Karla Roşca, Horst Klusch, Ceramica de breaslă, habană şi manufacturieră din Transilvania, Ed. Honterus, 2010, ISBN 978-973-1725-52-9

 


 

    

Recenzia de faţă este una parţială, deoarece la fel este şi exemplarul achiziţionat, din care patru pagini de text au rămas netipărite. Şi patru pagini reprezintă mult în economia acestei cărţi (echivalentul întregii bibliografii, de exemplu), în care cele 127 de pagini numerotate (asezonate cu multe desene, tabele şi motive decorative) sunt completate de 200 de planşe color. Deşi lucrarea nu precizează acest lucru, este vorba despre un catalog care corespunde expoziţiei intitulate Ceramica din Transilvania. Secolele XVII-XXI deschise în perioada 4 septembrie – 30 noiembrie 2010 în Casa Artelor din Sibiu (organizate de Consiliul Judeţean Sibiu, Muzeul ASTRA, şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Săsească „Emil Sigerius”).

Lucrarea atrage prin dimensiuni şi calitatea reproducerilor color, însă parcurgerea sa detaliată relevă o lungă serie de inconsistenţe, omisiuni şi greşeli care îngreunează mult crearea unei imagini sintetice asupra subiectului şi aproape anulează plăcerea descoperirii unor artefacte într-adevăr demne de atenţie.

Titlul de pe copertă (Ceramica din Transilvania) diferă de cel din descrierea CIP a Bibliotecii naţionale şi din pagina de titlu (Ceramica de breaslă, habană şi manufacturieră din Transilvania). Desigur, ambele diferă de cel al expoziţiei aferente, menţionat mai sus. Anul apariţiei nu apare decât în descrierea CIP.

Cuprinsul detaliază numeroasele părţi ale lucrării, cele 18 capitole, precedate de un cuvânt înainte şi urmate de lista localităţilor, bibliografie, o listă de muzee şi colecţii (despre care nu se precizează dacă sunt cele care deţin piesele reproduse în lucrare, care deţin piese relevante, care au permis autorilor accesul la colecţii, etc.), o listă intitulată „Fotografi; colaboratori; acuarele”(?) şi lista abrevierilor folosite în planşele color. Cuvântul introductiv încearcă să justifice apariţia cărţii prin „frumuseţea”, „originalitatea” şi „splendoarea” ceramicii decorative transilvănene, prin nevoia specialiştilor, colecţionarilor şi pasionaţilor de ceramică de a avea la dispoziţie cataloage de colecţii în vederea repertorierii şi clasării pieselor. Fără a nega utilitatea publicării ceramicii, trebuie să spunem că lucrarea de faţă nu oferă criterii sau instrumente de lucru cu adevărat utile în catalogare, autorii mărturisind că „identificarea diferitelor centre de ceramică încă nu este finalizată” şi că „ne folosim încă de denumiri convenţionale pentru sistematizarea patrimoniului”. Lucrarea se doreşte a fi şi o invitaţie (sperăm nu şi un model) adresată muzeelor din ţară de a realiza studii similare şi arheologilor de a efectua cercetări sistematice pentru verificarea unor teorii (fără a ni se spune care anume). Cititorul rămâne astfel nelămurit asupra întrebărilor de cercetare urmărite, asupra metodologiei aplicate precum şi asupra posibilităţilor şi limitelor identificării diferitelor tipuri de mărfuri discutate în text. Capitolele reflectă o clasificare ilogică, atât în funcţie de tehnici de decorare (ceramica nesmălţuită, smălţuită, pictată, incizată, fină – în sine categorii neexclusive) şi centre de producţie. Cele două criterii nu se îmbină însă, deoarece unele tipuri de ceramică corespund mai multor centre sau sunt enunţate fără legătură cu acestea („2.Ceramica nesmălţuită”, „18.Ceramica fină”, etc.). Chiar atunci când titlurile de capitole anunţă diferite genuri de „mărfuri”, acestea nu beneficiază de descrieri, ci doar de citări de produse caracteristice rareori tratate în mai mult de un paragraf.

În ceea ce priveşte organizarea materialului, primul neajuns îl constituie fragmentarea deranjantă a textului prin calupuri de planşe color care cuprind de fapt şi „catalogul” regăsit în descrierea imaginilor. Cele 560 de piese ilustrate sunt uneori identificate drept „marfă de tip…”, alteori nu, uneori cu inscripţii transcrise, alteori nu (cat. 9, 13, 10, 21, 22, 23, …, 325). Textul nu face trimitere la planşe, aşadar cititorul este nevoit să parcurgă întregul catalog pentru a identifica piese caracteristice fiecărui tip de marfă discutat în text. Paginile de text cuprind desene de cahle reproduse ca simple decoraţii, dar pe care le recunoaştem din cartea lui Horst Klush, Zauber alter Kacheln aus Rumänien, 1999. Cel puţin cuvântul introductiv informează că „Desenele ornamentelor de pe cahle, amplasate la sfârşitul unui capitol sau la marginea textului sunt considerate motive decorative şi nu corespund textului din capitolul respectiv” (p. 6). Tot din lucrările anterioare ale lui Horst Klusch sunt preluate şi regulamentele breslelor, tabelele de maiştri şi calfe, etc. Piesele din planşele color sunt majoritatea datate între secolele XVII şi XIX, cu două-trei cahle de secol XV-XVI nediscutate în text, dar incluse anterior în catalogul de cahle al muzeului ASTRA.[1]

Aparatul critic este neuniform, mai ales din punct de vedere cantitativ (numeroase afirmaţii din text rămânând fără indicaţii bibliografice, în special în subcapitolele Ceramica în Transilvania şi Istoria habanilor), dar şi calitativ (prenumele unor autori fiind redate doar prin iniţiale, lucrările citate fiind foarte vechi). Bibliografia este redusă şi lipsesc lucrări importante, precum articolele Magdalenei Bunta privitoare la ceramica habană.

Ar fi fost util un glosar al termenilor utilizaţi (deşi unii îşi găsesc explicarea în note), pentru a clarifica de exemplu diferenţele dintre cană şi cănceu sau pentru a informa cititorul asupra modului de folosire al unor obiecte, precum „ulciorul de păcăleală” sau „vasele de lăuzie”. Suntem foarte surprinşi şi de menţionarea unor „căncee de tip empiric”, a căror toartă se termină într-o formă de melc (p. 22). Există de asemenea exprimări discutabile, precum „fronton de sobă” (cat. 300) (îl preferăm pe cel de „cahlă de coronament”), sau „cahlă tip foaie” (preferabil „cahlă placă”, folosit chiar de autoare în catalogul menţionat la nota 1).

Există greşeli ortografice şi gramaticale, virgule între subiect şi predicat (p. 17, 83, 84), genitive greşite („bresle a căror membri”, p. 20), verbe greşite („decor subdivizionat”, p. 94), expresii precum „tinzând … pentru un decor” (p. 77), „motivele aviforme ... sunt pasărea” (p. 84), „vase ... în stadiul nearse” (p. 92). Forma numelor străine este cea germană (Georg Rákoczi pentru Rákóczi György, p. 30, Franz David pentru Ferenc Dávid, p. 27). Din enumerarea centrelor de producţie ceramică din Dacia romană lipseşte chiar cel mai mare, cel de la Micăsasa (p. 13).

Textul se mişcă liber, chiar în cadrul aceluiaşi paragraf, de la secolul al XVI-lea până în cel de al XIX-lea şi între spaţii geografice diverse. De asemenea, continuitatea formelor ceramice din preistorie (p. 12-13 de ex.) a fost deja „amendată” şi nu ar mai trebui să apară ca teză în lucrări de specialitate.[2] Interpretările motivelor decorative, respectiv chestiunile de receptare ale imaginilor de pe ceramică sunt tratate extrem de superficial, într-un mod care nu mai necesită nici un fel de comentariu: „în mentalitatea oamenilor, aceste creaturi [vultur, grifon, balaur], cu forţe supranaturale, erau încă vii. De exemplu, vulturul bicefal reprezenta un mit pentru cucerirea contradicţiilor, era un motiv atotcunoscător, dar şi al păcii” (p. 21). Grifonul şi leul sunt considerate motive geometrice (p. 21), ulcioarele erau „cu baza lată, care inspira stabilitate” (p. 46, sperăm că o şi conferea), etc.

În concluzie, iniţiativa, asemeni tuturor celor care vizează publicarea obiectelor de patrimoniu, este lăudabilă. Calitatea planşelor color este impresionantă şi obiectele sunt într-adevăr „frumoase”, aşa cum se repetă insistent pe parcursul textului. Dar neajunsurile semnificative ale lucrării o reduc la statutul unui obiect-cadou, un album cu poze pentru cei care admiră ceramica Transilvană şi care o vor răsfoi cu plăcere, fără a se apleca însă prea mult asupra celor scrise.

 

Ana-Maria Gruia

 


 

[1] Ed. Karla Roşca, Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului “ASTRA”, Sibiu, 2006.

[2] A. A. Rusu, „Blidul şi cronica” în Vasaria medievalia, 2008, p. 9.