cavalerii secolului al XV-lea, acesta este reflectat cât se poate de sugestiv în pictura altarului din Mălâncrav, remarcabilă realizare încadrată în a doua jumătate a secolului al XV-lea[14], cu toate că schemele iconografice aparțin încă primei jumătăți a secolului al XV-lea[15] prin reprezentările Sfinților Gheorghe și Mihail. Sf. Gheorghe este îmbrăcat într-o armură care precede armura sofisticată a stilului gotic specifică secolului al XV-lea. Partea superioară a corpului este acoperită de o cuirasă cu o talie înălțată, al cărei pieptar este străbătut de nervuri ce vine în sprijinul încadrării acestui altar în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cuirasa este continuată cu un brâu subțire și o parte prelungită care poate semăna cu niște tasete, acea parte a armurii care acoperă pulpele de șocul buzduganelor sau ale securilor[16]. Interesantă este cămașa de zale pe o care poartă și din care se pot observa doar poalele. O armură realizată în același mod, având butoni și ornamente aurite se întâlnește în colecția de arme și armuri a Muzeului Brukenthal, fiind prezentă în expoziția de bază a muzeului. Cămășile de zale s-au întâlnit mult mai rar odată cu apariția armurii sofisticate care apăra întreg corpul de lovituri. De remarcat este pictarea mantiei bătute în vânt a Sf. Gheorghe în care se poate recunoaște o interferență bizantină, lucru rar întâlnit în pictura altarelor transilvănene.

                Prezentarea arhanghelului Mihail este făcută aproape în același mod ca Sf. Gheorghe. Datorită mantiei pe care o poartă, mare parte din armura superioară a corpului nu poate fi vizibilă. Se poate observa o parte a cuirasei brăzdată de nervuri, și armura mâinii drepte, cotiera în forma cotului. Partea inferioară a corpului prezintă aceleași elemente de armură ca și Sf Gheorghe.

                Ca o ilustrare a evoluției pieselor de armament și echipament militar, tot în biserica din Mălâncrav mai există o reprezentare a Sf. Gheorghe omorând balaurul, aflata-n pictura murală. Situat pe peretele sudic, Sf. Gheorghe este încadrat de arhanghelul Mihail și de Sf. Laurențiu care are ca atribut grătarul pe care a fost martirizat[17].

                Realizate către sfârșitul secolului al XIV-lea picturile murale din corul și absida bisericii din Mălâncrav se individualizează prin puternicele caracteristici ale „goticului internațional”[18]. Reprezentarea Sf. Gheorghe din pictura murală prezintă din punctul de vedere al echipamentului militar o cuirasă fără prelungiri cu armura mâinii. Interesant de remarcat este faptul ca totuși există protecție pentru părțile sensibile ale brațului reprezentată de o cotieră. Cuirasa se termină cu un brâu și tasete pentru protejarea pulpelor.

                Lipsa armurii mâinilor și picioarelor, a protecției umerilor poate demonstra dezvoltarea pe care a avut-o de la acea dată, respectiv sfârșitul secolului al XIV-lea și până în a doua jumătate a secolului al XV-lea când apare iar reprezentat, dar de acesta dată în pictura de panou.

                În cadrul picturii transilvănene cel mai caracteristic monument de trecere de la gotic la Renaștere este altarul din Mediaș[19]. Clasat îndeobște printre piesele reprezentative ale goticului transilvănean, altarul de la Mediaș se deosebește de majoritatea altarelor fiind conceput generos, în spații largi cu panouri multe cu o bogată încărcătură narativă.

                În ce privește compozițiile sale, specialiștii au fost de acord ca meșterul medieșan a avut ca model gravurile lui Martin Schongauer executate între 1474-1479. Cu toate că acest artist s-a încadrat în Renașterea germană, opera de la Mediaș a fost atribuită goticului târziu[20].

              În „Purtare Crucii” se poate observa o halebardă scurtă cu mâner și inel pentru deget care are securea cu tăișul ușor curbat . O astfel de reprezentare se găsește în Cronica Națională Maghiară, aflată la Biblioteca Națională din Budapesta[21]. Din armura soldatului se poate observa o parte din armura superioară cea a mâinii prin mănușa simplă și brasardele. Din punctul de vedere al protecție capului, soldații poartă pălării de fier, căști celata cu viziera mobilă. Astfel de piese se găsesc și colecțiile muzeului sibian[22], pălăriile de fier specifice secolului al XV-lea fiind destul de rare în colecțiile muzeelor românești întâlnindu-se mai ales în colecțiile occidentale cum ar fi colecția Spengel din München[23].

              Cel mai valoros dintre panourile altarului de la Mediaș îl reprezintă cel al „Răstignirii” în al cărui fundal se poate distinge un oraș care ar fi trebuit să fie Ierusalimul dar care de fapt este Viena medievală cu Domul Sf. Ștefan și cu vechea fortificație de incintă[24]. Mântuitorul crucificat domină în prim-plan compoziția fiind flancat în planuri secunde de două grupuri umane: în stânga de un grup de femei ce-l plâng iar în dreapta de un grup de bărbați înarmați. Primii doi par sa aibă o discuție ironică la adresa Mântuitorului și au fost redați în așa fel încât să îi recunoască oricine ca necreștini: unul purtând un turban musulman iar celălalt un caftan bogat ornamentat și o tichie țuguiată evreiască[25]. Bărbatul cu turban este înarmat cu o măciucă simplă în care se sprijină cu mâna stângă și cu o spadă pe care o ascunde sub faldurile mantiei făcând vizibilă doar o parte a mânerului lung și a butonului piriform cu striații verticale. Acest tip de buton (tip L- Oakeshott)[26] este considerat ca specific mijlocului secolului al XV-lea, când apare în special la spadele grele de luptă. O piesă purtând stema Regatului Ungariei, de absolută corespondență tipologică, inclusă de D. G. Alexander în grupa a XIX a clasificării sale, s-a păstrat în Arsenalul din Alexandria unde a intrat in anul 1432[27]. În Polonia piese provenite din fostele teritorii ale Ordinului Teutonilor sunt datate după mijlocul secolului al XV-lea[28]. Tot un buton piriform dar neted întâlnim pe spada de călău a orașului Sibiu, păstrată la Muzeul Brukenthal[29].

              Mult mai vizibilă este spada de care se sprijină cu mâna stânga bărbatul în port evreiesc. Aceasta este o arma cu mâner pentru o singură mână (m1-Pinter)[30], cu buton discoidal (tip H -Oakeshott)[31] și garda ușor curbată (varianta g - Pinter)[32] spre lama zveltă și lungă ascunsă de teaca cu buterolă aurie. Aceasta reprezintă una din cele mai răspândite arme a Evului Mediu. Piese asemănătoare păstrate în colecția Muzeului Brukenthal sau în ale celei din Istanbul fiind încadrate de D. G. Alexander în grupa a XVI databile în secolul al XV-lea[33]. Iată deci că în acest caz datarea picturii de la Mediaș în 1480 ne vine în ajutor.

              Prezența acestui important artist, care este maestrul altarului din Mediaș, într-o expunere privind pictura gotică din Transilvania ar putea să apară ca o inadvertență. De fapt prin el și opera sa devine mai ușor delimitarea unui fenomen de răscruce: în timp ce pictura de altare se orientează spre inovațiile stilistice ale Renașterii, pictura murală va păstra o atitudine conservatoare rămânând încă două-trei decenii sub autoritatea moștenirii gotice.

              Prin sculpturile sale de factură renascentistă și prin influența Școlii dunărene ce se resimte în pictură, altarul de la Hălchiu poate fi pus în legătură cu o tendința novatoare în epocă, tendință ce s-a concretizat în altarul din Sebeș[34] fiind încadrabil în cel de-al treilea deceniu al secolului al XVI-lea posedând încă resturi de sensibilitate gotică[35].

              Deschis altarul prezintă interes prin scenele „Martiriului Sf. Petru” și „Martiriului Sf. Iacob”. Scena „Martiriul Sf. Petru” reprezintă o scenă bogată în reprezentări de piese de armament și echipament militar. Dintre personajele aflate în prim-plan se distinge cel aflat în stânga lui Petru care poartă la cingătoare un pumnal. Se poate observa foarte bine garda scurtă cu brațele arcuite spre lamă, cu mânerul înfășurat în piele cu aplici ornamentate. Lama este acoperită de o teacă cu buterolă. Butonul are o formă discoidală aplatizată din care evoluează un trunchi de con. Astfel de arme sunt caracteristice trupelor de infanterie începând cu secolul al XV-lea, iar corespondențe tipologice în colecția sibiană nu am întâlnit. O armă asemănătoare se află în Muzeul Artilerie din Paris[36].

              În plan îndepărtat se poate observa un soldat, participant pasiv la acțiune care posedă o armură întreagă de cavaler. Din partea superioară a acesteia se poate observa o parte a cuirasei precum și umerarul drept. Foarte frumos sunt prezentate tasetele alcătuite din lamele prinse una de alta, importante în protejarea șoldurilor și a pulpelor. Partea inferioară a armurii subliniază genuncherele cu discuri protectoare, jambierele și încălțămintea de fier. În cap soldatul poartă o cască-calotă simplă cu discuri protectoare pentru urechi, având o vizieră mobilă. O cască calotă, de această dată fără vizieră, se regăsește în colecțiile sibiene fiind lucrată în atelierele de armurieri sibiene în secolul al XV-lea. O astfel de armură întreagă se găsește în Arsenalul Imperial din Viena, încadrată la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea[37].

                Soldatul ține în mână o halebardă formată dintr-o secure perforată, cu tăiș drept, cu două cârlige și un vârf lung și ascuțit. Este de remarcat faptul că halebardele având lama securii dreaptă sunt încadrate cu aproape un secol mai repede decât cele cu perforații și încrustații[38]. Astfel de arme cu secure perforată și încrustații pe ea au fost specifice armatelor de paradă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind frecvent utilizate de infanteria secolelor XV-XVI. Se mai poate observa în plan îndepărtat și o lance având o formă triunghiulară cu vârf ascuțit pentru a putea pătrunde în armură[39].

                În scena „Martiriul Sf. Iacob” sunt prezente aceleași personaje ca și în tabloul anterior. În prim plan se distinge un soldat ținând în mână o spadă pentru o mână, (m1 - Pinter)[40], cu garda ușor curbată spre lamă (varianta g - Pinter)[41]. Butonul este discoidal (tip H - Oakeshott)[42], dar nu se pot distinge celelalte caracteristici pentru a se încerca o încadrare exactă în epocă.

                În planul îndepărtat se pot observa doi soldați purtând armuri, la unul din ei fiind vizibilă o parte a cuirasei și a tasetelor. Ambii poartă căști simple cu discuri protectoare pentru urechi. Unul dintre ei are în mână o halebardă cu secure având tăișul curbat și cârlig în partea opusă, terminată într-un vârf ascuțit. Celălalt are o suliță cu vârf în formă de triunghi. Fiind o armă folosită de cavalerie, sulița are un disc opritor asemănător gărzii existente la spade sau la săbii ce para loviturile adversarilor. Pe lângă acest tip de suliță folosită de armatele occidentale se întâlnesc și alte tipuri mai simple folosite în special de infanterie cum ar fi sulița simplă cu vârful de formă romboidală ca in cazul celei prezentate in pictura altarului de la Beia[43] și întâlnită în colecțiile sibiene[44] sau cea specifică formațiunilor de Landsknecht denumită și Knebelspiess[45] (suliță cu mâner) cu lama alungită și aplatizată, cu brațele laterale fixate de manșon[46]. Mult mai interesantă este varianta de ghizarmă prezentată în plan secundar al panoului „Ecce homo” prezent în pictura altarului de la Hălchiu. Arma are un vârf ascuțit și două cârlige de agățare unul în dreapta și unul în stânga. Pe lângă aceste elemente de bază ale unei ghizarme se poate observa un disc protector pentru mână.

                Un alt reprezentant al picturii de panou transilvane de secol XVI îl reprezintă altarul de la Fișeriu cu cel mai semnificativ panou „Sf. Martin împărțind mantaua cu cerșetorul”. În acest tablou se distinge foarte clar o spadă pentru două mâini (m2 - Pinter)[47], specifică cavaleriei grele occidentale. Mânerul se continuă cu o gardă curbată (varianta g-Pinter)[48] și o lamă sveltă cu o șănțuire mediană. Butonul piriform are striații verticale (tip L - Oakeshott)[49] și este considerat ca fiind specific secolului al XV-lea când apare ca și în acest caz la spadele pentru două mâini[50] .

                O astfel de piesă purtând stema Regatului Ungariei inclusă de D. G. Alexander în grupa XIX a clasificării sale s-a păstrat în Arsenalul din Alexandria unde a intrat în 1432[51]. Foarte interesant este faptul că deși altarul este încadrat în primul sfert al secolului XVI-lea, piesele de armament reprezentate fac parte din secolul al XV-lea, pictorul dând dovada lipsei inovației în compozițiile sale.

                Altarele pictate transilvănene reprezintă adevărate cronici în imagini, izvoare de mare valoare din care istoricii și arheologii medieviști pot spicui aspecte dintre cele mai interesante ale vieții materiale și spirituale ale vremii, neevaluate proporțional valorii lor până în prezent, pentru întregirea tabloului istoric atât de bogat al acestei zone.

                Sesizând această situație și urmărind evoluția pieselor de armament și echipament militar reflectată în pictura altarelor transilvănene de-a lungul secolelor XV-XVI, s-a putut observa că Transilvania, mai mult decât celelalte țări românești, cunoaște în această epocă o pronunțată aliniere, atât din punctul de vedere al armamentului și al echipamentului militar cât și în plan cultural − artistic și stilistic, la spațiul cultural − istoric central european, fără însă a lipsi cu totul unele influențe orientale.

                De asemenea s-a putut constata că reprezentările din arta figurativă transilvană se constituie pentru acest spațiu într-un extrem de important izvor istoric, ce poate clarifica sau întregii tabloul unei epoci destul de puțin cercetate din punctul de vedere al istoriei militare în general și al armamentului și al echipamentului militar în mod special. Cu puține excepții, se poate astfel afirma că piesele de armament și echipament militar ale spațiului transilvănean redate în pictura altarelor, sunt sincrone cronologic și tipologic pieselor similare din apusul și centrul Europei. În același timp, datorită plasării geopolitice a Transilvaniei, la zona de contact a civilizației occidentale cu cea orientală, întâlnim aici și piese de armament și echipament militar din Orient, intrate în uzul trupelor acestui spațiu prin filiera Imperiului Otoman sau în urma confruntărilor tot mai dese și implicit a necesității de adaptare la modul de luptă cu această mare putere a vremii.

                Pentru o cât mai facilă punere în valoare a acestui izvor istoric și cultural-artistic în tabloul general al istoriei zonale, s-a considerat necesară atât o descriere a principalelor categorii de armament și echipament militar, specifice secolelor XV-XVI, în fireasca lor evoluție istorică și în strânsă interdependență cu profundele schimbări pe care amurgul Evului Mediu le aduce în planul tacticii și strategiei militare, cât și o analiză a altarelor cu cea mai mare valoare în planul problematicii propuse. În același scop s-a încercat și o redare schematică a situației prezenței reprezentărilor de arme și echipament militar prin conceperea unor tabele ce pot constitui un punct de plecare pentru cercetarea și aprofundarea viitoare a acestei tematici. Fără a avea pretenția epuizării acestui spațiu inedit de cercetare, considerăm acest demers ca pe o deschidere spre abordarea sistematică a unui izvor insuficient folosit până în prezent de cercetarea medievistică românească, ca pe un instrument de lucru pentru cei ce își concentrează interesul științific asupra istoriei artelor, arheologiei medievistice și în general a istoriei secolelor XV-XVI în Transilvania.

 

Articol apărut cu consimțământul autoarei, după variantă tipărită în Acta Terae Septemcastrensis, II, 2003, p. 175-190.

Anca Nițoi

 

Fig. 1. Altarul de la Prejmer – vedere generală

 

Fig. 2. Altarul de la Mălâncrav - Sfinții Mihail și Gheorghe.

 

Fig. 3. Altarul de la Mediaș - Purtarea Crucii.

 

Fig. 4. Altarul de la Mediaș - Crucificarea.

 

Fig. 5. Altarul de la Hălchiu - Ciclul Patimilor.

 

 

Fig. 6. Altarul de la Hălchiu - Martiriul Sf. Petru.

 

Fig. 7. Altarul de la Fișeriu  Sf. Marin împărțind mantaua cu cerșetorul

 


 

[1] J. Le Goff, Pentru un alt ev mediu, București, 1986, p. 135.

[2] G. P. Fehring, Einführung in die Archaeologie des Mittelalters, Darmstadt, 1992, p. 64 sqq.

[3] Z. K. Pinter, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV), Reșița, 1999, p. 159.

[4] V. Drăguț, Arta gotică în România, București, 1979, p. 247.

[5] V. Vătășianu, op. cit., p. 779.

[6] C. Vlădescu, Încercări asupra periodizării și tipologiei armelor albe medievale occidentale, în SMMIM, 2-3/1969-1970, p. 112; D. C. Nicolle, Arms and Armour of the Crusading Era, New York, 1988.

[7] Z. K. Pinter, op. cit., p. 96.

[8] R. E. Oakeshott, The Sword in the Age of Chivalery, London, 1964, p. 68.

[9] Ibidem, p. 72 sqq.

[10] D. G. Alexander, op. cit., p. 24, fig. 98.

[11] Z. K. Pinter, op. cit., p. 99 sq.

[12] Ibidem, p. 97.

[13] D. G. Alexander, op. cit., p. 25.

[14] V. Drăguț, op. cit., p. 248.

[15] V. Vătășianu, Istoria artei feudale in țările române. I. București, 1959, p. 778.

[16] C. Vlădescu, op. cit., p. 110.

[17] V. Drăguț, op. cit., p. 223.

[18] Ibidem, p. 224.

[19] V. Drăguț, op cit., p. 250.

[20] Ibidem.

[21] D. C.. Nicolle, Arms and Armour of the Crusading Era, New York, 1988, p. 549.

[22] Pe această cale mulțumim doamnei Elena Roman de la Muzeul Național Brukenthal pentru consistentul sprijin acordat.

[23] A. Demmin, op. cit., p. 516.

[24] Ibidem.

[25] Z. K. Pinter, Reprezentări ale unor piese de armament și echipament militar medieval pe altarul pictat al Bisericii evanghelice ( Sf. Margareta) din Mediaș, în Tibiscum, X/2000, p. 316-317.

[26] R. E. Oakeshott, op cit., p. 68.

[27] D. G. Alexander, European Swords In the Collection of Istanbul, in Waffen und Kostumkunde, 29-1, 1987, p. 24.

[28]A. Nowarkowski, Arms and Armour in the Medieval Teutonic Order’s State in Prussia, Lodz, 1994, p. 88.

[29] Anca Nițoi, Observații privind spada de călău a orașului Sibiu, în Corviniana, VII, 2004,  p. 155-161.

[30] Z. K. Pinter, op. cit., p. 96.

[31] R. E. Oakeshott, op. cit., p. 95.

[32] Z. K. Pinter, op. cit., p. 97.

[33] D. G. Alexander, op. cit., p. 23.

[34] *** 800 de ani biserică a germanilor din Transilvania, Innsbruck, 1992, p. 72.

[35] G. Oprescu, op. cit., p. 68.

[36] A. Demmin, op. cit., p. 764.

[37] Ibidem, p. 429.

[38] Astfel de piese fiind întâlnite în colecțiile Muzeului de Istorie din Sibiu cu numerele de inventar M 3571, M7358

[39] C. Vlădescu, op. cit., p.99.

[40] Z. K. Pinter, op. cit., p. 96.

[41] Ibidem, p. 97.

[42] R. E. Oakeshott, op, cit., p. 95.

[43] V. Vătășianu, op. cit., p. 793.

[44] Numerele de inventar corespunzătoare acestor piese sunt M 7415, M 7416.

[45] C. Vlădescu, op. cit., p. 101.

[46] Astfel de piese fiind întâlnite în colecțiile Muzeului de Istorie din Sibiu cu numerele de inventar M 3598.

[47] Z. K. Pinter, op. cit., p. 96.

[48] Ibidem, p. 97.

[49] R. E. Oakeshott, op. cit., p. 68.

[50] În colecțiile Muzeului de Istorie „Casa Altemberger” din Sibiu de regăsește cu numărul de inventar M 2453.

[51] D. G. Alexander, op. cit., p. 21.