Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi. Cercetări arheologice şi interpretări istorice asupra începuturilor Ţării Moldovei. Piatra Neamţ, Edit. Constantin Matasă, 2012, 519 p. + 16 pl.

 


 

    

 

Comentarii pe marginea unei recenzii semnată de A. A. Rusu, Adrian Bătrîna (11.03.2014)

 


 

La prima lectură a titlului, cititorii pot fi derutaţi: nu este vorba numai despre o cercetare de biserică, ci despre fragmentele unui ansamblu domnesc complex. Fără să mai fie necesară vreo subliniere a importanţei locului (p. 13), cel puţin medieviştii Moldovei ştiu exact despre ce ar fi vorba: un moment cheie al istoriei de-nceput. Volumul se prezintă ca o realizare tipografică normală pentru timpurile noastre, cu calitatea hârtiei, tiparului şi ilustraţiei. Cea din urmă este marele merit al autorilor. Fără un dat de-nceput, editura nu ar fi putut scoate ce s-a scos: bogat, relevant, bine desenat şi inscripţionat.

Cu siguranţă este un volum de multă investiţie, cu dorinţa de a parcurge tot ce s-ar putea releva dintr-un monument: arheologie, arhitectură, istorie de artă şi istorie de tip clasic.

Mulţumirile adresate instituţiei bisericeşti care a plătit costurile de publicare sunt însă grav umbrite de ceea ce aceeaşi instituţie a făcut în sens negativ, îngăduind, în cursul anilor 1992-1993, adică în vremurile „democraţiei dezlănţuite”, construirea pe o bună arie a vechiului complex medieval, parţial cunoscut din cercetarea soţilor Bătrâna, a unor construcţii incisive şi numeroase, născătoare ale Mănăstirii Bogdana, care „nu au fost precedate de o cercetare arheologică sistematică a suprafeţei afectate” (p. 13). Mai departe am putea deduce că ar fi fost vorba despre o arie de la nord, vest şi sud care ar putea conţine complexele cele mai vechi databile, dar „unde săpăturile nu au putut fi extinse” (p. 27, amintită şi la p. 45). Cu alte cuvinte, potrivit acestor mărturii, arhiepiscopia Sucevei va rămâne pe veci culpabilă de distrugerea urmelor unei părţi serioase din istoria de început a principatului moldav. În contextul dat, a face, de către capul local al bisericii şi responsabilul direct al distrugerilor, omagiul pământului „sipet ce adăposteşte mărturii de o covârşitoare importanţă istorică” (p. 9), sună de-a dreptul filistin şi mincinos. Iar supralicitarea instituţiei religioase în rebotezarea locurilor, primeşte un zdravăn şoc din concluzia finală a volumului, care demonstrează că nu Bogdan I a ridicat prima biserică de zid, ci Petru I. Aceasta, desigur, în conjunctura suplimentară în care este artificial să denumeşti un locaş de cult după presupusul nume al ctitorului. Atunci, pe viitor, ar trebui să avem şi „Alexandrana”, „Ştefaniana” sau ceva similar? Alegerea este riscantă cu atât mai vârtos, cu cât nu ai epuizat toate verificările posibile pentru a avea o confirmare indiscutabilă, care să nu te arunce în ridicol. Dar, la Rădăuţi, se ştia măcar din comunicările parţiale ale soţilor Bătrâna, că „Bogdana”, nu prea este Bogdana! Concluzia este limpede: „patronii” de la Rădăuţi au marşat pe „dreptatea” lor, nepăsându-le, nici cât negru sub unghie, ce au demonstrat şi publică acum, istoricii şi arheologii.

Autorii au ambiţionat să ofere o cât mai completă imagine a datului arheologic, dar şi a interpretărilor sale posibile. Cel puţin, din punct de vedere formal, lucrul a fost atins la o cotă rar vizibilă în istoriografia de specialitate a anilor din urmă. Este motivul pentru care trebuie să-i felicităm pe autori pentru acest dar. Comparat cu ceea ce nu s-a publicat până acum, din puncte cheie de istorie medievală, ar trebui scris că acum primim ceva de o cantitate şi importanţă excepţională.

Deja de la începutul rezumării lucrărilor din teren, ne izbim de o altă informaţie privitoare la „aventura arheologică” condusă de către Mircea D. Matei (p. 25), a cărei rezultate, dacă nu sunt risipite cu şansa unei viitoare fericite descoperiri de sertar, se vor adăuga la zestrea de ştiinţă pe care numitul arheolog a cules-o pentru cultura sa proprie şi o va purta în mormânt. Trebuie cu-adevărat să citeşti printre rânduri pentru a vedea cum suntem de atenţi la banii investiţi în recuperarea trecutului nostru. Un „stil” de iresponsabilitate care face carieră cam peste tot. Rezultă că ceea ce poate transmite volumul este doar ceea ce s-a petrecut în anii 1974-1977, adică trei ani curmaţi arbitrar şi autoritar de „inteligenţa” Elenei Ceauşescu manifestată negativ către Direcţia Monumentelor Istorice.

Orizontul 1 al Rădăuţilor este format din ceramică. Bine descrisă şi publicată, ea se complică şi dobândeşte concluzii grăbite. Fără elemente directe de cronologie, ea nu este decât, consecvent, o grupă databilă ante quem orizontului 2. În plus, analogiile urmărite sunt astfel conduse încât rezultă o concluzie deziderat: contactele dintre Maramureş şi Moldova de nord, înlesnite numai prin români. În clipa în care s-ar introduce în ecuaţie şi analogii din Secuime, totul trebuie regândit. Dacă se judecă întregimea materialelor primului orizont, nu poate fi deloc exclusă ipoteza depunerii sale în preziua apariţiei construcţiilor, de către „şantierul” care a început cu o serioasă defrişare. Nu ni se pare deloc sigură identificarea „cuţitului pentru prelucrarea pieilor şi a blănurilor” (p. 36, 433, fig. 7/6, 434, fig. 8/5) şi a „mânerului de oglindă” (p. 37, 433, fig. 7/7, 434, fig. 8/6 – care poate fi un oarecare fragment de obiect de podoabă sau de inventar liturgic). Nu se greşeşte în dreptul unei aplici de curea (p. 38, 433, fig. 7/8), care are analogii aproape identice într-un mediu german extins (vezi St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterlichen Buntmetallfunde nördlich der Alpen. Eine archäologisch-kunsthistorische Untersuchung zu ihrer Herstellungstechnik, funkionalen und zeitlichen Bestimmung, I, Rahden/West., 2001, I, p. 163. Abb. 30). Puse împreună, ceramica şi celelalte descoperiri ale orizontului 1, sunt contradictorii. Datarea unor piese de metal poate urca dincolo de perioada cronologică sugerată, în timp ce este cu totul surprinzătoare lipsa completă a ceramicii de calitate, compatibilă cu aceleaşi tipuri de descoperiri.

În orizontul 2, autorii rămân, din păcate, la bibliografia prea veche a ceramicii cenuşii „produse de către colonişti saşi” (p. 42). Descoperirile asemănătoare au modificat esenţial răspândirea acestei ceramici, datarea şi atribuirea ei atât de restrictivă. Am fi fost cei dintâi care să felicite realizarea unei datări atât de restrânse pe baza materialului ceramic, însă, din păcate, lucrul nu se reuşeşte la Rădăuţi, cum nici în alte contexte apropiate cronologic nu se va reuşi decât printr-o şansă arheologică cu context de excepţie.

Referitor la biserica B1, avem ceva nelămuriri legate de soluţiile ei de podele. Autorii dau detalii despre un aranjament de scânduri în pat de argilă, pe care, nu ştim din ce motiv, le consideră să fi fost din brad (p. 43). În profilele publicate (pl. V), stratul acelor podele (5) se mulează pe două gropi de morminte (M 66 şi M 85), ceea ce ar conduce la concluzia că ele ar fi fost practicate înainte de aşezarea podelelor ori însăşi podelele au avut mai multe faze de refacere. Datarea ante sfârşitul primului sfert al sec. XIV-lea, a bisericii B 1 este neconvingătoare (p. 60). Zestrea monetară recuperată permite oricui să propună o altă datare, până la mijlocul aceluiaşi veac. De altfel, manevrarea diferenţiată a numismaticii se lasă remarcată şi în dreptul stratului datat în vremea lui Ştefan cel Mare, unde un gros de la Iliaş I (1432-1433), coexistă cu un denar de la Matia Corvin. În acelaşi loc se admite şansa unor monede de a oferi numai datări post quem (p. 72), principiu care trebuia să fi fost invocat şi pentru datarea bisericii B 1.

Cimitirul B 1 a fost, categoric, unul foarte restrâns pentru destinul imaginat al bisericii. Vom spune doar în trecere că nu era cazul a se discuta mortalitatea din vremea Marii Ciume (mijloc de sec. XIV), atât timp cât ea nu se poate remarca prin numărul de morminte cercetate şi nu este dovedită în Moldova decât prin osuarul (obişnuit la foarte multe biserici fără vreo relaţie cu vreo epidemie. Ex.: Cisnădie, Tauţi etc.) şi nu – cum este definită exagerat, „hecatomba” de la biserica catolică a Băii (p. 44, nota 112).

În privinţa inventarului funerar, nasturii globulari au fost cel mai puţin folosiţi în bentiţe de cap, precum se acreditează (p. 48), rostul lor fiind, totuşi, comun cu cel al tuturor nasturilor (aşa cum se relevă deplin la M 85). Discutarea rostului de talisman profilactic a inelului din M 66 (p. 48-49) este exagerată. M 85 nu poate fi datat, pe baza nasturilor săi, în deceniile 6-8 ai sec. al XIV-lea (p. 55), tocmai pentru că analogiile îi sunt prea generoase ca încadrare. Dar, autorii forţează lucrurile, aşteptând/anticipând identitatea lui Laţcu, fiul lui Bogdan I. Peste inelul din aur masiv descoperit în mormânt se trece în mai multe rânduri. Strict tehnic se sugerează un lucru, dar nu se scrie nimic direct: inelul poate fi o piesă veche (poate antică), cu şatonul transformat şi inscripţionat, în arabă, cu numele lui Allah. Dar despre prezenţa unei asemenea ciudăţenii la o voievod înhumat într-o biserică nu se scrie nici un singur rând, cu toate că s-ar fi avut ce. Inelul mărturiseşte o identitate culturală cu totul nepersonalizată, care aglomerează importuri a căror singur numitor comun este metalul preţios. Mai departe, docta discuţie legată de inelul de aur cu inscripţia „Allah”, din mormântul presupus al lui Laţcu, direcţionează studiul numai către componenta orientală a mesajelor transmise. Cu toate că s-a observat că inscripţia a apărut ulterior, s-au evitat căutările analogiilor inelului neinscripţionat şi în alte ateliere, inclusiv ale Antichităţii. În opinia noastră, este foarte posibil ca unicitatea prezenţei leilor să dispară tocmai în urma unei asemenea noi analize. Suntem de acord că nu Laţcu i-a fost unicul posesor. Pentru recompunerea identităţii/personalităţii unui domnitor care dorea a „se face” catolic ori „a trece” la catolicism, potrivit opiniilor partizan-ortodoxe, inelul său este, dacă nu capital, măcar foarte important. La nivelul unui partener de discuţii cu scaunul papal, însemnul trădează un formalism religios accentuat. Donaţia de inel, în spiritul unui gest diplomatic, din partea unui potentat mongol pare interesantă; dar este de-a dreptul bizar ca un şef tătar creştinat, pe nume Dimitrie, să ofere inele cu inscripţia „Allah” (p. 239). Chiar dacă presupusul donator tătar nu este corect identificat, ar fi imposibil ca un ierarh creştin din Moldova să nu fi observat podoabele apostatice ale unui personaj (acceptarea catolicismului şi purtarea unui inel „păgân”) care pretindea a fi înhumat în interiorul unei biserici creştine. Lipsa de reacţie sau „toleranţa” spune multe legate de spiritualitatea „în construcţie” a societăţii moldovene din a doua jumătate a sec. al XIV-lea. Ar fi păcat să procedăm în continuare la îmbrobodirea mesajelor, pentru a rămâne cu un domnitor albit după propriile noastre concepţii. În fapt, tot nu se poate spune către cine se închina mai mult Laţcu, către papă ori către vreun mitropolit/patriarh necunoscut. Acum, dacă privim în ansamblu numai observaţiile legate de inele, se poate deduce că doar din ele împreună, ar rezulta mentalitatea purtătorilor şi felul în care s-au procurat ele din toate zările. Mult mai simplu ar fi să ne închipuim că înhumatului i s-a pus ce era la îndemână, ce avusese în avere ori lucruri la care ţinuse în timpul vieţii, fără nici un fel de alte mesaje speculative.

Termenul aplicat amenajării funerare a lui M 82 („criptă”, p. 56-47) este nepotrivit. O simplă comparaţie cu alte amenajări mortuare ar fi stabilit termenul corect. În fapt este o „cistă” din cărămidă, redusă la dimensiunea unui sicriu. Tot acolo, broderia cu fir metalic a fost confundată cu „dantela”.

Biserica B 2 a fost construită după demolarea celei din lemn, însă ar fi greu de înţeles de ce podele din lemn au fost lăsate pentru a fi descoperite de către arheologi. Mărturia s-ar explica simplu prin necesitatea orientării în topografia vechilor morminte, dacă stratigrafia nu ar indica faptul că locul mormintelor vechi a fost acoperit de straturi de construcţie, fără vreo urmă de însemn funerar de protejat. Într-o biserică de lemn, ar fi fost de-a dreptul exagerat să ne aşteptăm la lespezi funerare din piatră. Aşteptarea descoperirii unor piloţi la baza temeliilor (p. 65) este destul de naivă, având în vedere că sistemul se folosea doar acolo unde terenul era prea nesigur (adesea umed, mlăştinos). Diferenţele de adâncime ale fundaţiilor demonstrează cu mare prisosinţă calitatea meşterilor, care au avut în vedere statica aplicată la un teren uşor înclinat, dar şi cu diferenţe de greutate între altar şi navă.

O piesă numismatică interesantă (gros Carol Robert, nr. 21, fig. 45/9) are urme clare de refolosire. A fost însoţită de comentariul „probabil folosită drept aplică de centură” (p. 102, 471). În adevăr, moneda a fost îndoită pe diametru, ceea ce îi conferă o destinaţie mai complicată, dar o exclude pe cea propusă de autori.

De la o cataramă specială (p. 71-72), autorii ajung prea departe cu aprecierea centurilor şi pungilor legate de ele. Adevărul este că ambele categorii deţineau particularităţi metalice mult mai evidente, în aşa fel încât să-şi trădeze mai uşor destinaţia.

Autorii nu cunosc faptul că un atelier de olărie smălţuită a funcţionat şi la Putna, aşa încât atribuirea descoperirilor doar importurilor (p. 73) rămâne supusă verificărilor. Discuţia asupra conductelor ceramice de aducţiune (p. 73-74) merita adâncită, cu atât mai mult cu cât, pe câte se pare, ar fi unele dintre cele mai vechi din Moldova, aşa încât capitolul are semnificaţii mult mai importante decât alte artefacte, mai simple, pentru care s-au dedicat aliniate întregi.

Analizând un inel de tip sigilar, cu reprezentarea unui cal, autorii trag concluzia că fabricarea sa trebuie să se fi petrecut pe undeva într-un mediu inspirat de tătari (p. 79-80), uitând însă faptul că nu decorul, ci forma şi funcţionalitatea suportului determină major uzanţa unei serii de artefacte. Dacă ne-ar fi arătat că acelaşi călăreţi foloseau inelele de tip sigilar, am fi fost dispuşi să-i credem. Iar pentru a lega calul doar de orientali, în Evul Mediu, este numai o stângăcie.

Discuţia care urmează, foarte importantă, a fost cea a dezlegării enigmei siglei „M”, provenită din Occidentul venerator al Fecioarei. Succesul operaţiunii s-a dovedit prin receptarea şi valorificarea imediată a soluţiilor[1].

Suntem de acord cu identificarea unor reprezentări heraldice pe nasturii din mormântul lui Costea. Dar, legătura automată cu heraldica personală a purtătorului este un lucru riscat. Da, heraldica de asemenea factură este în progres şi plină afirmare, pe la mijlocul sec. al XIV-lea, numai că nu în principatele extracarpatice. De ce ar fi numaidecât de influenţă polonă (p. 252) este întrebarea care urmează, după lista lungă de analogii posibile, din care tocmai exemplele poloneze lipsesc, în schimb se adună multe altele din Ungaria (la care mai putem adăuga), până în Franţa. Răspunsul poate fi găsit doar în subiectivitate potrivit căreia „lupul cel rău” a fost dincolo de Carpaţii Răsăriteni, în timp ce „lupul bun” trebuia să fi sosit din oricare alt punct cardinal. Din aceste binecuvântate motive, afirmăm cu toată tăria că nasturii cu scuturi şi capete de lupi, ca şi inelul mariologic sau cel cu inscripţia „Allah” sunt achiziţii accidentale, care nu aveau semnificaţii în mediul moldovenesc în care au fost transferate. Asemenea transferuri sunt atât de numeroase încât, odată invocate, diluează orice pretenţie de a identifica un raport intim de comandă-execuţie-purtare în Moldova timpurilor discutate.

Dincolo de rolul genetic al lui Costea, afirmaţiile autorilor legate de posibilul său rost politic în construcţia voievodală a lui Bogdan I (p. 261) ni se pare mult prea speculativ, fie şi numai dacă vedem cum toată linia lui Dragoş nu mai are nici un fel de rol în Moldova sec. XIV.

În opinia noastră, aproape întregul capitol V (Studiul de paleogenetică efectuat asupra osemintelor descoperite în mormintele din biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi) este o perfectă inutilitate, de tip ultrageneral şi didactic. În fond, tocmai ceea ce am fi dorit să aflăm, nu se exprimă: contaminările secundare (muncitori), rezultate din munca arheologilor şi a unui antropolog clasic, menţinerea scheletelor în condiţii neştiute, în trei instituţii din Bucureşti, mult timp după descoperire, apoi înhumate în 1988, şi reexhumate în 2005, cu „mănuşi sterile” şi ajunse în laboratoare curăţate cu „soluţii acide puternice” (epopeea traseului şi estimarea mâinilor care au ajuns în contact, la p. 142). Ca şi când nu ar fi aflat despre valoarea acordate la modul general probei unice, din şapte schelete s-au prelevat totuşi doar probe unice. O scriem pentru a face transmis mesajul că metodele „moderne” nu ne sunt străine şi nici avatarurile cu care sunt înzestrate. În aceste condiţii, doar alţi antropologi ar putea să recenzeze corect forma prin care ni s-au oferit datele şi justeţea concluziilor. Până atunci, se cuvine a ne păstra o bună doză de rezervă.

Este important de constatat că, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în cazul altor biserici radical refăcute, lespezile funerare au fost mişcate de la locul lor (p. 175). Schemele de identitate ale voievozilor şi rudelor lor sunt un serios pas în avans, propus faţă de ceea ce se cunoştea. Vârstele sunt importante. Ne îndoim de faptul că un copil decedat la trei ani (Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun) să fi dispus de o asemenea atenţie funerară sau chiar să figureze pe o listă de martori ai unui sfat domnesc (p. 183). Este inexplicabilă în continuare lipsa lespezii funerare dedicate lui Petru I, de către comanda şi atelierul lui Ştefan cel Mare, cu atât mai mult cu cât tocmai acel voievod pornise noua dinastie din care se trăgea evocatorul de memorie. Explicaţiile oferite pentru distrugere, prin analogii cu alte pietre funerare (p. 189, nota 109), nu se potrivesc la Rădăuţi, tocmai pentru că toate celelalte par să se fi conservat. Orice jefuitor de morminte ştie că pentru a umbla după inventarul unui mormânt este mult mai uşor ridici lespedea presupus indicatoare, decât să o spargi în bucăţi. Cele mai multe pietre se distrug prin călcare nesfârşită, cu atât mai mult cu cât, sub lespezi nu s-a făcut un pat de susţinere perfect neted. Oricum, problematica rămâne deschisă.

Succesiunea dinastică după Laţco/Ladislau, fiul lui Bogdan I, este reluată pe larg. Observaţiile autorilor sunt foarte importante şi vor determina necesitatea regrupării argumentelor formulate de către istorici. Cu totul ciudat şi în continuare de explicat, ar fi restricţionarea prezenţei tuturor femeilor, perechi de domni, din segmentul cronologic funerar de la Rădăuţi. Chiar şi o fiică care a transmis moştenirea tronului (Margareta/Muşata) s-a ales cu un mormânt anonim, pe undeva din exteriorul bisericii. Practica ascunde cu siguranţă un arhetip de gândire politică împrumutat din arii ce urmează a fi încă depistate. Probabil unele consideraţii legate de limite de viaţă („speranţa de viaţă… scăzută”, în loc de „speranţa medie de viaţă… scăzută”, p. 206; ideea „majoratului”, p. 207 – cu corecţii pentru „majoratul juridic”, diferenţiat doar în situaţia principilor, şi majoratul sexual, dar în nici un caz un „majorat feudal”) se cer precizate mai fin.  

Analiza rosturilor complexului de la Rădăuţi se face în condiţiile în care istoricii Moldovei medievale nu se pot pune de acord cu existenţa şi succesiunea centrelor de putere din cea mai mare parte a secolului al XIV-lea (Baia, Siret, Volovăţ). Nu ştim ce ar fi făcut linia lui Dragoş, nu ştim exact ce a făcut Bogdan sau voievozii locali care vor mai fi fost. În lumina detecţiei de personaje, Bogdăneştii vin a se aşeza într-un loc gata făcut de către un prezumtiv cuscru al răzvrătitului maramureşean; tatăl lui Costea mai precis (p. 277). Mai departe, ar rezulta că liniei Dragoşeştilor nu li se acordă nici un fel de şansă de a fi relevată cumva material, ca şi când stigmatul de „colaboraţionişti” ai regilor unguri, le-a răpi orice fel de şansă de cunoaştere. Tot începutul statului moldav gravitează nejustificat şi nemulţumitor în jurul unor biserici, cu toate că, locurile puterii politice nu se aflau decât în fortificaţii, înconjurate de centre comerciale, în nici un caz în simple căsoaie cu liniştitorul sau patriarhalul nume de „curţi”. Dacă biserica era din lemn, apare prezumţia logică ca nici reşedinţa să nu fi depăşit acelaşi standard. Din acest motiv este atât de greu de regăsit, ba chiar de imaginat, rezidenţa tinerei puteri moldovene. Dacă înhumaţii importanţi sunt în biserică, logica autorilor cere şi o „reşedinţă voievodală” alături. Aceasta cu toate că autorii ştiau foarte bine că o asemenea relaţie nu s-a construit nici în secolele următoare, cei mai puţini dintre domnitori îngropându-se la Suceava ori la Iaşi.

Aceeaşi putere nu avea nevoie majoră de „capele”, ci de „biserici” în toată legea, cu rost public evident. Primele sunt prea egoiste pentru a transmite maiestate princiară. Şi totuşi, prima biserică a Rădăuţilor este o „capelă” (p. 276, şi mai apăsat „capelă de reşedinţă feudală”, p. 357); nici măcar paraclis, ci o biserică juridic degradată, cu terminologie catolică. Se afirmă sentenţios că practica înhumărilor în biserică a început la mijloc de secol XIV (p. 276), dar nu se regăseşte nicăieri vreo afirmaţie care să reafirme realitatea că înaintea acelei date, nici măcar biserici nu au fost descoperite (totuşi, în alt context, apare: „până la noi descoperiri, [ea, biserica de la Rădăuţi – n. n.] este cea mai veche biserică de lemn cunoscută şi datată în Moldova”, p. 281).

„Capela” pentru „cea mai veche reşedinţă feudală şi singura cunoscută, deocamdată” (p. 357) dispare ca prin minune când se construieşte un edificiu din piatră, iar mai departe, este evitat termenul de „catedrală” ce se cuvenea unei biserici cu scaun episcopal (p. 278). Formele arheologice sunt împletite ambiguu într-o realitate ecleziastică care este ceva mai consistentă şi nu poate fi redusă la noţiunea cu care se tot operează. Iar „raderea” curţii domneşti şi episcopale de către ambiţiile contemporane rămâne, cum am constatat, nici măcar elegant driblată sau condamnată pe măsura gravităţii actului şi a consecinţelor sale. În locul autorilor, oferim noi scuza acestei lipse de responsabilizare: făptaşii distrugerilor au finanţat publicarea cărţii. Dacă viitorul istoriografic se va mulţumi cu o asemenea motivaţie, rămâne de văzut.

Autorii demonstrează că o arhitectură bisericească din lemn, dacă există, poate fi recuperată arheologic. Este o realitate metodologică care ar trebui reţinută de către oricine foloseşte prea des motivaţia absenţei mărturiilor de arhitectură religioasă din cauza perisabilităţii materialelor de construcţie. Dacă pentru biserica de lemn se imaginează exagerat decoraţii de tot felul („să fi fost decorate cu anumite elemente geometrice, florale sau zoomorfe”, p. 282), în schimb, se trece senin peste o variantă de biserică de zid fără nici un fel de pictură (p. 287), măcar pe timp de o jumătate de secol. Pe cât se pare, chiar nu ştim cum trebuie să arate o biserică funcţională în afara zidurilor de pereţi, închipuindu-ne că în modestia lor de început, nişte voievozi şi-au făcut închinările între ziduri albe, la concurenţă cu cele mai puriste temple protestante. Mai departe, să-ţi imaginezi nişte „ascunzători” la care conduc scări în spirală, din piatră (p. 285), este, din nou, un viciu de interpretare care aparţine întregii istorii a arhitecturii medievale, detaşate de funcţiuni şi viaţa reală din jurul bisericilor. Asemenea scări nu s-au montat niciodată pentru a conduce doar la simple poduri. Nici un istoric sau arheolog român nu poate admite încă faptul că slujitorii bisericilor aveau nevoie să şi locuiască pe undeva. Tot la fel de neinspirată ni se pare imaginarea unui tablou votiv al Anastasiei, fiică a lui Bogdan I (p. 288), în condiţiile în care misoginismul ctitoricesc era manifest şi nu va fi spart decât foarte greu, peste veacuri. Revenirea asupra acestei probleme se face (p. 318, 350), de astă dată în jurul calităţii de redare a unui chip executat în vremurile lui Ştefan cel Mare. Discuţia despre valenţa unui prim portret din arta parietală a Moldovei se poate lărgi şi, probabil, nu va fi în avantajul ipotezei formulate de către autori.

O discuţie doctă se poartă în dreptul celor mai vechi morminte ortodoxe româneşti. Reglementările canonice invocate sunt interesante, dar lipseşte urmărirea altei idei: cimitirele au fost mereu mai vechi decât bisericile. Instituţia religioasă a dus o luptă adevărată în a aduce mormintele lângă lăcaşuri pentru a eradica practicile păgâne care însoţiseră înhumările mai vechi. În Ungaria medievală, lupta a fost dusă cu ajutorul regalităţii şi a fost nevoie de două secole (XI-XII), ca practica să fie, într-un procent rezonabil, rezolvată. O asemenea bătălie a fost şi mai îndelungată în mediul extracarpatic.

Revine în discuţie biserica de la Bogdan Vodă (Maramureş), a cărei sacristie a fost deturnată de la-nceput, încă de către descoperitor (Radu Popa), în „gropniţă” şi, într-o lectură nouă, o măiastră adaptare a catolicului, la ortodoxie (p. 298). Lucrul ar fi fost de acceptat dacă nu ar fi fost singular. În acelaşi timp, îngropări în sacristie sau chiar transformarea parterului sacristiilor în osuare au format o serie lungă de exemple.

La interior bisericii, autorii remarcă cum că ochii personajelor pictate pe panourile de frescă sunt „vânaţi” cu aplicaţie. Mărturiile sunt atât de numeroase, şi în afara Moldovei, încât ar fi imposibil de imaginat ca ele să fi scăpat atenţiei slujitorilor contemporani ai altarelor (p. 312-313). Se putea scrie, mult mai apăsat, că ne găsim în faţa unor practici paracreştine care nu pot fi decât o parte, înregistrată material, a manifestărilor din societatea medievală.

Paginile care privesc veşmântul de frescă de la Rădăuţi ne depăşesc competenţele şi nu ne vom exprima vreo opinie care să treacă drept valorizantă. Atât timp cât picturile nu sunt restaurate, consideraţiile legate de ele nu vor putea fi niciodată definitive. Vom remarca doar ciudăţenia redării/interpretării costumelor, în care stofele sunt florentine sau genoveze, închise „bord ŕ bord”, deschise, „de factură occidentală”, „încălţările fine („souliers ŕ la poulain”)” şi doar croiala mantiilor ar fi bizantină (p. 336, 343). După opinia noastră, întregul costum despre care se scrie aparţine modelelor occidentale[2]. Orientalizarea, nu neapărat bizantinizarea, costumelor transcarpatice va fi în progres din sec. XVI.

Locuţiuni de tipul clasa „feudală” (p. 48, 49, 64 etc., costum, p. 52, mediu, p. 53). „unitate de gust din spaţiul carpato-dunărean” (p. 48), „Matei” Corvin (p. 71, 72, 103), ar fi meritat să nu ne amintească de vremuri desuete.

Volumul soţilor Bătrâna este un elaborat de felul cu care ne întâlnim din ce în ce mai rar în zilele de astăzi. La concurenţă, cu „thocomerizarea” sprijinită de edituri comerciale, el iese într-un avantaj categoric. A-l observa şi a-i detecta provocările a fost o plăcere. El nu face decât să construiască copioasă substanţă medievistică, pe care suntem datori a o asimila şi aşeza acolo unde i-ar fi locul cel mai potrivit.

 

Adrian Andrei Rusu