A székelyek. A kereszténység védelmezői. (Kiállításkatalógus). Secuii. Apărătorii creștinătății (Catalog de expoziție).Sepsiszentgyörgy – Sfântu Gheorghe, 2009, 82 p.

 


 

Trebuie să încep că așa ar părea că ori editorilor ori finanțatorilor ori poate chiar autorilor le-a fost peste mână să treacă autorii acestui mic volumaș. Imediat atrag atenția că indiferent de motivație, biblioteconomia și copyright-ul îi pun automat la punct, scoțându-i pe autori ca uleiul la suprafața apei. În acest caz ei sunt doi: Bordi Zsigmond Lóránd și Jánó Mihály. Cum cel de-al doilea autor s-a ocupat doar de picturi, tot restul („catalog, texte, hărți, redactare” – p. 2) se cuvin comentate în dreptul primului.

Rar de văzut un ambalaj destul de reușit, care să grupeze o atât de nefericită combinație și selecție de texte, presărată cu perle de traducere ca de pe planeta Uranus, nu din propria țară a autorului principal.

Începutul conținutului îl face un text insolit, despre secuii în Evul Mediu. Pentru că sunt prea multe opiniile strict personale ale autorului, și pentru că nu există nicio notă ori bibliografie, preferăm să afirmăm că ar fi vorba despre un fel de referat de elev de liceu. Mi se pare cel puțin nedrept ca intelectualitatea secuilor de astăzi să accepte așa ceva ca oglindindu-le trecutul ori progresele înregistrate de către studiul istoriei locale. Dacă confrații autorilor nu îndrăznesc să ridice glas împotriva felului de rezolvare, din pudoare ori solidaritate, autorul român al acestei mici recenzii nu se teme să le reamintească totuși că analogiile trebuie făcute cu istoriografia românească – ea însăși deficitară, ci la cea apărută în Ungaria. La această probă de calitate, catalogul ar trece rapid în categoria „ambiție fără bază”.

Pentru a dovedi calitatea de ostași creștini a secuilor se discută pe rând despre organizarea administrativă, războaiele și armele secuilor, cetăți, apoi despre ceramică și despre iconografia picturilor murale. Să trecem cu vederea faptul că societatea secuiască este bine amputată în numeroase capitole (să menționăm doar absența vreunui discurs legat de biserici și viața creștină pentru care au fost socotiți campioni apărători) și să vedem apoi că se aleg părți din Secuime pentru a ilustra unele capitole: administrația în sud-est, cetățile doar din Trei Scaune. De ce? Pentru că doar o parte dintre secui erau mai buni apărători? Pentru că expoziția s-a montat în Covasna și nu în Mureș? Numai autorul principal o știe.

Este o întreagă panoplie de opinii foarte personale și de sinteză la fel, de care avem parte pagină de pagină. Nu știam că secuii ori românii au numit roata rapidă cu un termen francez (p. 33). Nici că roata este o unealtă, că zisul căzănel un vas de gătit, și nu de conservat ori de muls (p. 34), nici ce ar putea fi „recipientul normal” din lut (p. 35). Dacă despre oalele comune se fac descrieri savante, de funduri și guri, cu adânci rădăcini presecuiești, în schimb se vede frapant că nu s-a prea „gustat” din bibliografia cahlelor. Numai un novice ar putea scrie că a descoperit elemente din „Arca lui Noe” pe cahle ori ar scrie despre blazoane fără să citeze vreunul (p. 36).

Catalogul de expoziție conține perle memorabile. Pe primul loc stă „vârful de săgeată cu spin de înmănușare”, un fel de spin-tubat ori tub înțepat. Toate spadele au fost retezate. Vârfurile nu contează! Pumnalul este ditamai cuțitul de luptă ori de împuns porcul domestic fugărit în pădurea cu ghindă. Pintenii, deși au cu toții spini, la care se adaugă câte un artificiu, devin personalizați doar după prezența ori absența rotiței din vârful lor.

Descrierile de piese sunt pur și simplu caricaturale și stereotipe (un titlu economic urmat de „lut ars” la oale sau cahle).

Pentru ce a mai fost nevoie de iconografia frescelor, dacă nici cel mai mic colț de pictură medievală nu a fost inclus? Pentru a „umple” coperțile? Oricum și acel text este excesiv de diluat.
Oricum, din catalog rezultă cu prisosință că autorii nu au descoperit absolut nimic specific secuiesc în tot ceea ce au montat în expoziție ori conceptualizat în texul de sinteză. Dimpotrivă, pare destul de normal ca secuii să fi luptat cu rapiere și schiavone italienești, să fi dispus de coifuri de husari, să fi participat la turniruri (după mărturia cahlelor). De ce s-au numit, de fapt, secui?

Dacă au produs un text bilingv, editorii s-au făcut încă odată de râs. Nu ne oprim la dezacorduri ori la scăpări nevinovate, de trecut cu vederea la cineva care folosește mai mult limba maternă, decât pe cea oficială. Concurs pentru cine îl recunoaște oare pe „Honter” (p. 20). De ce trebuia scris într-un loc Szapolyai (p. 21), în altă parte Zápolya (p. 31)? Cum de nu sunt încă fermi autorii în a-și denumi propria baștină: „teritoriul secuiesc” (p. 14), „ținutul secuilor”, „Țara Secuiască” (p. 38). Doar „Secuimea” lipsește cu desăvârșire! Halal suport istoric pentru revendicări autonomiste. De fapt este treaba politicienilor, nu a lui BZsL. Nici măcar a Muzeului Național Secuiesc.

În cele două hărți am remarcat intervenția riglei pentru marcarea hotarelor administrative (veso-ul coperții 1) și folosirea unei icoane de sicriu pentru localizarea bisericilor (veso-ul coperții 2).
Absolut nicio citare bibliografică nu există în acest volum.

Lipsa de busolă în destinarea acestei broșuri este frapantă. Nici pentru specialiști, nici pentru profani. O chestiune bifată, cu ISBN și atât. O muzeografie searbădă, cu reclamă la fel.

Adrian Andrei Rusu