Dan Gh. Teodor, Un centru meşteşugăresc din Evul Mediu timpuriu. Cercetările arheologice de la Lozna-Botoşani, Academia Română - Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie, Bibliotheca Archaeologica Moldaviae XV, Edit. Istros, Brăila, 2011, 200 p. (inclusiv 118 figuri), rezumat şi lista figurilor în limba franceză

 


 

    

 

Prin întreaga contribuţie ştiinţifică profesorul şi cercetătorul Dan Gh. Teodor s-a impus în decursul vremii ca unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai investigaţiilor arheologice referitoare la epoca medievală timpurie din Moldova şi România în general. Semnează acum monografia aşezării de la Lozna (locul „La Ocoale”), jud. Botoşani, un sit cu siguranţă important pentru cunoaşterea evoluţiei teritoriului est carpatic (a regiunii axate pe bazinele superioare ale râurilor Siret şi Prut, în primul rând) pe o parte din durata celei de-a doua jumătăţi a mileniului I p. Chr. Aşa cum însuşi autorul cărţii precizează în mai multe rânduri, alături de o întreagă serie de argumente, cercetările de acolo au evidenţiat o aşezare rurală preponderent orientată spre producţia meşteşugărească, probabil în primul rând obţinerea şi prelucrarea fierului. Se pronunţă în acest sens structura unora dintre complexele arheologice, de interpretat ca amenajări (construcţii) destinate unor activităţi meşteşugăreşti, dar şi varietatea şi calitatea unui inventar specific, mai rar întâlnit în astfel de situri.

Săpătura în sine, bine concepută, apoi calitatea analizelor susţinute şi rezultatele obţinute în cele din urmă, dau valoarea indiscutabilă a acestei monografii arheologice. Nu intenţionez o prezentare de detaliu a cărţii (oricum o serie de precizări vor apare pe parcurs), cât formularea unor observaţii, uneori de amănunt, fiind convins că acestea pot fi supuse discuţiilor şi dezbătute din perspectiva unor puncte de vedere diferite.

Aşezarea se află în nord-estul României, respectiv bazinul superior al Siretului (la doar 1-1,5 km spre est de linia râului), diversele construcţii fiind ridicate pe marginea unei terase delimitată de pârâul Bahna („Turbărie”) (Fig. 3). De remarcat, solul microzonei este foarte bogat în mineralizaţii de oxid de fier, aflate în malurile pârâului amintit, dar şi în turbăria de la Dersca, aflată în vecinătatea imediată. Aşadar materia primă necesară obţinerii fierului se afla la îndemână.

A fost identificată în 1963 şi integral cercetată între anii 1979-1989, printr-un sistem de secţiuni paralele şi casete. Segmentul nord-estic al aşezării interferează cu porţiunea unui cimitir cu morminte plane de incineraţie, unde locuinţa nr. 18 a intersectat un complex funerar (Fig. 3). Cimitirul (în curs de prelucrare) a fost parţial distrus ca urmare a lucrărilor agricole repetate, fiind datat în sec. VI-VII, adică într-o perioadă premergătoare celei în care a fost fixată aşezarea (sfârşitul sec. VII – sec. VIII, posibil chiar până în primele decenii ale sec. IX). Ca urmare, ar trebui să presupunem că o altă aşezare, corespunzătoare necropolei, se află undeva în apropiere. Cu excepţia acestor morminte, cu inventar foarte sărac, pe suprafaţa cercetată nu au fost identificate alte vestigii anterioare sau posterioare (există un strat de cultură subţire, aflat imediat sub arătură).

În total, au fost cercetate 40 de locuinţe (în legătură cu opt dintre ele este presupusă o funcţie dublă, locuinţă şi atelier în acelaşi timp), la care se adaugă o „groapă-atelier” (după exprimarea autorului), apoi încă opt cuptoare de lut (cu tendinţa de amplasare la marginile aşezării, spre nord şi în direcţia pârâului) şi zece gropi pentru gunoi. Cele din urmă sunt lipsite de inventar, de aceea poate au fost folosite doar pentru extragerea lutului, eventual pentru păstrarea proviziilor. În câteva rânduri au fost surprinse relaţii de superpoziţie între locuinţe, respectiv între cele cu numerele 13/14, 24/25 şi 37/38. Cinci construcţii (1, 2, 15, 18, 21) au fost distruse prin incendiu, aşa cum indică bârnele de lemn  carbonizate, găsite pe podea.

Locuinţele sunt parţial adâncite în sol, mai bine de două treimi cu 40-75 cm de la vechiul nivel de călcare. În aceste cazuri cel puţin, adâncimea mică a părţii subterane invalidează ipoteza autorului despre un acoperiş (în două ape) sprijinit direct pe pământ, respectiv vechiul nivel de călcare. Un astfel de sistem constructiv ar fi generat o înălţime insuficientă a încăperii, respectiv un spaţiu util neîndestulător, de aceea, cum însuşi autorul presupune în alt loc, ar trebui să avem în vedere pereţi alcătuiţi din bârne îmbinate la colţuri, ridicaţi de la nivelul podelei ori în exteriorul părţii adâncite a construcţiilor, de la suprafaţa solului. Este o explicaţie obişnuită pentru acele situaţii când structura de lemn a locuinţelor nu foloseşte stâlpi. Doar locuinţa 19 este considerată a fi de suprafaţă, deşi era adâncită cu 25 cm de la vechiul nivel de călcare. Forma în plan a construcţiei, aşa cum a fost delimitată după resturile păstrate, ar putea fi chiar circulară (o construcţie de tip „iurtă”), şi nu rectangulară, în legătură cu ea aflându-se şi o vatră simplă, amenajată în imediata apropiere. Pare să fie o apariţie particulară printre celelalte complexe, mai ales că aici a fost descoperită şi cea mai mare cantitate de ceramică cenuşie fină, modelată la roată. Există alte patru construcţii cu planul de formă ovală („locuinţele” 6, 7, 9) şi una, ciudată, de formă semicirculară, de dimensiuni foarte mici („locuinţa” 27). Fără excepţie au în interior instalaţie pentru foc, dar calificarea lor ca locuinţe propriu-zise poate să rămână sub semnul întrebării. Restul construcţiilor, în mod sigur cu rolul prioritar de locuinţă, au la orizontală formă de cele mai multe ori aproape pătrată. În interiorul lor sunt nelipsite instalaţiile pentru foc, adică cuptoare construite din piatră locală. În suficiente rânduri acestea s-au conservat foarte bine (inclusiv bolta sau porţiuni dina aceasta), astfel că este puţin probabilă existenţa unui alt tip de instalaţie, adică vetre înconjurate cu un parament de piatră (pur şi simplu, nu toate cuptoarele s-au păstrat la fel de bine).

Sunt interesante, mai puţin obişnuite aşa cum au fost prezentate, acele cuptoare de lut descoperite în afara locuinţelor. Au formă circulară sau ovală şi, fără excepţie, sunt adâncite cu 15-25 cm de la nivelul la care se călca în aşezare, observaţie după care ar însemna că partea lor superioară (cupola) se ridica deasupra solului. De regulă, cavitatea unor astfel de cuptoare în aer liber, aproape nelipsite în aşezările medievale timpurii din Europa răsăriteană, era săpată în peretele unei gropi mai mari ori mai mici (de obicei de formă ovală), aceasta având şi rolul de spaţiu din care cuptorul era alimentat cu mai mare uşurinţă. Cum astfel de gropi nu au fost descoperite în legătură cu aceste cuptoare de la Lozna, trebuie să credem că ele erau asemenea cuptoarelor de lut semisferice din interiorul locuinţelor, aşa cum sunt cunoscute din unele aşezări medievale timpurii, dar şi din analogii etnografice. În legătură cu rostul acestor cuptoare, trebuie să fim de acord cu autorul, adică puteau să fi fost folosite pentru prepararea hranei (coacerea pâinii în primul rând), dar şi pentru topirea metalului moale, cazul cuptorului nr. 2, în care au fost găsite un fragment dintr-un tipar de marnă şi, mai ales, resturi de bronz în curs de topire (boabe mici). De asemenea, puteau să fi fost utilizate şi pentru arderea ceramicii, aşa cum presupune din nou autorul cărţii, dar în acest scop ar fi trebuit să aibă o boltă mai înaltă, ori starea în care s-au păstrat nu permite o astfel de observaţie. În orice caz, pentru secolele VII-IX exemple sigure pentru cuptoare de ars ceramica, cu două camere şi grătar intermediar, nu sunt cunoscute de pe teritoriul României.

Partea de esenţă a monografiei este dată de posibilitatea de a fi surprinsă o remarcabilă varietate şi intensitate a activităţilor meşteşugăreşti din aşezare, asupra căreia autorul pe bună dreptate  atrage atenţia în mai multe rânduri. Este vorba despre obţinerea fierului şi confecţionarea unor produse finite din acest material, apoi prelucrarea bronzului (posibil şi a plumbului, argintului, dar indicii concrete în acest sens nu există), a osului, dar şi despre meşteşuguri care nu necesitau un grad sporit de specializare (torsul, ţesutul). Totuşi, criteriile cu ajutorul cărora au fost desemnate ca atare atelierele propriu-zise ori locuinţele-ateliere nu sunt clar definite. În situaţia ideală, în general mai rar întâlnită, în funcţie de natura activităţii concrete, ar trebui să existe o coincidenţă între specificul structurii complexului arheologic (anumite amenajări speciale, spre exemplu urme ale războiului de ţesut) şi o parte a inventarului găsit (în cazul aceluiaşi exemplu, mai multe greutăţi de lut). Dacă activitatea de reducere a minereului de fier, dar şi prelucrarea prin forjare a unor obiecte din acest metal, necesitau instalaţii speciale, mai probabil amenajate în afara locuinţelor, turnarea şi finisarea unor piese de bronz spre exemplu, ori prelucrarea osului, torsul şi ţesutul sunt activităţi care puteau fi susţinute şi în interiorul locuinţelor. Cum se întâmplă de obicei, de cele mai multe ori în gropile fostelor locuinţe, premeditat abandonate, au fost aruncate deşeuri, fără a exista certitudinea legăturii dintre inventarul recoltat şi construcţia respectivă.

Examinarea complexelor cercetate (cum s-a văzut, 40 dintre acestea au fost desemnate ca locuinţe, iar unele dintre ele ca locuinţe-ateliere) din punctul de vedere al asocierii obiectelor din inventar, altele decât ceramica, indică cel puţin patru grupe (Fig. 1). Din acest punct de vedere, în termeni mai siguri pot fi separate ca ateliere propriu-zise acele complexe (grupa A) în care au fost găsite lupe de fier (L6, L7, în total peste 100-120 kg), zgură de fier (L27, Groapa A), uneori împreună cu resturi de bronz (L27) sau cupru ori bronz (Groapa A) în curs de topire, ori doar resturi (bobiţe) de bronz (Cuptorul 2). Cu excepţia cuptorului 2 se adaugă apoi creuzete din lut (nu întotdeauna determinarea ca atare a acestor mici recipiente este sigură), linguri de lut pentru turnat metalul topit (L7 şi L27), tipare (L7 şi Cuptorul 2), dar şi alte unelte specifice (tub de lut în legătură cu foalele în L6, dornuri în L6, L7, daltă în L7). Nu au fost găsite în aceste complexe oase în curs de prelucrare, dar există lame de cuţite, alte obiecte din metal, străpungătoare de os şi fusaiole. Nu întâmplător forma în plan şi în secţiune a acestor complexe este alta decât cea a locuinţelor propriu-zise, iar cu excepţia L27 au adâncime semnificativ mai mare. L6 şi L7 au cuptoare mai mari decât cele din locuinţe. Foarte probabil, cele două din complexul L7 au fost construite din lut şi refăcute în mai multe rânduri. Aşadar, nu numai o parte a inventarului, ci şi elemente importante ce ţin de aspectul şi dotarea acestor structuri fac deosebirea în raport cu locuinţele aşezării, de aceea este de presupus rolul lor exclusiv economic. 

Groapa A este explicată ca atelier, în schimb în complexele L6, L7, L8, L9, L27 şi L28 (cea din urmă îndeplineşte toate criteriile unei locuinţe) ar fi fost prelucrat minereul cu scopul obţinerii fierului, în acelaşi timp îndeplinind şi funcţia unor locuinţe. Pentru procesul de reducere a minereului de fier (aşa-numitul fier de baltă, cum s-a văzut, existent în apropierea aşezării) sunt propuse câteva tipuri de instalaţii: cuptoarele de lut, probabil cu boltă (cum sunt cele din complexul L7); vase de lut, lucrate cu mâna, de formă tronconică, cu un orificiu la bază (în care s-ar fi introdus tubul de la foale), aşa cum sunt cele din locuinţele 3 (sau 6) şi 10; gropi mai mari, cu exemplul aceleia din interiorul locuinţei 28. În legătură cu prepararea minereului de fier, ca instalaţii independente, cuptoare cu boltă şi o groapă din care erau alimentate sunt cunoscute chiar din regiuni apropiate celei a Siretului superior, dar ele par să fi fost folosite doar pentru îmbogăţirea minereului, urmând apoi reducerea propriu-zisă în alte cuptoare, mai mici, de tipul „furnalelor”[1]. Cele două vetre găsite în L7 au dimensiuni foarte mari (2 x 0,90 m, respectiv 1,80 x 0,75 m), de aceea capacitatea cuptoarelor trebuie să fi fost pe măsură, iar performanţa de a fi topită în ele o cantitate atât de mare de minereu poate fi pusă sub semnul întrebării. Din păcate, lupele găsite în L6 şi L7 nu sunt descrise în privinţa formei şi a dimensiunilor, aceste date indicând în mod direct forma şi mărimea cuptoarelor în care au fost obţinute. Neconvingătoare rămâne o astfel de utilizare şi în cazul Gropii A (diametrul de 3,60 m), cu o vatră aflată într-o alveolare centrală, pe care au fost găsite bucăţele de zgură de fier şi cupru topit (sau bronz). Prea multe lucruri nu se pot spune nici despre groapa rectangulară aflată în mijlocul locuinţei L28, în legătură cu care nu sunt semnalate urme de ardere şi nici resturi de zgură de fier. Sub semnul întrebării rămâne şi procedeul utilizării acelor vase de lut cu un orificiu la bază, cel puţin în cazul exemplarului de la Lozna, cu o înălţime de doar 15 cm şi diametrul gurii de 20 cm, datorită cantităţii infime de metal obţinut pe această cale. Oricum, vasul ar fi trebuit să fi fost foarte puternic ars secundar, aproape vitrifiat, dar observaţia lipseşte[2]. În regiunea învecinată a Prutului superior astfel de recipiente sunt explicate drept castroane-strecurători, fiind de constatat în inventarul ceramic al aşezărilor abia începând cu sec. VIII[3].

Aşadar, pare mai probabil ca în complexele L6 şi L7 lupele de fier să fi fost doar depozitate, aduse fiind din altă parte. Este foarte posibil ca meşteşugarii aşezării de la Lozna să fi obţinut ei înşişi această materie primă, instalaţiile  pentru prelucrarea zăcămintelor de oxizi de fier,  abundente în zonă, nefiind încă identificate (poate cuptoare de tipul unor mici furnale). Este mai probabil ca cele două complexe, deja amintite, alături de Groapa A, eventual şi L8, L9, L27, să fi funcţionat în principal ca forje, adică ateliere de fierărie în care erau confecţionate din fier diverse produse finite. Cum dovedesc resturile de bronz în curs de topire din L27 şi Groapa A, de asemenea aici se prelucrau şi metale cu un punct de topire mai scăzut, bronzul în primul rând, explicaţie susţinută de restul inventarului (tub de lut pentru foale, creuzete, tipar şi linguri pentru turnat metalul, dornuri, daltă). Asemenea unui mic cartier artizanal, aceste complexe sunt poziţionate la periferia sudică a aşezării, la nici 20 m faţă de malul actual al pârâului Bahna.

În interiorul grupei B (Fig. 1) doar complexul L8 are o altă formă (trapezoidală), comparativ cu cea a restului locuinţelor (pătrate). De asemenea, instalaţia pentru foc, amplasată aproape în centru, aşadar încurcând utilizarea eficientă a spaţiului interior, ar putea sugera rolul exclusiv al unui atelier pentru prelucrarea metalului (din inventar fac parte mai multe creuzete şi fragmentul unui tipar de lut). În privinţa inventarului, dacă nu cumva unele dintre obiectele sunt întâmplător prezente, au fost găsite creuzete, lingură pentru turnat metalul şi fragmente din patru tipare de lut (L37), creuzet şi dorn în L17. Aşadar, este posibil ca, alături de complexul L8 şi în cele cu numerele 37 şi 17 să se fi prelucrat metalul, ultimele două fiind utilizate şi ca locuinţe. În grupa C doar complexul L9 are o formă distinctă (ovală), în interiorul său păstrându-se vetrele a două cuptoare. Deşi inventarul special lipseşte, ar putea fi explicat ca atelier, dar fără posibilitatea altor precizări. Construcţiile din grupa D corespund fără excepţie caracteristicilor unor locuinţe.

Aspect neobişnuit în comparaţie cu alte aşezări medievale timpurii, fusaiole (120 de piese în total; în complexul L7, atelier metalurgic, au fost găsite 18 bucăţi) şi străpungătoare din os (80 de piese în total) au fost găsite aproape în toate locuinţele. În două treimi dintre complexe au apărut lame de cuţit, uneori mai multe exemplare în acelaşi loc. În şase dintre locuinţe existau coarne de cerb sau oase de animal în curs de prelucrare, de cele mai multe ori împreună cu lame de cuţit, adică instrumente cu ajutorul cărora puteau să fie prelucrate. Cum autorul cărţii subliniază în mai multe rânduri, situaţia descrisă indică practica intensivă a meşteşugurilor casnice şi, în unele dintre locuinţe, chiar prelucrarea osului, o activitate care presupune un anumit grad de specializare. În raport cu numărul mare de fusaiole (utilizate pentru toarcerea fibrelor vegetale sau a lânii) este curioasă lipsa completă a greutăţilor de lut pentru războiul de ţesut, torsul şi ţesutul fiind îndeletniciri complementare. Nu s-au păstrat nici urme mai sigure ale războaielor de ţesut verticale, eventual cu excepţia locuinţelor 10, 16, 20, 23 şi 34, în care au fost identificate gropi de stâlpi duble, la o distanţă de cca. 60-100 cm între ele.

Situaţie rar întâlnită în aşezările din acea perioadă, în cinci dintre complexe au apărut fragmente din vase de sticlă, probabil în majoritate pahare. Posibilitatea procurării unor astfel de obiecte extrem de preţioase pentru acea vreme indică statutul economic superior al unora dintre membrii comunităţii, dar şi o anumită intensitate a relaţiilor de schimb cu exteriorul, în legătură directă cu specificul meşteşugăresc al aşezării. Pe bună dreptate, observaţia este accentuată în câteva rânduri de autorul monografiei.

Aşezarea este datată între sfârşitul sec. VII şi sfârşitul sec. VIII, posibil chiar şi în primele decenii ale sec. IX, ceea ce ar însemna o evoluţie pe o durată de cca. 120-130 de ani. O singură dată autorul face aluzie doar  la sec. VIII (p. 72). În general judecăţile în raport cu cronologia sunt susţinute pe ceramică, pentru restul categoriilor de artefacte analogiile identificate acoperind intervalul secolelor VII-VIII. Un indicator luat în seamă este acela dat de prezenţa ceramicii cenuşii sau gălbui, cu decor lustruit, care ar fi prezentă în Moldova cel mai devreme de la sfârşitul sec. VII – începutul sec. VIII (în aşezarea de la Lozna este foarte puţină). Insistenţa de a pune această olărie (de obicei legată de cultura Saltovo-Maiak) din aşezarea de la Lozna pe seama prezenţei unui grup de populaţie răsăriteană ar putea fi exagerată, atâta vreme cât, ca marfă de lux, alături de sticlă, poate fi datorată relaţiilor comerciale. Dar, într-adevăr, chiar vasele lucrate cu mâna, frecvent decorate pe buză cu alveole şi crestături fine, trimit la anumite legături în direcţie estică, aşa cum autorul cărţii observă în mai multe locuri.

După precizările autorului, în 19 dintre complexe (indiferent că sunt locuinţe sau ateliere) a fost găsită doar ceramică lucrată cu mâna. În general olăria modelată la roată este foarte puţină, reprezentând 20-25 procente din totalul materialului (Fig. 2). Deoarece într-un număr atât de mare de complexe există exclusiv fragmente sau chiar vase întregibile lucrate cu mâna, este posibil, după părerea noastră, ca această situaţie să reflecte şi o anumită poziţie cronologică, adică aceste construcţii să fie mai timpurii. Dar, pe de o parte, olăria lucrată cu mâna din aceste complexe nu diferă faţă de categoria similară din acelea în care există şi ceramică modelată la roată, în primul rând nota comună fiind dată de buzele decorate cu alveole. Pe de alta, relaţia de superpoziţie dintre locuinţele 13 şi 14 ar putea infirma această supoziţie, deoarece în inventarul celei dintâi a fost găsită doar ceramică lucrată cu mâna, iar în cea de-a doua, suprapusă de prima, doar fragmente modelate la roată. În cazul celorlalte locuinţe suprapuse (L24-25 şi L37-38), fiecare dintre ele conţinea ceramică lucrată cu mâna, dar şi modelată la roată. În orice caz, imaginea de ansamblu a olăriei de aici sugerează o perioadă când în regiune încep să se răspândească vasele modelate la roată, de presupus în virtutea unei producţii locale. Pe relativ multe vase lucrate cu mâna apare un decor incizat cu instrument de felul pieptenului, adică fascicule vălurite, orizontale sau verticale, fiind de explicat, ca în alte părţi, ca tendinţă de imitare a ornamentului de pe vase modelate la roată.

Durata de folosire a unor locuinţe ca cele de la Lozna, în funcţie şi de particularităţile regionale ale climei, a fost estimată la o perioadă cuprinsă între 20-30 ani[4]. Dacă admitem funcţionarea contemporană a tuturor celor 40 de construcţii (dintre care şase, probabil, au fost utilizate numai ca ateliere), atunci devine suspectă poziţionarea întregului sit într-un interval mai lung de un secol, aşa cum s-a propus. Evidenţiind anumite elemente (relaţiile de superpoziţie între unele dintre complexe, unele diferenţe în structura locuinţelor, numărul mare al complexelor în care a fost găsită doar ceramică lucrată cu mâna, cele câteva locuinţe incendiate) autorul sugerează posibilitatea evoluţiei aşezării pe parcursul a două etape, adică la un moment dat aşezarea ar fi fost părăsită (mai probabil datorită pătrunderii unui grup de migratori în zonă), apoi locuirea fiind reluată în scurt timp, pe acelaşi loc, de către aceeaşi comunitate (p. 62-63). Desigur, încercarea de a fixa o cronologie internă a aşezării este un demers dificil în lipsa unor date mai sigure. În termeni ipotetici, cu asumarea riscurilor cuvenite, am putea avea în vedere separarea acelor construcţii în care a fost găsită doar ceramică lucrată cu mâna. Eventual, acestora le-ar putea fi adăugate şi acelea dintre  locuinţe care au fost suprapuse de alte construcţii. Cum s-a văzut, din inventarul acestora face parte şi ceramică modelată la roată, dar, pe de o parte, cel puţin uneori separarea materialului în funcţie de complexe nu a fost sigură (p. 27-28), pe de alta, nu poate fi exclusă folosirea ceramicii modelată la roată în cea mai timpurie etapă a locuirii din aşezare.

Conform acestei încercări, de supus discuţiilor, ar rezulta că pe întreaga durată de existenţă a aşezării nucleul acesteia se afla în partea sud-vestică, acolo unde există cele mai multe locuinţe, împreună cu atelierele (Fig. 3). Mai bine de jumătate dintre locuinţele etapei timpurii, alături de trei ateliere, se află tocmai în această porţiune de teren, aproape de actuala albie a pârâului Bahna. De remarcat este poziţionarea locuinţelor în două şiruri paralele, pe o direcţie paralelă cu cea a pârâului, la distanţe aproximativ egale între ele, foarte probabil de o parte şi alta a unei uliţe (Fig. 3). Alte şase locuinţe sunt distribuite linear, spre est şi nord-est, flancând malul apei. În acest sector sunt intercalate în presupusa etapă a doua şapte locuinţe, alte câteva completează cele două şiruri din etapa anterioară. La extremitatea sud-vestică a aşezării pare să intervină acum un grup mai compact de construcţii (opt) aranjate pe un plan semicircular, cu un spaţiu liber central, deschis în direcţie nord-vestică. Alte trei ateliere se află la aceeaşi periferie sud-sud-estică, spre pârâul Bahna. Cum însuşi autorul a sesizat, topografia internă a aşezării indică o evoluţie cursivă pe durata existenţei sale. De asemenea, aşezarea nu pare să aibă legătură cu cimitirul situat spre nord-est, deoarece aici există locuinţe din ambele etape.

Conform acestei reconstituiri, în prima etapă ar exista 14 locuinţe (şi trei ateliere), iar în a doua 20 locuinţe (de asemenea şi trei ateliere). La o medie de cinci persoane pentru o familie, cum se calculează de obicei, am avea de-a face cu o medie estimabilă de 70 locuitori pentru prima etapă şi cca. o sută în cea de-a doua, cifre care, pentru acea vreme, ar corespunde dimensiunilor unor aşezări de nivel mediu spre mare. Revenind la durata pe care astfel de locuinţe puteau să fie folosite, fără a fi fost integral refăcute, respectiv un interval de 20-30 de ani pentru fiecare dintre cele două etape, atunci am putea presupune o perioadă de cca. 40-60 ani pentru existenţa întregii aşezări, aşadar semnificativ mai mică decât cea indicată de autorul cărţii. În lipsa unor categorii de artefacte care ar putea încadra mai precis cele două etape şi având în vedere stadiul de acum al cunoştinţelor în legătură cu evoluţia producţiei ceramicii medievale timpurii în regiunea Siretului superior, datarea mai strânsă a aşezării de la Lozna rămâne într-adevăr o sarcină dificilă. În acord cu autorul, întreaga situaţie arheologică indică un orizont ulterior celui denumit de obicei Costişa-Botoşana-Hansca, în linii mari urmând mijlocului secolului VII.  Eventual, cantitatea atât de mică de ceramică cenuşie sau gălbuie, modelată la roată, indirect chiar faptul că locuirea din a doua jumătate a sec. VII este vag definită în spaţiul învecinat la est Carpaţilor răsăriteni, ar putea să indice, din nou în acord cu autorul, ca dată de început a aşezării de la Lozna partea finală a sec. VII şi cea de început a veacului următor, dar cu o evoluţie doar pe durata aproximativă a unei jumătăţi de secol.

Este remarcabilă posibilitatea dată de cercetările de la Lozna în direcţia precizării unor comunităţi medievale timpurii cu structuri economice foarte probabil axate pe activităţile meşteşugăreşti, dar şi pe comerţul sau schimbul cu produsele realizate. De altfel, aşezarea în discuţie este poziţionată pe direcţia unor rute comerciale orientate nord-sud, spre şi dinspre Dunărea inferioară, utilizate ca atare în diverse epoci. În orice caz, aşezarea de la Lozna indică suficient de convingător evoluţii mai puţin cunoscute deocamdată, care încep să se producă în sec. VII-IX pe spaţii mult mai întinse, în direcţia structurilor societăţii medievale propriu-zise[5].

 

Ioan Stanciu

 

BIBLIOGRAFIE

 

KRÜGER 1967         - B. KRÜGER, Dessau-Mosigkau. Ein frühslawischer Siedlungsplatz im mittleren Elbgebiet. Deutsche Akad. der Wiss. Berlin. Schr. der Sektion für Vor- und Frügesch. 22 (Berlin 1967).

MIKHAILINA 2002    - L. P. MIKHAILINA, Naseleniia verhn’ogo Popruttia VIII-X st. (Chernivci 1997).

MUSTEAŢĂ 2005     - S. MUSTAŢĂ, Populaţia spaţiului pruto-nistrean în secolele VIII-IX (Chişinău 2005).

OLTEANU 1979       - ŞT. OLTEANU, Procédés d’influence slave pour la réduction du fer ŕ l’st des Carpates aux VIe-VIIe sičcles dans le context de la technologie traditionnelle des autochtones. In: vol. B. Chropovský (édit.), Rapports du IIIe Congrčs International d’Archéologie Slave, Bratislava 7-14 septembre 1975, tome 1 (Bratislava 1979), 581-585.

POLESKA/BOBER/KRĄPIEC 1998  - P. POLESKA/J. BOBER/M. KRĄPIEC, Das erste dendrochronologisch datierte frühslawische Grubenhaus aus Polen. Archaeoslavica 3, 1998, 33-69.

ŠALKOVSKÝ 2001    - P. ŠALKOVSKÝ, Häuser in der frühmittelalterlichen slawischen Welt. Arch. Slovaca Monogr. Stud. 6  (Nitra 2001).

TEODOR 1996         - D. GH. TEODOR, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI (Iaşi 1996).

 

 

 


 

[1] MUSTEAŢĂ 2005, 64-66, cu trimiteri.

[2] O menţiune mai veche  cu privire la aşezarea de la Lozna face trimitere la mai multe astfel de vase, puternic arse, pe unele dintre funduri păstrându-se resturi de crustă feroasă, iar în aşezarea de la Udeşti (jud. Suceava) a fost descoperită o masă de zgură şi metal care a păstrat fundul unei oale (TEODOR 1996, 20). Pentru ultima informaţie se face trimitere la Şt. Olteanu, dar acest autor tinde să excludă posibilitatea utilizării acestui procedeu (OLTEANU 1979, 583).

[3] MIKHAILINA 2002, 98 Fig. 46/9, 17; MUSTEAŢĂ 2005, 74, 377 Fig. 57/3, 4,

[4] Spre exemplu: KRÜGER 1967, 112; POLESKA/BOBER/KRĄPIEC 1998, 54-55; ŠALKOVSKÝ 2001, 121.

[5] În cazul Transilvaniei, mi se pare util să menţionez aşezarea (şi cimitirul corespunzător) de la Jucu de Sus (jud. Cluj), din multe puncte de vedere comparabilă celei de la Lozna: multe ateliere, inclusiv pentru prelucrarea fierului, multe lupe de fier şi zgură, o cantitate impresionantă de obiecte finite confecţionate din fier, la fel fusaiole, străpungătoare de os. În lipsa resurselor locale de minereu de fier, am presupus obţinerea fierului brut pe calea schimbului, foarte probabil prin intermediul sării, o resursă importantă a regiunii în care se afla aşezarea de la Jucu. Situl a fost cercetat în cea mai mare parte (săpătură de salvare, în anii 2007-2008), rezultatele sunt încă inedite, fiind obiectul unei teze de doctorat.