Vasile Mărculeţ, Ioan Mărculeţ, Mediaş. Istorie, demografie, personalităţi. Studii, comunicări şi articole. Brăila, Edit. Sfântul Ierarh Nicolae, 2011, 134 p.

 


 

    

 

     Din acest volum ne vom ocupa doar de materialele medievale şi premoderne. Cu excepţia primului capitolaş, ele sunt semnate exclusiv de către Vasile Mărculeţ.

     Motivaţia pentru debutul istoriei mărculeţiene a Mediaşului, doar de la anul 1283 („Terra Medies”. Noi consideraţii asupra localizării, originii şi semnificaţiei numelui), ar fi aceea că doar de atunci s-ar fi putut imagina (pentru că nu este o atestare explicită!) existenţa unităţii administrative. Numai că actul de primă atestare a locului provine din 3 iunie [1267]. Socotindu-l nerelevant, din moment ce se referă la un personaj (Jula Mediesy), s-a trecut peste o etapă foarte importantă pe care istoria locului a cunoscut-o. Personajul nu putea fi decât un nobil local ori deja un administrator regal. Spre deosebire de alte microzone locuite de saşi, Mediaşul şi Şeica s-au ataşat ceva mai târziu „comitatului” Sibiu, respectiv la ceea ce, mai târziu, avea să fie denumit „Universitatea Săsească”.

     Acelaşi debut s-a redus la o lămurire personală, dar parţială, în legătură cu noţiunea de „terra” în care se mişcau ceva parohi catolici. Toate citările sunt legate însă de unitatea ecleziastică, care, la 1289 avea în frunte un decan (cu preot paroh de la Biertan). Drept urmare, autorii ne povestesc despre începuturile funcţionării decanatului Mediaş ori al Biertanului! Precum se cunoaşte, cele două localităţi au concurat acerb la calitatea de centru de district/scaun, soluţia tranşându-se definitiv, în favoarea Mediaşului, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. „Extinderea” locului („terrae”-i) poate avea prozaică interpretare de obţinere a titlului de nouă parohie a unei localităţi mai leneşe în dezvoltare şi, nicidecum, întemeierea sa.

     Introducându-se conceptul de „ţinut”, ni se sugerează că am avea o vaporoasă delimitare, similară, poate, Maramureşului ori Haţegului timpurii. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, un astfel de ţinut, cu nume maghiar identic, era deja prezent în actualul judeţ Satu Mare, la Medieşu Aurit (= Mediaşul de pe Arieş). Nimic din istoria „comitatului” Mediaş, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, nu le sunt ori nu par a fi familiare autorilor. Nici decizia regelui angevin Carol Robert de a-l desfiinţa şi a ataşa „cele două scaune” autorităţii comitelui de la Sibiu, nu pare a fi remarcată ori socotită esenţială pentru evoluţia „oraşului” (= târgului) şi a „ţinutului său”.

     A fost nevoie de două zăboviri, repetitive ca informaţie şi mod de a judeca lucrurile, asupra relaţiei Mediaşului cu Ioan de Hunedoara. Toate raporturile lui Ioan de Hunedoara sunt privite prin itinerariile sale. Doar că, tocmai aceste itinerarii, publicate relativ recent[1], nu sunt cunoscute autorului. În eşafodaj, nu voi putea afla niciodată cum a fost utilă doar partea din cartea mea, dedicată slujbaşilor români din vremea hunedoreanului (p. 41). Personal sunt convins că citarea bibliografică este absolut întâmplătoare şi inutilă, preluată din arsenalul de practici în care cu cât mai mare este lista, cu cât ea aduce mai mare „respectabilitate”. Repetarea sintagmei de luptă împotriva „marilor nobili” din Transilvania (p. 29, 37), relevă persistenţa unui ruginit clişeu marxist, şi cât de puţin se cunosc cu-adevărat calităţile stării nobiliare din provincie, unde, real, categoria „mare” abia de există; în orice caz, deloc lângă hotarele Mediaşului. Singurul mare stăpân din preajmă va fi stăpânul domeniului Cetăţii de Baltă. Şi dacă acolo vor fi, de la un anume moment istoric, voievozii Moldovei, tragem concluzia că iobagii care se refugiau la Mediaş, fugeau de răul lor. Acest detaliu ar fi suficient, poate, în a indica ce efecte de interpretare poate avea o „buturugă mică”, pentru istoria „mare”.   

     Prezenţa personajului la Mediaş nu are absolut nici o relevanţă majoră pentru istoria locului, atât timp cât, cancelaria sa funcţionează întâmplător pe tot drumurile sale, dar emite acte pentru oricine altcineva, de oriunde. Dar, la reluare, îngroşarea inconsistentului se obţine prin supralicitare: Mediaşul „devine, practic, reşedinţa sa” (p. 35), comenzile de acolo trebuiau să fie foarte importante, entuziasmul locuitorilor pentru bătaia cu turcii era ieşit din comun (p. 36)! Partenerul adevărat al voievodului şi guvernatorului este Braşovul, numai pentru că, în contradicţie cu Sibiul, de pildă, arhiva sa a fost mai bine transmisă. Oprirea sa repetată, la Mediaş, nu demonstrează nici un fel de comenzi similare ori diferite faţă de cele cunoscute din alte orizonturi. Crudul laconism al actelor ne lasă doar să pricepem că se aduseseră „mult lăudate servicii”. Nici măcar cel mai fierbinte patriot local nu poate scoate din formulare vreo particularizare demnă de a fi acceptată fără murmure. Concluzia: toate paginile dedicate falsei relaţii nu sunt necesare nimănui. Artificial, oricare punct de traseu voievodal ar putea reclama „raporturi” ideal asemănătoare. Autorul nici nu pare a băga de seamă că actul din 1455 al regelui Ladislau al V-lea Postumul (p. 39), survine ca urmare a disperării locuitorilor Mediaşului pentru că participaseră prea mult la oaste şi se abuzase de găzduirea lor! Cu doar un pic de relaxare ştiinţifică, toată demonstraţia se poate răsturna, invocându-se lehamitea faţă de mult prea deasa zăbovire a lui Ioan de Hunedoara la Mediaş.

     Toate prezenţele lui Vlad Ţepeş la Mediaş se bazează pe itinerariile regelui Matia. Superficialitatea face ca să-l detectăm pe regele Matia Corvin „la 18 decembrie … la Baia de Criş, pentru ca în aceeaşi zi el să fie deja la Buda” (p. 43). Problema traversării este, pe cât de minoră, pe atât de „în sac”. A te juca cu ideea că Matia l-a purtat sau nu în bagaje pe Vlad Ţepeş, este neserioasă. Doar nişte personaje care nu prea au ce face ori urmăresc cu dinadinsul să dobândească cununiţe de la primari, pot zăbovi atât de aplicat pe acest subiect.

     Să remarcăm doar în treacăt eroarea cu care „Belogradul” este identificat doar cu Bălgradul (= Alba Iulia). Pentru toată lumea: Alba Iulia era o cetate care aparţinea episcopilor transilvani; drept urmare, nici o detenţie politică regală nu se putea localiza acolo. Deci, trebuie ales între Belgradul sârbesc, Székesfehérvár ori Visegrád.

     Nu prea se pune temei pe decorul medieval al localităţii, unde trebuie să fi fost zăvorât utilizatorul de ţepe. Ea este ba oraş ante şi în jurul lui 1450, ba are o cetate (castel) (p. 48), însă detalii mai multe cad în alt loc (p. 63). Or, pentru cititor ar fi fost foarte important de ce sunt atât de multe opriri la Mediaş ori unde se puteau caza ori închide, fie şi provizoriu, personaje de marcă.

     O joacă de-a „hai să numărăm” este din jurul cifrelor de efective militare trecute la 1595 în sprijinul lui vodă Mihai. Nici cel mai mic detaliu al practicilor vremurilor nu se cunoaşte: de ce şi cum se mergea la luptă, cine participa efectiv. Autorul ştie că Mediaşul nu se putea compara cu Sighişoara din punct de vedere al calibrelor de dezvoltare, totuşi împarte egal numărul oştenilor consemnaţi împreună de un izvor. Autorul nu ştie însă că între idealii săi 500 trabanţi medieşeni, ar fi trebuit să-i accepte şi pe cei din Biertan, Bratei, Dârlos şi Moşna, adică pe toţi cei care făceau parte din scaunul Mediaş. Altfel, de unde naivitatea că doar orăşenii se duceau să se bată cu turcii, mai fricoşi ori mai conştienţi de cât de grav ar fi fost să fluture tuiuri din cozi de cal la Târgovişte şi Bucureşti? În lipsa unui asemenea „detaliu” de cunoaştere, paginile dedicate finalului de secol XVI, sunt pur şi simplu de domeniul intervenţiilor fără rost.

     Alt context, altă provocare: Evlia Celebi la şi despre Mediaş. Dacă ar fi citit cât de cât ceva relativ personaj şi scriitura sa, ar fi pus în context stilul oriental, înclinat către apropierea de decorul celor 1001 de nopţi. Altfel, imaginea din secolul al XVII-lea se poate reface mult mai aplicat, cu implicarea unor izvoare multiple.

     Ultima noastră priveşte „fortificarea oraşului – factor de dispută între români şi saşi” (p. 62-63). Lectorul acestei pete de cerneală ordonată de stilou şi-ar putea imagina o realitate frapantă, cu români care fac politici de cetăţi în mijlocul Transilvaniei. Se deduce doar că românii care trăiau în perimetru se eschivau doar de la lucrul la fortificaţii, fiind, de pe atunci, evazionişti şi fără vreo conştiinţă civică, lăsându-se, dacă era posibil, găzduiţi şi apăraţi gratuit de către saşi.

     Cu program de afirmare ori doar cu o prestaţie de benedictin izolat, autorul principal ne-a lăsat deja la contemplare şi lectură, „267 de lucrări”[2]. Să o recunoaştem, nu este deloc puţin, în aşa fel încât, în formule formale, practicate asiduu de mediul cultural şi profesional românesc, ar fi deplin îndreptăţit să treacă dincolo de catedra sa de profesor de şcoală provincială, robită unui solicitator de profesionişti mai mult ori mai puţin manuali. I s-ar cuveni, un post universitar, dacă nu chiar şi o conducere de doctorat; măcar conducerea muzeului local de istorie şi ştiinţe naturale.

     Un asemenea fenomen istoriografic nu se poate trece cu vederea. El există, se zbate, doreşte să fie citit; probabil să fie şi apreciat. Tematic, aria de istorie dobrogeană pe care a acoperit-o fără să aibă suficiente satisfacţii, din lipsa vreunui posibil dialog, fără combatanţi pe acelaşi ogor, i se pare acum epuizată. Din acest motiv traversează Dunărea şi se angajează curajos într-o arie geografică şi cronologică ameţitoare, care ocupă întregul spaţiu românesc actual şi aproape două milenii (sec. X-XX). Până unde se poate oare concepe ambiţia de prestaţie istoriografică a unui autor? Desigur, ea poate să nu aibă nici un fel de bariere impuse. Are în schimb limitări de calitate fireşti. Şi ele se lasă, fatal, remarcate.     

     Autorul nostru împleteşte deja câteva tehnici de redactare, pe care le-a sudat într-un stil personal. Ceea ce pretinde discursul său, încă de la început, este forma critică, ştiinţificitatea, extirparea poveştilor[3], adică tot ceea ce, în mod normal, nu trebuie proclamat viva voce, ci doar urmat ca metodă impregnată în codul genetic al unui istoric veritabil. Clamarea ar avea un rost, dacă s-ar orienta precis către nefăcătorii de bine ori de istorie corectă, care l-au nemulţumit într-atât, încât să reia subiectele scrise de el însuşi. Dar, nemulţumirile i se îndreaptă către un neant anonim, probabil ca să nu supere pe cineva. O asemenea manieră devine deci sterilă.

     Mai departe, intervenţiile sale (des auto-denumite, parcă bagatelizant şi scuzabil, „consideraţii”) devin scurte aliniate care pornesc de la răsucirea a trei-patru izvoare. Din nou, aparenţele îi dau cumplită dreptate: aşa ar trebui să scriem istoria, cu documentele în faţă. Numai că, doar în faţa terenului cel nou, extra-dobrogean, autorul pare să uite ceva esenţial: lectura generală şi de amănunt, de specialitate, îi lipseşte. Cu mare seninătate sunt scoase din informare literatura germană transilvană şi cea maghiară. Neînţelegerea detaliilor ori prezenţa unor aparente „ciudăţenii”, îl conduce sigur către concluzii speculative de nereţinut.

     Reţeta de succes istoriografic cere ca locul ales pentru scriitură să fie raportat la mari evenimente de manual de istorie. De aici rezultă Mediaşul şi Ioan de Hunedoara, Mediaşul şi Vlad Ţepeş, Mediaşul şi Matia Corvin, Mediaşul şi Mihai Viteazul etc. Nu există decât accidente intermediare, în care trebuie obligatoriu să descoperim alte predilecţii: ceva cu români, ceva cu biserica, ceva cu poveşti etc.

     O altă manevră pare a fi diseminarea textelor în reviste periferice, de istorie în salată fără reţete (de tip „Prutodava”), în care nici un membru de colegiu de redacţie nu ar fi în măsură să obiecteze la vreo aserţiune a medievistului. Bun-bucuroşi că acoperă sectoare şi parcele nevizitate de către alţi istorici, aceleaşi colegii înserează încântaţi „consideraţiile” doveditoare ale deschiderii sumarului şi a atractivităţii revistelor. Cum nici goana după punctaje de acreditare nu este un moft, simbioza de publicare pare a funcţiona perfect.

     Foamea de texte tipărite pare a fi devenit de nestăvilit. Este destul să constaţi cum se reuşeşte convingerea unei direcţii de cultură şi turism municipal, ca să publice nu o revistă de muzeu, ci o „bibliotecă muzeală”, ca apoi să o umpli indecent numai cu propriile tale producţii de autor[4], până la un punct cărţi cu cap-coadă, apoi tot reuniuni mai pastelate tematic şi cronologic, după adunarea unui număr de apariţii calitativ socotite egale, chiar dacă una este dintr-o revistă de muzeu, alta aparţine unui periodic de cultură, iar o a treia văzuse lumina într-o glorioasă revistă de liceu. Parcă am avea un fenomen de „foame care vine mâncând”. De ce şi mai ales cum este obligat, determinat sau motivat autorul să continue asemenea prestaţii? În lipsa unei motivaţii formulate explicit ori detectabile, explicaţia este doar de psihologie personală.

     Din acest ultim punct de vedere, Vasile Mărculeţ are deja rude contemporane notorii; după ştiinţa mea, toţi ardeleni ori lucrând în Ardeal, şi toţi din afara unor cadre stabile de cărţi de muncă din „sistem” (universitate, Academie, muzeu). La fel ca el, parcă angajaţi într-o cursă sportivă ori fugăreală din urmă de către un zbir neştiut, confraţii emană sute de pagini care blochează până şi apetitul de lectură ai unuia minimal binevoitor. Cu şocul cifric se astâmpără orice figură nedumerită. În definitiv, bogăţia timpului este dată de mult (bani, case, pământ, … cărţi), nu de calitate (erudiţie, subtilitate, logica demonstraţiilor, insolitul ori perspectivele nebănuite ale vreunei teme). Ajungem astfel la un fel de „capitalişti ai medievisticii”, motivaţi în oricare fel, numai după criterii de prestaţie verificate, nu. Ei nu sunt adevăraţii competitori ai istoricilor „leneşi” din birouri cu ştaif, ci doar o comparaţie de stahanovism fără ori cu baze firave, oferită judecătorilor tăietori de fonduri din administraţia culturală.

     Până acum, autorul a simţit nevoia de a fi „introdus”. Selecţia semnatarilor ne-a pus la încercare nivelul de cunoaştere al personalităţilor istoriografiei contemporane. Deja cu lista de publicaţii trecută pe un număr de pagini, probabil că s-a ajuns la propria conştientizare de valoare. Autorul nu va mai fi introdus, se prezintă singur, este deja îndeajuns cunoscut.

     Dispunem de un autor aparent periferizat geografic, dar deja bine familiarizat cu realităţile şi facilităţile redacţionale digitale, care pare a continua „cruciada” dascălilor diseminaţi, luptând pentru ca istoria să nu moară, ca ei înşişi să nu moară debitând-o după manuale. Confruntaţi cu ei înşişi şi rar cu profesionişti bine structuraţi şi duri, îşi elaborează ţintele, metodele şi producţiile după cum o cere momentul de conjunctură, reuşesc să se informeze ori cred că ar fi mai bine. Faţă de secolul XIX ori perioada interbelică, pare că numai atenuarea mesajelor naţionaliste este nouă. Nimeni nu pare a le da suficientă importanţă; la fel se întâmplă şi la nivelul producătorilor „marii istoriografii”. Toată lumea scrie, fără să aibă reprezentarea finalităţii. Şi totuşi, nu este nici poezie, nici pictură de şevalet; sunt texte menite să clădească progresiv o cunoaştere, nu să refacă doar vopseaua pereţilor exteriori. Dacă dorim ca ea să aibă o oarecare valoare, clădirile de istorie nu pot fi nici superficiale, nici parţiale, nici selective. Este suficientă o singură întâlnire cu un lector avizat, acum ori în timp, pentru ca să urmeze seismele.

     Din aceste motive, socotim că am avut în faţă o producţie stimulatoare de multiple reflexii. Am investigat ceva de oarecare specificitate din multitudinea faţetelor istoriografiei medievisticii contemporane.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Adrian A. Rusu, Întregiri şi interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de Hunedoara, în Anuar. Inst. Ist. ”A.D. Xenopol” Iaşi, XXVII, 1990, p. 171-185. Titlul este suficient de relevant pentru a indica un adaos la ceva deja existent.

[3] „intruziuni în ştiinţa istorică a unor personaje lipsite de studiile de specialitate necesare, autodidacţi şi diletanţi, care au preluat şi perpetuat teze şi opinii aparţinând unor istorici locali sau străini din secolele XVI-XVIII, neverificate documentar sau arheologic”, „pseudo-istorici”, „pretinşi specialişti… [care] vehiculează la nesfârşit teza unui Mediaş ezoteric”, „agresivitatea acestui discurs, pretins istoric”, p. 13; „mistificare şi falsificare a istoriei locale”, „pasivitatea cu care istoricii locali acceptă acest tip de discurs istoric”, p. 14; „diferiţi istorici … au preluat total necritic aceste informaţii şi le-au perpetuat”, p. 20.  

[4] Toate cele opt volume ale colecţiei „Bibliotheca Mvsei Mediensis”, apărute până în prezent, sunt ocupate de lucrările sale.