Pastila de medievistică literară 

Instigarea

 


 

   

 

„Oameni buni”, zise omul cel cu privire cruntă de prea multă obidă, ură şi foame, de pe înălţimea treptelor de biserică unde se aciuiase să se lase văzut.

„Vi se pustiesc satele, ogoarele sunt nelucrate şi nu vă puteţi apropia de ele, dar muriţi de foame şi după dorul bucăţii făcute în ţară străină, unde înţelepţii stau la cârmă. O gaşcă lată şi grasă de lepre s-a aciuit peste tot, învârtind nimic, înşelând temeinic, zâmbind în faţă şi borând de mirosul şi vederea voastră. V-au scos totul la mezat, v-au încărcat la preţuri şi cântare, vă poartă cu vorba cu o seninătate de heruvimi, vă lasă chingi ca la ultimele javre. Voi nu mai aveţi „aleşi”, ci înhăitaţi în înşelăciune, hoţie şi dat cu gura pentru draperia răului.

Nu vreau să spun mai mult de-o vorbă despre ţară. Ea piere cu noi de gât. În pierzania asta se simt la ei acasă doar otrepele, murdarii, leneşii, umbrele degeaba ale gliei. Ei înnegresc plaiul şi nu-i mai lasă nici o frumuseţe. Casa-cocină, apa-lătură, pădurea-zdreanţă, drumul-loc de hoituri, târgul-bâlci de mărunţişuri, biserici şi cetăţi ale ciorilor şi şobolanilor. O asemenea ţară nu merită nume! Nici de asta nu vă pasă, aşa-i? E prea sus şi nu vă pişcă la piele!

Ce părinţi sunteţi voi de vă bucuraţi când copiii iau calea bejeniei şi trimit vorbă că acolo, oriunde decât aici, e mai bine? Cum de nu vă e ruşine de vina voastră pentru soarta copiilor neîmpliniţi lângă vetrele voastre? Cine o să dea cu lingura, în vremea neputinţelor de ani? Cine o să vă păzească mormintele de câini ori de tâlhari?

Ani de zile aţi îndurat, sperând în mântuirea şoptită ori strigată din amvoane de popi. Aţi închis ochii ca să nu-i vedeţi mai graşi decât voi, mai slugarnici cu stăpânii decât voi, ce sunteţi adevărata lor turmă, mai greu de scos banul la orfan, văduvă ori bolnav. Ei nu sunt decât pomada şi leacul celor care vă năpăstuiesc. Sunt mai răi decât slugile necuratului când uită că „a fura” este de la Moise citire doar când este vorba despre avutul celor ce au. Ca să staţi locului, încremeniţi în prostie, vă ameninţă cu pedepse de cazne, ca şi când cele pământeşti nu ar fi îndeajuns!

 Cum poate arăta Iadul, de nimic ce-i dumnezeiesc nu mai e pe pământ?

De ce vă spun să staţi liniştiţi, când ei ştiu din cărţile revelate că au existat sfinţi luptători, ce nu s-au ferit să pună mâna pe spadă, lance ori retevei şi să zdrobească capele de balauri, draci ori făpturi zămislite din alte plămade decât de soiul oamenilor? Dar chiar şi oameni de tot natul au nimicit, fără să tremure că ticălosul era pe vreun cal mai înalt ori avea chiar coroană.

Sunt oamenii păcii? Ei bine, de ce nu iau ei călăuza martirilor, lăsându-se bătuţi ori chinuiţi de moarte, pentru a face dreptatea să stea la locul ei? Unde e „pilda” lor, copiată din toate stările cuprinse în Sfânta Scriptură?

Tot la grămadă merită măturaţi din calea, nu către Rai, ci pentru un dram de pâine în plus, o vorbă cumpănită şi cinstită, o bună aşezare a noastră după cât suntem de vrednici.

 Aţi trecut vreodată de cârâitul în surdină, făcut cu grijă de a nu fi văzuţi, de cel care vă mânuieşte ca pe animale? V-aţi nărăvit în a descoperi înţelepciuni împăciuitoare: „capul plecat nu-l taie sabia”, „tăcerea e de aur”, „cine seamănă cerată, culege furtună”, „de te loveşte nemilosul, întoarce-i şi celălalt obraz”…

Cum de nu mai aveţi atâta vlagă să luaţi de piepţii cămăşii pe tot nenorocitul care vă terfeleşte în picioare? Cine vă împiedică să aruncaţi cu pietre, în fiecare noapte, în ferestrele ticălosului şi nedreptului? Zdrobitul de geamuri, făcut temeinic şi mereu, este doctorie pentru uitucul care nu-şi caută rosturile faţă de confraţi şi lege.

Oare nu ştiţi că lupul şi haita lui cresc numai de au oi, precum vulpea cu zestrea de găini? Măgarul ori catârul se obidesc până se lasă jos, rag urât ori dau cu copita. Dobitocul ştie să ceară odihnă, hrană şi apă. Voi? De înduraţi muţeşte, cu atât duşmanul va zice că mai puteţi încă îndura! De nu cereţi, nu veţi primi nimic, căci a da este o împărtăşanie pe care n-o face cel care n-are semne că e nevoie de ea!

Nu faceţi decât să clociţi duşmănie, în voi, la inimi, rărunchi ori scăfârlii, împreună în număr cât de stat la o masă. Ce aşteptaţi oare să se-ntâmple? Să se schimbe regele? Să moară dintr-o dată toţi asupritorii? Să revină Arhanghelul Mihail cu spade de foc şi talgerul cel mereu înclinat către drepţi? Ori poate credeţi că leahului, turcului ori talianului i se va muia inima de grija şi zdrenţele voastre?

Vă e frică? De ce ar putea să vă mai fie frică mai mult decât de ce nu aveţi acum? Ce mai puteţi oare pierde decât o viaţă câinoasă, de pai în stog, de fir în blană, de grăunte în praf?

Vă poate fi frică pentru că sunteţi singuri. Mereu singuri: cu un frate, cu o nevastă, cu doi prieteni. Satul, valea ori judeţul nu le mai simţiţi şi nu vă pasă de ele. Fiecare cu amarul lui? Ticălosul de răpus a învăţat repede cum să ne joace pe degete şi să nu ne lase să lovim împreună: ăla-i ungur, ăla-i murdar, ăla-i mai bine plasat pe uliţă, altul are ceva rude pe la cârmuire, un pesmet în plus la unul, trei mai puţin la altul. Vrajba-i gata şi învrăjbitorul poate mânca doar cozonaci. Fiecare om este de ronţăit, unul, câte unul, de păduche sau de elefantul-stăpân.

Parcă aţi uitat de tot că pricina unuia e cauza mai multora. Cum se brodeşte ea, este pildă pentru alţii. Nu poţi izbi ceata la fel cum striveşti un bezmetic singuratic!  Povestea cu mănunchiul de vreascuri care nu se poate rupe ca nuiaua singură, e veche de când sunt oamenii. Doar că gloata, mănunchiul, sperie pe orice vinovat mai tare decât un necăjit cu cauza lui cât de dreaptă.

Omul liber a fost mereu un bărbat cu arme în mâini. De n-a avut spadă, a avut cuţitul de doborât porcul, de nu a avut puşcă, măcar toporul sau ciocanul au putut izbi cu durere şi cu oase rupte. Nu sunteţi toţi vrednici de arme? Dar unii au tăişul cumplit al vorbelor, strigate, scuipate, grele, înjositoare, nimicitoare. Femeile sunt mai aprige ca voi, atunci când vreau ceva! Apa clocotită, foarfecele, ba chiar şi suveica, pot găuri obraze de nesimţiţi, burţi de nesătui-de-bine, ochi prea lacomi. Iar praştia lui David, lăsată copiilor, poate îngrozi pe oricare ticălos. Un cor de prăştii pe alaiul nesuferitului face mai mult decât un plânset ori o rugare bine întemeiată şi sprijinită de pravilă.

Mântuirea nu e în ceruri! Mântuirea este aici, unde grajdul de oameni ai lui Dumnezeu e prea plin de baligi. Cu baliga nu umbli cu mănuşa de duminică! Nici nu o poţi curăţa la nesfârşit. Bagi furca şi arunci cât-colo, să se-ngraşe roada de la rădăcină, nu din văzduh!  

Băgaţi la cap spusele mele. Mă întorc peste câteva zile. Atunci, cei de vreau să schimbe ceva în viaţa lor, vor merge cu mine. La luptă deschisă, nu la întins mâna şi jelit în colţ. Iar pe toţi îi vom măsura după împlinirea faptei, nu după vraja cuvintelor.”

 

Aşa grăit-a omul.

După unele izvoare, se pare că lucrul s-a întâmplat prin primăvara lui 1438. Dar, de suntem atenţi, fiind vorba de puşti, probabil că mai curând pe la 1514 se cereau puse evenimentele.

O glosă târzie mi-a mai atras atenţia „în Valahia şi Moldavia, neamurile nu ştiu să se revolte; cârmuitorul poate face tot ce doreşte”.

 

Transcriere din Arhiva secretă a Pisei (document iniţial criptat).

Cota arhivală: Fond Spionelli, Acta facila, pachet 5/65

 

Gheorghe Horea Tudor Bobâlneanu