Revoluţie istoriografică structurală – reforme tinereşti!

 


    

 

Toată lumea nu scrie decât foarte bine şi foarte corect! Chiar dacă, în general, se scrie mult mai restrâns decât într-o societate cu standarde ridicate de cultură. Ar veni un fel de puţin şi mereu de calitate; spumă de scriitură. C-aşa-i românul: concentrat şi genial! Cine este naivul să o creadă?

De se publică ceva nou nu este, nicidecum, pentru că nu exista nimic de cel vechi, pentru că ceea ce era scris nu era la fel de bun sau la fel de corect. Se scrie, de dragul scrisului, pentru ca alte pene să pătrundă în Pantheonul Uniunii (Inexistente a) Istoricilor din România. Se scrie adică pentru că şi Dromihete Pânzaru şi Agapina Munte trebuie să se afirme! Dar, să ne-nţelegem de la început: ei sunt nişte copii cuminţi, care nici nu ştiu nimic despre greşeli istoriografice anterioare. Au fost concepuţi ca nişte simpli componişti, după o reţetă străveche, înfiltrată ca o sevă arboricolă, dacă nu buchisită din vreun tratat metodologic, picurată din toate emanaţiile academice dăscăleşti sau de luat ca modele: „nu mă iau de nimeni şi de nimic!”

Ca orice buni şi puri de la natură, după descoperirea şi constatarea tardivă a lui Jean Jaques Rousseau, Dromihete şi Agapina mai văd şi simt la ochi şi la umere, un gard care-i înconjoară. La adăpostul său, zbenguitul este nesănătos, ba chiar poate fi nesimţit. În spatele palisadei cele virtuale, este dat cu un spray naţional care miroase incert, dar este dens şi neaoş de … naţional! Nu doresc nici unul dintre ei să se compare cu Gruceslav Slovacul, Bromilă Bulgarul, Laszlo Felgyuri sau Hartmut Helga Schumtermaier. De ce ar face-o? Ei au propriul lor 70 % de suc istoriografic delimitativ şi anihilator, înălţimile lor dascălii nepoţiţi din Şincai şi stolnicul Cantacuzino, care nici ei n-au auzit de ciudaţii ăia din listă; iar de n-au auzit, se cheamă că ei nici nu există. Concurenţa este doar între Dromihete şi Agapina; Doamne fereşte cu profii lor adoraţi ori temuţi!

Dromihete şi Agapina mai o şansă imensă: în jurul lor s-a murit pe rupte, aşa că nu mai există deloc ori puţine seminţe de numismat, sigilograf, genealogist, heraldist, epigrafist, cititor de latină gotică, istoric de artă medievală, nimeni nu se mai pricepe la istorie instituţională, economică, a bisericii, la muzeografie sau arheologie. Vor uita până şi să mai bată monedă pe lozinca hrănitoare a „luptei de veacuri, pentru libertate, unitate şi independenţă” a poporului român şi vor ameţi combinaţii de civilizaţie transhistorice, târgovişteano-raveniano-yorkiste, bine cotate şi înşurubate la granturi europene. De sunt bine orientaţi, ar alege un colţişor din multul nefăcut ori vreo divizie rămasă fără cadre, şi ar fi încoronaţi împăraţi în ţara orbeţilor, după două-trei ieşiri în pagini. Unele teme de recusut ori tivit vor fi degrabă date uitării: ca să nu supărăm pe unguri, bulgari ori pe ucrainieni; să-i uităm pe ţărani; să nu exagerăm cu nici o victorie împotriva fabricanţilor de găitane. Despre ţigani, numai de bine! Despre evrei, dacă există vreun bine finanţat proiect mondial! Despre biserică, numai glorios, că prea iese sus la sondajele de popularitate! Alte dureri de cap ori tabu-uri nu mai avem.

Cu reţeta proprie de succes, Dromihete, Agapina, Voinicel sau Eflorina nu vor fi niciodată nişte exigenţi. De ce ar fi, dacă nimeni nu a fost cu ei înşişi, nici ei n-au cunoscut vreodată autoexigenţa? Cu niscaiva mişcări bune, cu un pic de proptea politică, de familie ori de resurse părinteşti exterioare, slugărind cât trebuie, pe cine trebuie, vor pătrunde la căldurica unui postuleţ şi se vor pregăti să devină masteranzi în şefie. De acolo, nu se vor îmbuiba, dar măcar vor avea fudulia că şed pe capul vreunui mai-amărât decât ei, dar amputat de ambiţii ori turtit de vreo mizerie de viaţă, vor încerca să guste iluzia că reprezintă ceva ori, poate, că ar fi chiar neamuri prin alianţă cu A. D. Xenopol sau P. P. Panaitescu. Rubedenia numită ar conta cel mai puţin. Mai scumpă va fi poziţia iluzionist socială de năzuit: direcţiune, comitete şi comiţii, tăieri de panglici, premii de „n-avem altul mai bun”.

Curând vom ajunge la o stare istoriografică ideală. Fiecare şi-a ales un mic domeniu, sacrosanct şi netulburat de altcineva, scrie ce-i trece prin cap, indiferent cum. Câteva experienţe de tipul „te snopesc, de te bagi”, vor asigura canalizarea individualist-riguroasă a studiului. Vor fi micuţe pete de culoare, izolate ca şi ele, în mult, foarte mult, alb clorurat. Doamne fereşte, ca cineva să privească tabloul întreg şi să aibă indecenţa de a-l comenta! Nu este consult, decent, ba chiar poate fi periculos sau duhnitor.

Un zvon înfioară breasla: se reformează doctoratul! Dar paporniţele cu doctori vechi sunt deja adunate. Multe şi ieftine, ca şi produsele olteneşti din aceeaşi speţă. Nimeni nu le va atinge smalţul curmeielor. Şi chiar şi aşa: cine naiba se va mai afla să judece pe cumetrii cei hârşiţi în baloane, cotituri, băloşenii şi privit de jos în sus, care ar mai merita sau nu să rămână doctor de acum încolo?

Dromihete şi Agapina, şi invers, vor fi însă obligaţi să se mânjească cu ISSI. Pentru că nişte disperaţi ori – din nou! – libero-i, au reinventat „măsurarea” de valoare. De Laţcu, a lui Bogdan, a conversat cu papa de la Roma şi scriem despre asta, va fi perfect; de scoatem vreo piatră de mormânt a lui Ciubăr Vodă, nici un efect! Să moară ce e „loco”. Dintr-o dată, tot Orientul scurs subţire ori mai gros către noi, ar putea da temeiuri de bani europeni, câştigaţi pe merit. Dacă ar mai fi de recompus vreo istorie de biserică răşluită, dacă ar trebui, în sfârşit, scris un inventar de cioburi din lăzi muzeale de zestre străveche, nu vor fi interesaţi într-ale cepuirii butoiului cu arginţi.  

Şi încă nu-i de-ajuns! Tineretul nostru, de râvneşte către olimpuri, trebuie să facă rost şi de recenzori ştiutori de graiuri varii, ba chiar şi cu ceva averi de rucsăcele cu istorie medievală locală, răsucită condimentat cu Praga sau Oslo. O mulţime de diogeni vor răzbate, la fel de stingheri şi nocturni, în căutări de atestatori, patalamişti, recomandanţi, publicatori cu edituri rânduite. La modul ideal, să presupunem că-i vor găsi şi vor escalada cu stindardul succesului, pragurile.

Şi ce va rezulta de aici? Victoria obedientului împotriva formalismului? În rest, ce fel de istorii?

Între timp, noii funcţionari publici, disperaţi să-şi justifice mânecuţele şi scaunele ergonomice, vor descoperi nevoia altor standarde, cenzuri de sănătate, tipizate, dovezi, raportări la sistemul Bologna 5 şi alte mijloace de alungat copilandrii din patria străbună. Sau, împotriva şi cu consensul rezistenţilor ori rejectanţilor de servicii agricole sau de calibru albano-zambian din Große Europa, vor cufunda voiniceşte cultura istoriografică românească într-o stratigrafie paleolitică.

 

Dar, „să ne iubim fraţilor, să ne regăsim pe sine, să ne mişcăm elegant etc.”!